Anesteziile și riscurile lor

Omenirea a încercat dintotdeauna să găsească metode de a reduce sau de a limita complet durerea. De-atunci până astăzi, anesteziile au evoluat fulminant, permiţându-le medicilor să facă intervenţii de lungă durată.

Tehnicile folosite de-a lungul secolelor pentru a trece peste durere sunt nenumărate. William Shakespeare însuși nota că ele sunt la fel de vechi ca civilizaţia umană, deși unele erau de-a dreptul barbare: de la o lovitură zdravănă în moalele capului până la presiunea puternică exercitată asupra carotidei pentru a opri circulaţia sângelui și, evident, oxigenarea creierului pentru o perioadă scurtă. Diversele poţiuni din plante medicinale sau consumul de opiu au fost și ele pe lista anestezicelor în anumite perioade.

În epoca modernă

Istoria recentă a anestezicelor începe cu descoperirea gazelor, în anii 1700. Astfel, protoxidul de azot, oxigenul sau dioxidul de carbon au început să fie puse la treabă de către medicii vremii atunci când aveau de făcut diverse intervenţii chirurgicale. În secolul al XIX-lea, fiecare descoperire făcută în acest domeniu era urmată de demonstraţii publice în care voluntarilor li se scoteau măsele ori aceștia erau supuși unor operaţii mărunte pentru a proba eficienţa anumitor anestezice. Cei mai importanţi pași în domeniu s-au făcut abia în 1847, în Anglia, când au fost descoperite valenţele cloroformului. Din păcate, medicii se bucurau de beneficiile anestezicelor, însă nu cunoșteau prea multe despre efectele lor secundare. Ușor-ușor, specialiștii au început să folosească niște combinaţii de preparate, considerate mult mai

puţin dăunătoare, în locul unui singur produs, utilizat în cantitate mai mare.

Nu există anestezie perfectă!

În ciuda evoluţiei uimitoare pe care a avut-o acest domeniu, specialiștii sunt de acord că nu au găsit anestezicul perfect. Pe lângă beneficii, oricare dintre ele are și efecte secundare. Există trei mari tipuri de anestezii care se folosesc la scară largă:

Anestezie generală – este cea mai complexă: induce somnul, pacientul fiind ventilat mecanic pentru a i se asigura necesarul de oxigen pe toată perioada efectului ei. Este o procedură care se folosește atunci când pacientul este supus unei intervenţii chirurgicale majore sau în cazul copiilor care nu pot sta liniștiţi nici măcar pentru o banală operaţie de polipi.

Anestezie locală – folosită pentru intervenţii minore, așa cum sunt cele de extirpare a unei aluniţe sau în stomatologie. De cele mai multe ori, pacientul rămâne treaz, însă uneori i se pot administra anterior sedative pentru alungarea stării de anxietate.

Anestezie loco-regională – este asemănătoare celei locale, însă acţionează pe zone mai mari ale corpului, de obicei de la mijloc în

jos. Aceasta este și ea de două feluri: rahianestezie și anestezie epidurală. Marele avantaj al acestor proceduri este că lasă pacientul treaz.

Prima dintre ele este folosită mai ales pentru intervenţii la nivelul picioarelor sau în zona abdomenului inferior (operaţiile de extirpare a bilei/apendicelui etc.), în vreme ce a doua face carieră mai ales în cadrul nașterilor.

Efectele secundare există

Tipul de anestezie potrivit este decis doar de către medicul specialist, în funcţie de afecţiunile preexistente ale pacientului, de

intervenţia pe care trebuie să o suporte și de rezultatele analizelor sale. De regulă, înaintea operaţiei, bolnavului i se prezintă, odată cu riscurile acesteia, și ce presupune anestezia sau efectele ei secundare, care includ: greaţă, ameţeli, vomă, dureri de mușchi, dureri de cap, prurit, frisoane, delir postanestezic (pacientul prezintă reacţii ciudate sau confuzie pe măsură ce își recapătă cunoștinţa). Pentru a exclude o parte din aceste efecte secundare, pacienţii trebuie să bea multe lichide după ce își revin pentru a elimina din organism întreaga substanţă cu rol anestezic și a se rehidrata.