POVESTEA nespusă a unei iubiri INTERZISE

Dacă n-o cunoști pe Elena Gheorghe și cineva îți relatează totul despre viața ei, ai impresia că asculți firul narativ al unei povești. O poveste cu deznodământ fericit, cu emoții inerente, cu evenimente neașteptate, dar fără frici sau resentimente. Are o

DDolce far niente. Acesta este conceptul care ne-a venit imediat în minte atunci când am gândit ședința foto cu Elena și familia ei... Tocmai pentru că Elena și Cornel sunt mereu pe fugă, între concerte, studio, săli de repetiții și emisiuni televizate, și am vrut… să-i determinăm și pe ei să se mai relaxeze puțin. Și, cum ne-am dorit un pictorial într-o atmosferă caldă, prietenoasă și romantică, specific siciliană, am stat cu sufletul la gură să… nu cumva să plouă în ziua programată. Și am avut noroc, întrucât am ales cea mai însorită zi a lunii martie! Am găsit locul perfect – restaurantul Belli Siciliani – și, „acompaniați“de bucate tradiționale italienești, am făcut... tot ceea ce vedeți în paginile următoare!

Elena, tu și Cornel formați un cuplu de 14 ani și pare că aveți o familie perfectă. Sunteți mereu împreună – și acasă, și la concerte –, ceea ce este un caz unic în showbiz-ul românesc. Cum de funcționați în ritmul acesta?

Poate că sună a fairytale, dar eu cred în suflete-pereche, cred că în viață (mai devreme sau mai târziu) poți întâlni acea persoană cu care să rezonezi întru totul. Iar eu am fost norocoasă, căci l-am găsit fără să răstorn lumea. (zâmbește) Ne-am cunoscut când eu aveam 15 ani, iar el, 18, eram colegi în trupa Mandinga. La început, părea că suntem mult prea diferiți, însă ne-a legat o prietenie sinceră, care cred că este o bază extraordinară și acum în relația noastră. Am crescut și am evoluat împreună, am clădit pas cu pas și am trecut prin multe experiențe care ne-au maturizat, ne-au apropiat și ne-au făcut ceea ce suntem astăzi. În 14 ani cred că am fost despărțiți maximum 15 zile, căci n-am avut unde să dorm atunci când a fost Cornel internat, în rest am fost mereu împreună și acasă, și pe scenă, și când am născut, mereu pentru că ne simțim bine împreună. Eu cred că ritmul îl dictează inima și nouă asta ne dictează, dar cred la fel de bine că alți oameni, care se iubesc la fel de mult, funcționează diferit. Tocmai de aceea, nu cred în rețete și alte lucruri de genul ăsta – suntem diferiți și trebuie să tratăm relația ca atare. Desigur că există și discuții în contradictoriu și câteodată sunt destule, dar, dacă n-ar fi, unde ar mai fi frumusețea unei relații, a unei dulci împăcări, unde s-ar stinge toți nervii? De cele mai multe ori, sunt legate de lucruri profesionale, de pildă, de o repetiție care nu a ieșit sau de felul în care sună o piesă, sau de un eveniment, sau cele de familie legate de copii, în general, când ne contrazicem asupra unor reguli pe care vrem să le inițiem în așa fel încât cei mici să aibă un program...

Mama are o vorbă sfântă: „Când e nervos lasă-l să se liniștească, nu-i zice nimic, când e nervoasă las-o să zică!“. Eu cred că mama are mare dreptate, cel mai important, când vrei să-i spui o nemulțumire, este să găsești momentul și tonul potrivit...

Voi ați fost colegi în trupa Mandinga, iar la scurt timp după ce v-ați cunoscut a început și povestea voastră de dragoste... Cum a debutat totul? Elena, este adevărat că tu ai făcut primul pas?

E foarte adevărat, s-a întâmplat de ziua mea, era imediat după miezul nopții și eram pe plajă când i-am mărturisit, timid, că simt pentru el „mai mult decât ar simți o prietenă“... A fost un moment cu o încărcătură emoțională incredibilă, pentru că nu știam dacă el simte la fel.

Cum vă amintiți primele voastre întâlniri?

