Secrete de... pochivnic
I se mai spune piperullupului, pentru că miroase (și) a piper. Este una din plantele folosite de preoții daci, recunoscuți la vremea lor pentru priceperea într-ale vindecării cu plante. Mai degrabă toxic, pochivnicul trebuie utilizat în doze mici și numai
→ Dacii foloseau pochivnicul (frunzele) contra frigurilor, lingorii (slăbiciune puternică), a herniei și limbricilor.
→ Având efect vasoconstrictor, se recomandă precauție în utilizarea lui (crește tensiunea, este abortiv, de aceea nu se recomandă în nicio situație femeilor însărcinate).
→ Este indicat în reglarea menstrelor, câte un vârf de cuțit de pulbere dimineața, luat pe stomacul gol.
→ Are efect diuretic și diminuează durerile de stomac.
→ Cataplasmele cu frunze zdrobite tratează răni sau ulcere purulente, iar cele cu frunze macerate în oțet se folosesc pentru vindecarea de râie.
→ Planta are și proprietăți sudorifice, antibiotice, expectorante, antialcoolice.
→ Piperul-lupului este una din plantele indicatoare care trebuie urmărite dacă vrei să găsești trufe, deoarece împarte același habitat cu mult căutata ciupercă. → Spălăturile locale cu infuzie de frunze tratează furunculele, mătreața, infecții ale pielii.
→ În rețetele Saftei Cantacuzino scrise pe la începutul secolului al XVIII-lea, există un leac pentru trânji (hemoroizi) preparat din frunze de pochivnic și de mărul-lupului, fierte „în oală curată care se lipește cu cocă“.
→ Gustul rău îl recomandă ca adjuvant în tratamentul alcoolismului.
POCHIVNICUL CONȚINE 1% ULEI VOLATIL, ASARINA (ALCALOID), ACID ASCORBIC, VITAMINA B1, TANINURI, ZAHARURI, REZINE, FITONCIDE CU ACȚIUNE ANTIBIOTICĂ, SĂRURI MINERALE.
Abia în 1828 salicina, extractul activ al scoarţei, a fost izolată în formă cristalină, de către farmacistul francez Henri Leroux şi, independent, de către chimistul italian Raffaele Piria. Din păcate, întrucât era instabil şi extrem de acid, produsul nu putea fi suportat de sistemul digestiv.
Totul a început într-o vopsitorie
În anul 1848, Friedrich Bayer şi-a deschis o vopsitorie. Peste cinci ani, Bayer şi Friedrich Weskott, un meşter vopsitor, au fondat împreună Friedrich Bayer et Compagnie. În anul 1880, Bayer moare, iar moştenitorii încearcă să dezvolte compania angajând chimişti care să descopere noi vopseluri, alte produse chimice rentabile. În 1897, unul dintre chimiştii de la Bayer, Felix Hoffmann, a încercat să descopere un remediu pentru reumatismul chinuitor al tatălui său. Atunci a sintetizat o formă stabilă de pudră de acid salicilic. Tot atunci s-au rezolvat şi problemele de tolerabilitate gastrică, noul produs fiind considerat deja un medicament eficient, cel dintâi medicament de sinteză din lume. În 6 martie 1899, compania Bayer a înscris aspirina ca marcă înregistrată, punând astfel bazele viitoarei industrii farmaceutice.