Când victimele coalizează cu agresorul
Ultimele decenii au adus în atenţia publică nenumărate cazuri de neînţeles, în care persoane agresate ori răpite au ajuns să ţină partea răufăcătorilor și să se identifice cu revendicările sau motivaţiile lor.
Situaţiile când o femeie, victimă a violenţei domestice, alege să nu depună plângere împotriva soţului, ba chiar găsește nenumărate scuze, mai mult sau mai puţin plauzibile, pentru comportamentul agresiv al acestuia sunt multiple. Poliţiștii sau psihologii încearcă să descopere ce se află în spatele unui astfel de comportament – ceva mai mult decât dorinţa soţiei de a păstra integritatea familiei ori teama de răzbunarea soţului violent! De cele mai multe ori, răspunsul la care ajung este unul singur: victima suferă de sindromul Stockholm.
Jaf în stil suedez
În urmă cu aproape o jumătate de secol, în 1973, doi bărbaţi au luat ostatici câţiva angajaţi ai unei bănci din capitala Suediei, Stockholm. Întreaga operaţiune a durat șase zile și la finalul ei anchetatorii și echipele de intervenţie au descoperit o situaţie ciudată: ostaticii dezvoltaseră un soi de atașament faţă de răufăcători, împărtășind compasiune și înţelegere faţă de ei. Într-o convorbire telefonică purtată cu primministrul suedez, unul dintre captivi a mărturisit că are încredere deplină în agresori, însă îi este teamă că va muri în timpul unui asalt al forţelor speciale. Un alt caz celebru este al Patriciei Hearst, deţinătoarea unui imperiu mediatic uriaș din Statele Unite, care, după ce a fost răpită de membrii unei grupări teroriste de stânga din aceeași ţară, a sfârșit prin a-i ajuta pe aceștia să jefuiască o bancă. Iar exemplele continuă la nesfârșit.
Instinctul de supravieţuire dictează reacţiile
Asaltaţi de astfel de comportamente inexplicabile ale unor persoane răpite și abuzate de grupări teroriste, tâlhari sau soţi violenţi, psihologii au încercat să găsească o explicaţie. Singura concluzie la care au ajuns este că sindromul căruia i-au dat numele Stockholm, de la primul caz celebru care a atras atenţia opiniei publice, apare ca o reacţie de teamă a victimei că
i se va curma viaţa. În clipa în care agresorul nu-și mai duce la îndeplinire această ameninţare, victima trăiește un sentiment de eliberare și începe să se simtă recunoscătoare. Curând, va începe să găsească explicaţii care de care mai nefirești pentru acţiunile agresorului (de exemplu, o soţie abuzată în mod repetat se va autoînvinovăţi, considerând că a greșit cumva faţă de soţul bătăuș), ba uneori va face front comun cu acesta în faţa autorităţilor. Psihiatrii nu au inclus sindromul Stockholm în lista tulburărilor din sfera mintală, stabilind că totul pornește de la instinctul de supravieţuire. În cazuri izolate, se poate ajunge la sentimente de empatie și dorinţa de a-l proteja pe agresor. De altfel, mulţi psihiatri sau psihologi îi îndeamnă pe cei care trăiesc într-o relaţie toxică bazată pe violenţă ori care sunt privaţi de libertate împotriva voinţei proprii să se poarte cu cel care le face rău ca și cum ar fi de partea lui, ca și cum l-ar înţelege. Cooperarea le crește șansele de salvare.