25 de ani de muzică fără „FIȚE“

Mai bine de jumătate de viață și-a petrecut-o pe scenă, dar, în pofida celebrității ce depășește granițele, se declară „cel mai lipsit de fițe“artist. Vorbește despre sine cu modestie și despre oameni cu dragoste, iar aceasta este, cu siguranță, rețeta su

AAi adunat atâtea distincții și premii pe parcursul a 25 de ani de carieră, încât enumerarea lor ar ocupa tot spațiul editorial destinat acestui articol. Care este adjectivul care te definește ca om și ca artist? Ce ai adăuga după „Cel mai“?

„Cel mai“corect! (zâmbește) Asta m-a ajutat mereu să fiu cu un pas înaintea celorlalți și să am succes, chiar dacă sunt un artist independent. Toate premiile pe care le-am adunat, toate satisfacțiile nu au venit pentru că aș fi fost cel mai bun, cel mai deștept, cel mai frumos sau cel mai talentat, ci pentru că sunt un om serios, muncesc, sunt perseverent, îmi văd de treaba mea și dăruiesc artă fără să aștept ceva în schimb. Deși sunt frumoase, eu nu sunt fanul adjectivelor. Și nu dintr-o modestie exagerată, ci pur și simplu pentru că știu cât am muncit ca să ajung unde am ajuns. Iar fiecare atribut care se asociază cu numele meu este rodul unor eforturi, al seriozității și determinării. Iar dacă mă bucur de aprecierea oamenilor, este pentru

că întotdeauna am fost sincer, am transmis și ei au simțit că nu există bariere între mine și cei din fața mea. Sunt, poate, „cel mai lipsit de fițe“artist pe care-l cunoașteți!

Ți-ai descoperit afinitatea pentru muzică în copilărie. Ce îți doreai pe atunci să devii? Te-ai visat altceva decât cântăreț?

Am cântat mereu, de când mă știu, și am amintiri. Ba chiar am păstrat cu sfințenie în arhivă o casetă înregistrată de tata, în care eu cântam de zor mari șlagăre românești din vremea aceea, la vârsta de trei ani. Firește că, dacă am avut un astfel de start, ulterior totul s-a construit pe zona aceasta, inclusiv visurile mele. Adormeam cu gândul la succesul meu de peste ani, mă trezeam, luam perdele și cearșafuri din casă și făceam scene în spatele blocului, dând spectacole mărețe pentru toate scările din cartier. Pe urmă, am ajuns la școală și acolo am început să fiu remarcat pentru vocea mea, apoi la „Cântarea României“și tot așa a continuat lupta mea, iar visurile s-au dezvoltat treptat. Sunt un caz tipic de om care a reușit ce și-a propus și nu m-am visat altceva, chiar dacă bunica mea, care m-a crescut până la 10 ani, și-ar fi dorit să fiu preot. Sigur, cu mult noroc, cu sprijin, cu susținere, cu voință și evoluție, am ajuns să fiu mândru că, după aproape 40 de ani de la primele visuri, eu sunt acolo unde mi-am propus când stăteam pe malul Arieșului, la Turda, și priveam tăcut la mărinimia cerului!

Părinții tăi te-au încurajat să-ți urmezi visul? În anii ’80, profesia de artist era pentru boemi, ceilalți trebuiau să devină medici sau ingineri...

Părinții mei, de altfel prieteni foarte buni cu mine, au înțeles că asta îmi doresc. Și ei erau firi boeme! N-au avut păreri preconcepute despre nimeni și despre nimic și au vrut și ei, din tot sufletul, să reușesc, făcând enorm de multe sacrificii pentru asta. Mi-au lăsat libertatea să aleg, dar au fost acolo, lângă mine, și la bine, și la greu, renunțând la multe pentru a veni eu la București, pentru a studia cu George Grigoriu, pentru a face Facultatea de Teatru, pentru a lansa piese, pentru a înregistra. Au fost o familie modestă și, chiar dacă nu aveau ce pune pe masă a doua zi, nu le-a păsat și au investit în mine și în educația mea. A fost un pariu, dar și o responsabilitate pentru ei!

Mi-aduc aminte o discuție între ei, în bucătărie, în care amândoi își jurau că vor face orice ca eu, Cipi al lor, să pot străluci așa cum vreau, pentru că merit și pentru că trebuie să fiu fericit! Înainte de orice, fericirea mea a fost primordială pentru ei! Și sunt extrem de împlinit că am putut, peste ani, să le răsplătesc așa cum se cuvine toate eforturile! Dragii mei, părinții sunt icoane, cu toate cele aferente. Abia când nu-i mai avem, înțelegem cât de importanți au fost și sunt în viețile noastre!

Numele tău de scenă s-a lipit de tine ca marca de scrisoare. Te-ai gândit vreodată că publicul te va asocia mai degrabă cu „Fuego“decât cu Paul Surugiu?

Firește că da! Acesta era și scopul principal atunci, în 1998, când am lansat proiectul FUEGO și am renunțat cumva la numele meu real pentru acest pseudonim. Era perioada în care toți trebuiam să avem alte denumiri pentru a pătrunde pe piață, pentru a fi ușor de reținut, pentru a fi de impact, în topuri și la radiouri. Și exact așa a fost! Poate dacă atunci, când cântam latino, țineam cu dinții de numele Paul Surugiu, n-aș fi reușit! Oricum, m-am împăcat bine doar cu numele de scenă Fuego pe parcursul timpului. La un moment dat, muzica mea nu a mai coincis doar cu acest pseudonim și firește că Paul Surugiu a revenit. Dar asta nu înseamnă că renunț, ca titulatură de scenă, la Fuego, pentru că așa am ajuns consacrat și pentru că oamenii îmi asociază în continuare imaginea cu numele.

