COVORUL ROŞU SPRE SINGURĂTATE...
Ce ironie s-a dovedit a fi, spre finalul existenței, alintul pe care l-a îmbrăţişat toată viaţa. „Mama Zina“... Cât de frumos şi de trist, în acelaşi timp, acest cuvânt, „mamă“, spus unei persoane care nu îţi este rudă de sânge, dar care te consideră copilul ei şi te iubeşte ca atare. Zina Dumitrescu a avut mulţi copii şi, totuşi, niciunul. Spre sfârşit, covorul roşu pe care a păşit o viaţă întreagă, în aplauze şi bliţuri, a dus spre singurătate. Căderea cortinei a surprins-o uitată şi neiubită pe cea care i-a iubit pe toţi.
Poate că nu există sfârşit mai trist pentru o mamă decât să moară singură, abandonată la azil de omul căruia i-a dat viaţă... Poate că „Mama Zina“ar fi meritat mai mult de la copilul ei, de la copiii ei... Poate că luxul pentru care a muncit o viaţă întregă ar fi trebuit să-i asigure bătrâneţi decente... Poate că i se puteau întinde mai multe mâini de ajutor... Poate că iubirea pe care a răspândit-o toată viaţa i-ar fi trebuit întoarsă, chiar și cu jumătate de măsură... Poate ar fi meritat o slujbă de înmormântare, și nu o urnă funerară, pe care ea nu și-a dorit-o niciodată...
Zina a murit la 82 de ani. Fizic. Sufleteşte, s-a dus de mai multă vreme. Iar pentru a-şi grăbi plecarea din lumea celor vii către a celor drepţi a refuzat hrana zile în şir. Nu a mai vrut să continue lupta. Şi nici umilinţa la care a fost supusă în ultimii ani. Una dintre cele mai cochete şi mai frumoase femei pe care le-a avut România s-a stins în depresie, fără dantură şi măcinată de suferinţe psihice şi sufleteşti, mai greu de suportat decât cele fizice.
„Mama modei românești“, femeia care nu ieșea niciodată în lume mai puțin decât impecabil coafată, machiată și îmbrăcată, a plecat din lumea asta în haine de pomană.
Mulți dintre cei cărora le-a dat un drum în viață și-au amintit de ea abia când televiziunile au titrat, cu litere mari, că sufletul ei a urcat spre Ceruri.
Nici măcar ultima și cea mai arzătoare dorință nu i-a fost respectată. A fost incinerată în mare secret și pe mare grabă, în absența oamenilor care au iubit-o, decizia fiind luată tot de omul care a abandonat-o la azil, fiul ei. Nu i-a fost permis nici dreptul la o cruce și-un mormânt.
Zina a fost plânsă și deplânsă. I-au fost aprinse lumânări și s-au înălțat rugăciuni pentru ca sufletul „mamei“cu niciun copil să-și găsească liniștea și pacea. Și să ierte!