Despre PROBLEMELE VIEȚII, cu umor

La aproape 50 de ani, cu 30 de ani de carieră în spate și cu un nou proiect, musicalul „My Fair Lady“, Anca Țurcașiu abordează fără probleme toate subiectele pe care mulți alții le consideră tabu. Înaintarea în vârstă, operații estetice, decepții sentimen

Invitată recent la emisiunea lui Mihai Morar, ai uitat în ce an te afli. Cât pe ce să uiți și anul căsătoriei. Se spune că uiți datele când ești relaxat. Atât de relaxată e viața ta?

Da, sunt foarte relaxată și consider că viața mi-a dat un dar minunat. Am făcut alegeri ce mi-au permis să fiu în permanență un om liber. Faptul că nu sunt angajată nicăieri, ci colaboratoare, îmi conferă libertatea de a face ceea ce îmi doresc, cu oamenii pe care îmi face plăcere să îi am în preajmă.

Apari în musicalul My Fair Lady, unde ești „mama“lui Horia Brenciu. Cum faci față vulcanului de energie care este Horia?

Toată lumea se raportează la mine, Anca Țurcașiu, și la el, Horia Brenciu. Noi nu mai suntem noi aici. Suntem niște personaje, el este foarte domolit în rolul profesorului Higgins, nu este un vulcan de energie. Cum fac față în viața reală vulcanului de energie Horia Brenciu puteți să mă întrebați. Cu foarte mare bucurie, pentru că este atât de carismatic și atât de atent, generos, corect cu cei din jur, are toate calitățile Pământului. Pot să spun că stau în preajma lui Horia de vreun an, mai întâi cu proiectul „Mamma Mia!“și acum cu „My Fair Lady“, și e o încântare. Una reciprocă, ne apreciem foarte mult.

Câte ore pe zi petreci repetând pentru acest musical, cât de mult te solicită?

În „My Fair Lady“eu am un rol mai mic, pot să spun că, la început, am petrecut multe ore pe zi învățând textul și obișnuindu-mă cu personajul. Apoi, am fost mai preocupată de detalii, de intrările pe scenă, pentru că spațiul este neconvențional și ne-am familiarizat și cu el înainte de spectacole.

Cum ai grijă de tine? Ce alimente mănânci, ce alimente eviți?

Am eliminat de 30 de ani carnea din alimentație, nu mai mănânc nici lactate. Am rămas pe fructe, legume, pește, ouă și evit cât pot zahărul și făina albă.

Provii dintr-o familie cu oscilații de greutate. Tu ai avut vreodată probleme cu greutatea? Ceea ce vedem noi este rezultatul unui efort?

Da, este rezultatul unui efort permanent. Încerc să mănânc foarte calculat, foarte atent. Mama a fost o grăsuță drăguță, iar tata are și astăzi multe kilograme, dar le poartă cu mândrie. (zâmbește) Genetic, nu sunt o silfidă. Și nu o să fiu până când o să mor. Dar asta e, nu mă vait. M-am obișnuit. E un mod de viață.

Investești sume mari în frumusețe, haine, cochetării feminine?

Nu, niciodată nu am făcut-o și nu cred că o voi face, deoarece nu consider că o geantă de firmă te face mai elegantă, de exemplu. Habar nu am de unde se pot procura astfel de lucruri, deci nu mă pricep la absolut nimic legat de marile branduri. Mă îmbrac de obicei de la Zara și prefer stilul lejer, ușor androgin. Nu o să mă vezi îmbrăcată într-o fustă sau rochie de plăcere, ci pentru că trebuie.

Curând împlinești 49 de ani. Cum resimți apropierea de schimbarea prefixului, te sperie trecerea timpului?

Absolut deloc, pentru că eu, în esență, rămân același om sub acest înveliș, chiar dacă din ce în ce mai afectat de gravitație. (râde) Accept vârsta pe care o am, accept acest „regres“. Cred că acceptarea te face fericit și nu o să stau acum să mă dau cu capul de pereți pentru că, vai, am 70 de riduri pe față sau 3 kilograme în plus. Hormonal, de la o anumită vârstă femeile nu mai au cum să controleze acest proces. Merg mai departe și îmi văd de viața mea. Toți ajungem să îmbătrânim, asta e regula vieții. Iar legat de femeile care nu acceptă și își fac zeci și sute de operații, mi se pare ridicol. Și deja penibil. Pentru mine și pentru meseria mea de actriță eu am să rămân așa cum sunt, vreau să am expresie pe față. Uitați-vă la marile actrițe din afară, dacă își fac ceva vreodată... Ele își păstrează cu mândrie vârsta și joacă roluri de bunică, mătușă cu mare bucurie.

Dar ai încercat vreo intervenție estetică până acum?

O singură dată am făcut, pentru ridurile de pe frunte, o injecție. Mi-a imobilizat sprâncenele și nu le mai puteam ridica, pentru că îți amorțește toată fruntea și îți paralizează mușchii. A fost înfricoșător, mi s-a părut că mi-au căzut pleoapele peste ochi. M-am rugat la Dumnezeu să treacă trei luni mai repede, să se ducă efectul. De atunci, nu am mai făcut nimic. Prefer să pot să îmi mișc fața decât să fiu ca o minge de plastic și să nu pot deschide gura... Am o părere foarte proastă despre acest subiect, în majoritatea situațiilor se întrece măsura. Mi s-a în