Erau pline de adrenalină, pentru că la început nu voiam să afle nimeni despre relația noastră. Eram deja persoane publice și presa era cu ochii pe noi. Și nu numai presa, ci și colegii noștri de trupă. (râde) Ne ascundeam și preferam să fim doar noi, pierdeam nopțile povestindu-ne lucruri, frământări, dorințe.

Elena, tu provii dintr-o familie tradiționalistă, tatăl tău având origini armânești. Cum l-ai prezentat pe Cornel părinților?

Părinții mei îl cunoșteau pe Cornel pentru că îmi era coleg și prieten, iar când lucrurile au devenit mai serioase, am avut ceva emoții. La început, tata era mai rece cu el, probabil că voia să-l testeze și mă gândesc că era normal. A fost primul și singurul băiat pe care l-am prezentat părinților, eu fiind fiica cea mare, astfel că trebuia să vadă și ceilalți frați ai mei cum se întâmplă dacă aduc pe cineva acasă.

Ai avut ceva emoții că el nu va fi primit cu brațele deschise în familia ta? Știu că bunica ta chiar și-ar fi dorit ca tu să te căsătorești cu un armân. Cât de greu a fost să o convingi de faptul că ți-ai găsit sufletul-pereche și că el este Cornel?

A fost o întreagă poveste... Dada și Papu au fost foarte supărați pe tatăl meu atunci când le-a prezentat-o pe mama, ea fiind ardeleancă. Ba, mai mult de atât, nici nu au fost prezenți la nunta lor deoarece ei își doreau ca băiatul lor cel mare să se însoare cu o armână și să fie un exemplu demn de urmat și pentru frații lui. Bunicii mei s-au împăcat cu părinții mei abia atunci când am venit eu pe lume, deși inițial nu au fost prea încântați când au auzit vestea. Apoi, am fost efectiv adorată de ei, m-au crescut, m-au răsfățat, m-au iubit la nebunie, mai ales că eram prima lor nepoată și, așa cum e obiceiul la armâni, purtam numele bunicii. Dada m-a învățat să vorbesc armânește, să prețuiesc obiceiurile și muzica armânească. Aproape zilnic îmi spunea cât și-ar dori să mă căsătoresc cu un armân. Când am mai crescut, mai în glumă, mai în serios, îmi povestea despre băieții din comunitate, care ar fi mai potrivit pentru mine. A fost mai greu să-i spun bunicii despre Cornel decât părinților mei. Mi-ar fi plăcut să respect tradiția, dar inimii nu-i poți porunci pe cine să iubească și pe cine nu. La început, i-a fost greu să-mi înțeleagă decizia, dar apoi l-a adorat pe Cornel, iar într-o zi mi-a spus că el face cât zece armâni și că are sufletul împăcat când știe că mă lasă pe mâini bune.

Deși povestea voastră de dragoste a părut una fără nicio opreliște, cred că nu a fost chiar așa... Nu? Cornel, tu cum îți amintești perioada de început a relației voastre?

A fost palpitantă. Am pariat totul pentru iubirea noastră... Prietenia dintre noi, pe care riscam s-o pierdem, dacă relația nu funcționa, trupa în care eram colegi… Elena: Și poate că și relația mea cu Dada ar fi avut de suferit dacă aș fi ales greșit.

V-ați căsătorit la câțiva ani după începerea relației, când tu erai deja însărcinată, iar evenimentul a fost unul secret. De ce ați ales așa?

Cornel m-a cerut în căsătorie în vara anului 2010, iar în anul următor, am programat logodna de ziua noastră, care coincide cu ziua mea de naștere. A fost o logodnă restrânsă, cu cei mai apropiați, însă, având neamul mare, a fost un fel de nuntă. (râde) Eu am rămas însărcinată cu puțin înainte de logodnă și am hotărât să facem nunta în 2012, care n-a fost deloc în secret, deși am fi vrut. (zâmbește) Am fi vrut ca, la un eveniment atât de important al vieții noastre, să ne putem concentra mai mult pe noi, pe invitații și pe bucuria acelei zile.

Trebuie să-mi spui și cum ai fost cerută în căsătorie...

Știa că iubesc Londra și că o dată pe an

merg la shopping acolo, așa că a complotat cu stilistul meu de atunci, prietenul nostru Cătălin Enache, ca totul să se întâmple acolo. Era o seară de vară și mi-a zis că ar vrea să ieșim să luăm masa, deși eram epuizați după o zi de cumpărături. Eu voiam să mă îmbrac lejer, însă Cătălin a insistat să fim eleganți. Ajunși la restaurant, am simțit că nu prea era în largul lui, voia să-mi spună ceva, dar parcă nu găsea momentul. Am terminat de mâncat și l-am întrebat ce e cu el. Mi-a zis că e doar puțin obosit, apoi am luat un trycicle taxi, căci ni s-a părut „funny“. După ce am urcat, a început un discurs super emoționant, eu am lăcrimat și mă înroșisem ca racul, iar când am ajuns în fața hotelului, a îngenuncheat și mi-a adresat cea mai frumoasă întrebare. Am zis „da“și apoi ne-am plimbat timp de câteva ore depănând amintiri.

Există gelozie în cuplu?

Un gram trebuie, dacă nu-i deloc nu e de bine. (zâmbește) Nu avem motive de gelozie și nici nu ne-am dat, dar când vezi că cineva îi face ochi dulci sau se uită nepotrivit, în sinea ta te încearcă un sentiment de gelozie și e normal, cred eu. Recunosc, eu sunt cea geloasă. (râde)

Aveți doi copii superbi și sunteți extrem de implicați, ca părinți. Sunteți părinți severi sau permisivi?

Mulțumim! Noi sperăm să fim echilibrați și să le fim prieteni, înainte de orice. Ambii au personalități puternice și au nevoie de multă atenție și afecțiune. Încercăm să nu ne băgăm unul peste decizia celuilalt, mai ales de față cu ei, dacă nu a fost timp să ne consultăm asupra unei decizii pe care am fost nevoiți s-o luăm spontan. Ei sunt foarte atenți și profită de fiecare gest, cuvânt, de orice, pentru că sunt niște mici escroci sentimentali. (râde)

Cum se înțeleg copiii între ei?

Se înțeleg bine. Amelie e topită după Nicholas, pe care îl vede ca pe un idol, iar lui Nicholas îi place foarte mult acest rol. Simt repede lipsa unul altuia dacă nu sunt împreună și sper să se sudeze o relație frumoasă de prietenie între ei. Sunt darnici unul cu celălalt până vine vorba despre mâncare, cel puțin în ceea ce o privește pe Amelie, care e o mâncăcioasă și jumătate. Nicholas îi spune mereu lui Ame că e frumoasă, iar ea râde și face piruete. Sunt delicioși, dar mai au și momente când efectiv îmi vine să plec la vecina în vizită, de urgență. Sunt momente când apar gelozii între ei sau când Ame plânge isteric și Nico își acoperă urechile și spune că nu mai suportă să o audă plângând, dar le luăm așa cum vin și încercăm să-i învățăm să se tolereze și să se iubească.

Să ne așteptăm și... la al treilea copil?

Dumnezeu știe, noi nu...

Ce părere ai despre noile teorii de parenting potrivit cărora nu trebuie să spui copiilor „nu“?

Nu cred în rețete, copiii sunt diferiți, reacționează diferit și cred că e nevoie să-i tratăm ca pe niște oameni mari, să le spunem și „nu“când e cazul, sunt foarte importante tonul și momentul însă.

Deși nu pare, știu că tu ai avut destul de multe restricții în copilărie. Îți amintești să fi fost vreodată pedepsită?

Am fost, bineînțeles, ca orice copil. Am primit și o mamă de bătaie pe care n-am s-o uit niciodată, și totul din cauza fratelui meu, care, la 4 ani, s-a gândit să plece și să se scalde în gârlă, în timp ce eu jucam elasticul cu fetele și credeam că s-a dus până în casă, să-și ia praștia. A doua zi eram zebră și n-am mai putut merge la ziua prietenei mele. De obicei, eram pedepsită pentru ce făceau frații mei... Mai precis, Costin.

Cum a fost copilăria ta, Elena?

A fost o copilărie frumoasă, și asta cred că se datorează faptului că am avut parte de frați, căci am făcut multe împreună, și bune, și rele. În același timp, copilăria mea a fost ușor diferită de a unui copil normal, pentru că de multe ori eram nevoită să renunț la joacă pentru a merge la ore de canto, la concursuri și tot ce ținea de pregătirea muzicală. M-am maturizat destul de repede, în primul rând pentru că am fost sora cea mare și trebuia să am grijă de frații mei, apoi pentru că trebuia să mă port într-un fel anume, eram fata preotului și nu se cădea să copilărești prea tare, aveam anumite responsabilități și existau anumite limite. Și, în al treilea rând, pentru că am intrat repede în industria muzicală și, dacă nu te maturizezi la fel de repede, e riscant.

Cât de greu a fost să te desprinzi de părinții tăi, alături de care ai locuit la Clinceni, și să te muți în București singură, în anii adolescenței?

A fost greu, dar nu m-am mutat singură, ci am avut-o alături pe sora mea, Ana, pe

care, de fapt, am avut-o mereu alături, chiar și acum (și la propriu, și la figurat). Am învățat multe în adolescență: cum să fac mâncare, cum să mă gospodăresc, cum să-mi aleg prietenii. A fost o etapă foarte importantă în viața mea și îi mulțumesc Lui Dumnezeu că mi-a scos în cale oamenii potriviți de la care am învățat lucruri bune. Întotdeauna mi-a plăcut să mă înconjor de oameni mai mari decât mine, mai învățați.

Ce greutăți ai întâmpinat?

Ca orice adolescent care trebuie să se descurce singur în București. Am avut noroc că mama ne-a pus la treabă de mici – să facem curat, să spălăm, să călcăm; eu oricum am o problemă în ceea ce privește curățenia. Trebuie să fie curat, altfel nu mă simt bine. Provenim dintr-o familie modestă și poate asta a contat și în a ne chibzui. Știam valoarea banului, mai ales că, de pe la 16 ani, deja mă întrețineam singură și îmi plăcea tare mult treaba asta. Mereu mi-a plăcut să fiu independentă, chiar dacă uneori poate aveam anumite nevoi, dar din mândrie nu ceream și mai bine răbdam până îmi puteam lua singură. Apoi, mai erau tentațiile. Când te vezi singur acasă, parcă îți vine să pleci, dar când știi că, la ora 20.00 te sună pe fix și, dacă nu răspunzi, vine vecina, iar dacă nu ești acasă, în 30 de minute vin ai tăi de la Clinceni, ți se pare prea complicată plecarea și renunți. (râde) Eu deja eram în Mandinga și aveam programul foarte încărcat, în plus eram la liceu, aveam de învățat și mai aveam și multe repetiții, iar când ai programul full, nu mai ai timp nici de gânduri, darămite de altceva.

Ai venit în București la Liceul de Muzică, acolo unde ai fost colegă cu Adela Popescu. Puțini își mai amintesc că voi ați cântat împreună... Cum a fost debutul în trupa Viva? (hahaha!)

Așa este, însă pe Adela am cunoscut-o înainte de liceu, ne-am cunoscut la Festivalul de la Mamaia, unde concuraserăm individual, noi fiind, de altfel, și mezinele din acel an. Deși niciuna dintre noi nu a câștigat nimic, simplul fapt că ajunseserăm pe scena de la Mamaia și că trecuserăm prin două preselecții unde participaseră o grămadă de oameni, atunci nefiind decât două sau maximum trei festivaluri de muzică, a fost o mare realizare. S-a legat o prietenie frumoasă între noi și ne-am hotărât să ne facem o trupă, iar producătorul nostru muzical era Bobiță de la Voltaj, care însă nu prea avea timp să ne compună din cauza programului plin. Am așteptat un an și am avut două-trei concerte, apoi însă a venit oportunitatea de a fi solistă în trupa Mandinga și am renunțat la trupa „Viva“, în care nu ne mai puneam mari speranțe.

Ai o carieră fructuoasă, hituri multe, piese difuzate pe radio. Care consideri că a fost cel mai greu moment al carierei tale?

Au fost câteva... Plecarea din Mandinga, momentul de după participarea mea la Eurovision. După fiecare moment greu, am urcat încă o treaptă importantă, am evoluat și am realizat că, de fapt, experiența care îmi părea greu de depășit fusese o trambulină pentru cariera mea. După Mandinga, cu care avusesem mare succes, toată lumea mă striga Elena de la Mandinga și mi se spunea că n-o să reușesc singură... Deci nu numai că trebuia să demonstrez că pot singură, dar a trebuit să muncesc din greu să-mi câștig și identitatea. „The Balkan Girls“a fost singura piesă de Eurovision difuzată pe toate radiourile din România și chiar a ajuns să fie no. 1. Am trecut de o semifinală grea, în anul acela (2009) concurând și Patricia Kaas și, cu toate acestea, după Eurovision am primit o grămadă de critici de la români, și nu la adresa prestației mele vocale, ci a show-ului, iar o publicație din Anglia a scris că am făcut playback. Inițial am vrut s-o dau în judecată, dar iroseam energie într-o direcție care nu merita. Dar iată că, în 2010, cu un an mai târziu, piesa „Disco Romancing“a ajuns nr. 1 în Spania și a intrat în topurile din Japonia. În 2011, mi-am început cariera internațională cu un turneu în „Țara Soarelui Răsare“și apoi au urmat turnee în Spania, Italia și Polonia.

Nimic nu se compară cu viața de turneu... Poți să ne împărtășești câteva detalii de culise de la spectacolele tale? Întâmplări amuzante sau bizare...

Sunt în industria muzicală de 18 ani, deci îți dai seama că le-am întâlnit aproape pe toate. De la a greși locația de concert, când impresarul de atunci ne-a trimis la o adresă unde trebuia să fie altă trupă, la tot felul de situații neprevăzute, cum ar fi să pice curentul în timpul show-ului, să mi se rupă tocul sau vestimentația, să am contracții false în timpul unui eveniment și să fiu nevoită să iau o pauză de zece minute – timp în care trupa și fetele au improvizat pentru a nu se simți lipsa mea –, să stăm șapte ore în avion fără să zburăm din cauza condițiilor meteorologice și să pierdem concertul, pentru că nu mai aveam timp să ajungem cu mașina la Timișoara, sau să uit efectiv orașul unde mă aflam, pentru că în acea zi avusesem nu mai puțin de șapte evenimente. Sunt multe de povestit aici, dar îți mai spun și data viitoare.

Succesul piesei Lună Albă este incontestabil. Poți să ne spui povestea melodiei? Ai prevăzut că va prinde atât de bine la public?

Dada a fost o persoană foarte specială în viața mea, mereu a crezut în mine și m-a ambiționat, mi-a dat curaj. Încă de când am început proiectul meu solo, mi-a spus să scot și un album de muzică armânească, să le arăt oamenilor cine sunt și de unde vin, să le dau să guste din folclorul armânesc, care este atât de dulce și de pozitiv. În 2008, am lansat „Lilicea vreariei“, un album armânesc care s-a bucurat de mare succes, însă apoi m-am concentrat pe Eurovision, pe cariera internațională și n-am mai făcut nimic în direcția asta. Cu puțin timp înainte să plece dintre noi, m-a făcut să-i promit că voi continua, și de aici a apărut acest nou proiect armânesc la care țin enorm. „Lună albă“este una dintre piesele mele favorite, când am o zi mai proastă cu ea îmi readuc buna dispoziție, are un vibe aparte, trezește în tine un soi de speranță și tocmai de aceea am lansat-o prima din seria cântecelor armânești pe canalul meu de YouTube.

Nu mă așteptam la un așa succes, mai ales că e un cover. În trei luni a ajuns la 14 milioane de vizualizări, a fost nr. 1 în trending și se difuzează la mai multe posturi TV muzicale... Și totuși, vorbim despre o melodie armânească, nu despre una de mainstream.

Te sperie un succes ca acesta? În sensul că va putea fi greu de egalat?

De-a lungul carierei mele, am fost și sus, și jos. Am fost și Number 1 la radiouri, dar au fost și piese în care am crezut, am pus suflet, am investit în clipuri și n-au intrat nici măcar o dată pe radio. Cel mai important însă este că publicul meu, care m-a primit cu brațele deschise și m-a aplaudat, a cântat și a dansat cu mine și,

atâta timp cât voi trezi emoții, voi continua să lupt să ajung la sufletele oamenilor, indiferent cât de greu va fi să pătrund pe radio sau să găsesc o melodie care să mi se potrivească.

Știu că pregătești un concert extraordinar la Sala Palatului. Povestește-ne despre acest proiect.

Pe 23 mai, la Sala Palatului, voi pune în scenă cel mai mare și mai curajos eveniment de muzică armânească. Spectacolul se numește „Lună albă“și va fi un mix extraordinar între muzică, dans, tradiții și grafică. Tot atunci, voi lansa și noul meu album de muzică armânească, la care am lucrat aproape o jumătate de an cu muzicieni talentați și de care sunt tare mândră. Acest album conține atât piese tradiționale readaptate, cântate într-o manieră modernă, cât și piese nou-nouțe. În ultima perioadă, muzica, dansul și tradițiile aromâne au căpătat tot mai multă amploare și în rândul românilor, care au ajuns să iubească melodiile chiar și fără să înțeleagă versurile. „Lună Albă“, „Pamporea“, „Un trandafil creasti la firida mea“, „Ela Ela“vor fi doar o mică parte dintre melodiile ce nu te vor lăsa să stai jos, îți vor încărca bateriile și îți vor da o stare de bine. Biletele au fost puse în vânzare deja și abia aștept să ne întâlnim pe 23 mai. Acest spectacol este un omagiu adus bunicii mele.

Ai 33 de ani, ai născut de două ori și ai o siluetă fără cusur. Sunt convinsă că toate femeile care citesc acest articol vor să afle câteva secrete... Bine, n-am cum să uit vreodată imaginea cu tine, după ce l-ai născut pe Nicholas și, la externare, ai ieșit în pantaloni scurți și pe tocuri... Cât înseamnă noroc (gene) și cât disciplină? Nu de alta, dar multe femei, în timpul sarcinii, mănâncă pentru doi...

În adolescență am fost grăsuță, aveam atâtea kilograme câte am avut și în sarcina cu Amelie, adica 58. Am ținut o cură de slăbire prostească înainte să intru la liceu, și atunci am slăbit vreo zece kilograme. N-a fost sănătos, dar de atunci mi-am promis că n-o să mai ajung acolo. Încetul cu încetul, am învățat să mănânc, zic eu, echilibrat, să gust din ce mi-e poftă, ca să nu mă frustrez, dar nici să sar calul. Așa că sunt pentru mâncare sănătoasă (dacă se poate fără prăjeli, ar fi minunat) și mișcare, iar seara după 20.00, ceai și apă din belșug. (râde) În timpul sarcinii, am mâncat la fel ca înainte, contează foarte mult calitatea mâncării, mai ales pentru bebe. Legume, fructe, pește alb, vită, curcan, cam asta mâncam eu în timpul sarcinii... Și gustam din ce îmi era poftă. Și cred că e și gena bună, de ce să mint?!

Elena, fratele tău este concurent la Exatlon și știu că urmărești emisiunea cu sufletul la gură. Cam ce reacții ai atunci când Costin ratează sau când echipa lui pierde puncte?

Ah! M-ai prins! Sunt pătimașă, mai ales când vine vorba despre familia mea. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, cred că toți suntem așa. Noi suntem o familie mare, unită și pătimașă. Avem un grup pe WhatsApp, unde vorbim în fiecare zi, trimitem poze cu ce facem, ce mâncăm, bancuri sau filmulețe amuzante cu copiii noștri. De când a început Exatlonul, îți dai seama că se vorbește foarte mult despre asta, se filmează reacții la cald și, crede-mă, Costin are parte de o susținere de la cel mai mic – adică mica Ania, care are șase luni și cred că primul ei cuvânt va fi ori „Costin“ori „faimoșii“– până la cea

mai înaintată în vârstă, adică bunica Ana, de 80 ani, care trăiește la intensitate maximă fiecare traseu, de mi-e și frică.

Cum ți se pare parcursul lui de până acum?

Îmi place ce văd! Fiind cel mai mic, întotdeauna am simțit nevoia să-l protejez. Acum, văzându-l din exterior, mi-am dat seama că e un bărbat în toată firea, că e responsabil și gândește foarte matur, că știe să motiveze oamenii și că are o ambiție mare. E foarte rapid pe traseu și pune mare preț pe echipă, îmi place că, înainte de competiție, e om, e uman.

Dacă ai putea vorbi cu el și i-ai putea da niște sfaturi, ce i-ai spune?

Am reușit să vorbesc cu el, pentru că au câștigat un joc în care acesta era premiul. L-am felicitat, i-am spus că sunt tare mândră de el și de tot ce face în concurs. I-am povestit detalii despre cum îl susținem și ce facem când câștigă, dar și când pierde și i-am spus că a ajuns atât de cunoscut, încât o fetiță, când m-a văzut, i-a spus mamei sale că vrea să facă o poză cu sora lui Costin de la Exatlon.

Ce i-ai transmis lui Costin înainte să plece în Republica Dominicană?

I-am spus să fie calm și când se simte singur să-și aducă aminte că Dumnezeu e mereu acolo lângă el și îl sprijină.

Voi, cei trei frați, sunteți extrem de uniți. Cum i-ai descrie pe Ani și pe Costin, în câteva cuvinte?

Ani este tolerantă și prietenoasă, iar Costin, un vulcan ce erupe din când în când, dar în rest stă, meditează, glumește și iubește.

Care au fost momentele din viață în care te-ai bucurat cel mai mult să ai frații aproape?

Mă bucur mult că am frați tot timpul. Să știi că ei sunt motivul pentru care mi-am dorit mult al doilea copil. Ne-am sprijinit mereu unul pe celălalt; ce-i drept, eu am fost mai apropiată de sora mea, Ana, pentru că am și locuit mult împreună, dar și pentru că suntem mai apropiate de vârstă. Costin, fiind fotbalist, a stat foarte mult în cantonamente. Dar sunt mândră de ei, sunt niște suflete frumoase și știu să dăruiască iubire.

Nu e un secret că tatăl vostru este preot. Este el și duhovnicul tău?

Nu, nu este. Nu-mi place să vorbesc despre viața mea spirituală foarte mult. E un loc unde consider că e nevoie de multă intimitate.

Ești genul de persoană care se exteriorizează atunci când are o problemă?

Depinde de problemă, dar de multe ori se citește pe fața mea dacă am vreo problemă. Din păcate, sau din fericire, sunt foarte expresivă.

Se vorbește tot mai mult despre burnout, în ultima perioadă. Ai simțit vreodată că ești cu adevărat epuizată?

Da, am simțit... Și asta pentru că fiecare dintre noi punem presiune unul pe celălalt, cu tot felul de lucruri superficiale sau mai puțin superficiale, deadline-uri aproape imposibile, vrem din ce în ce mai mult, când, de fapt, avem totul. Dar suntem oameni, nu suntem perfecți, important este să ne dăm seama ce ne face pe noi fericiți și să avem curajul să facem acel ceva, chiar dacă asta înseamnă să ne schimbăm jobul, partenerul sau concepțiile.

Eu mă bucur din suflet că fac ceea ce-mi place, chiar dacă uneori meseria mea înseamnă să fiu într-o săptămână în cinci orașe diferite, să mănânc în benzinării și să-mi văd copiii pe Facetime.

Pare că totul este perfect în viața ta. Îți mai lipsește ceva?

Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru tot ce am și sunt foarte fericită cu tot ce mi-a dat, pentru că am ajuns să fiu împăcată. Să ne dea sănătate, înțelepciune, putere de muncă și să ne bucurăm de familia noastră. Acum lipsește o vacanță cu întreaga familie, pe care însă o plănuiesc în această vară și sper să fie așa cum mi-o imaginez: „gălăgios de fericită“. ■