De 11 ani, ai două turnee naționale care se joacă sold-out. Cum este să fii mereu pe drumuri, departe de casă?

A devenit deja o obișnuință. Acum, e mult mai dificilă o perioadă în care nu sunt în priză, ceea ce se întâmplă foarte rar. Mai bine de jumătate din viața mea e într-o continuă alergare, de la un eveniment la altul, dintr-un turneu în altul, în nenumărate proiecte, concerte, expoziții. Dar, de departe, turneele naționale, din decembrie și martie, sunt cele mai incitante, pentru că sunt perioade lungi de timp și pentru că zi de zi sunt în alt loc, cu alți oameni, dăruind fericire. Nu e greu și nu mă plâng! Sunt sigur că fiecare profesie vine cu sacrificiile și problemele ei! De multe ori, chiar dacă pare strălucitoare, viața de artist nu arată chiar așa ca în reviste și în visele tinerilor, fiind mult mai dură. Fac milioane de kilometri anual și știu fiecare colțișor al României. Am ajuns să consider „acasă“fiecare loc în care mi-e bine. Am și perioade mai libere, dar parcă nu sunt eu atunci. Nu iau un Snickers (râde) ca în reclamă, ci mă apuc de alte activități!

Ai avut vreodată trac pe scenă? Ți s-a întâmplat să uiți textul?

De nenumărate ori uit textele, deși mi-am format un soi de sistem prin care le rețin rapid și mi le amintesc la fel de rapid. Dar chiar și așa, am emoții mereu. Credeți-mă, sunt mincinoși sau nu sunt artiști adevărați cei care spun că nu mai au trac atunci când intră pe scenă! Oricât de stăpân pe tine ai fi, emoțiile sunt firești, fac parte din tine și ulterior te stimulează să dai tot ce ai mai bun, să fii, așa cum spun basarabenii, la nivel. De obicei, când uit textele încerc să improvizez fără ca oamenii să simtă că eu am avut o problemă! Gândiți-vă, am un repertoriu de peste 600 de melodii, e dificil să știu totul pe de rost, chiar dacă mi-am luat mai multe repere! Dar totuși, după atâția ani de carieră, de spectacole live, de tot felul de situații prin care am trecut, de la a mă electrocuta până la a cădea efectiv sub scenă, reușesc să ies din orice situație aparent complicată!

De ceva timp, ești și realizator TV. De ce crezi că show-ul „Drag de România mea“a avut un asemenea succes? Cu ce a reușit să surprindă?

„Idila“cu televiziunea, care e un hobby pentru mine, a început de multă vreme, prin anii 2000. Povestea cu „Drag de România mea!“, difuzată în fiecare duminică, de la ora 15.00, pe TVR 2, e simplă. Cred că am apărut atunci când era mai mare nevoie de un astfel de format, decent, deloc grobian, divers. Unul dintre secrete a fost acesta, diversitatea, rapiditatea cu care trecem de la un moment la altul, reușind să punem în evidență fiecare mare personalitate. Vreau să le arăt oamenilor că avem în continuare motive pentru a ne mândri, că avem artiști colosali și exemple demne de urmat, într-o Românie care e departe de perfecțiune, dar care poate străluci prin arta sa. Încercăm să venim cu momente inedite și să oferim divertisment de calitate, cultural, la cel mai înalt nivel, împachetat într-o formă comercială, cu dans, cu muzică bună, cu mari șlagăre și omagieri speciale. Oamenii au nevoie de astfel de emisiuni și cred eu că succesul nostru a stat tocmai în concept, în lejeritate, în ideile transmise și în personalitățile aduse, cele pe care oamenii le iubesc și vor să le revadă. Promovăm și tinerii talentați și încercăm să trecem prin cât mai multe capitole importante ale României. Și iată că terminăm la începutul lui iunie și al doilea sezon, urmând ca, din toamnă, să-l începem pe al treilea, cu noi surprize.

Sunt momente când te obosește celebritatea, faptul că ești permanent în lumina reflectoarelor? Ți-ai dorit să evadezi, măcar pentru scurt timp, undeva nu te cunoaște nimeni?

Este unul dintre marile mele visuri. Nu am o problemă cu oamenii, îi iubesc, îi respect, fac poze cu ei și sunt unul dintre cei mai populari artiști în această privință, stând cu orele la autografe. Eu nu sunt o vedetă, nu mă consider așa! Dar, da, uneori, faptul că ești cunoscut devine mai greu de gestionat decât își imaginează mulți dintre cei care ne citesc acum! Eu nu mă dedublez, și-atunci mi-e greu să joc, să râd la comandă și poate că am uneori momente în care par mai arogant, dar chiar și

așa, sunt de părere că publicul este cel care m-a adus unde sunt și lui îi datorez tot.

Ești cântăreț, actor, dar și pictor. Ai reușit să transformi o pasiune într-o inițiativă lăudabilă. Spune-ne mai multe despre ART BY FUEGO!

Nu sunt pictor. Cred că denumirea aceasta cuprinde mult mai multe. Sunt doar un om pasionat de pictat, care investește timpul său liber, cu folos, în această îndeletnicire specială, pe care o am de copil, dar căreia nu i-am dat importanță majoră. Sunt autodidact și încerc să evoluez cu fiecare operă realizată acrilic pe pânză! După ce, acum mulți ani, am luat câteva lecții de la un bun prieten, pictor german vestit de origine română, am continuat să pictez, să mă joc cu forme și culori pe pânză, să-mi construiesc acolo un nou univers. Le țineam doar pentru mine, deși mulți dintre apropiați, prieteni, colegi, artiști, mă îndemnau să le arăt lumii! Nu aveam curajul, imaginându-mi că ce fac eu nu are valoare stilistică mare! Asta până când doamna Doina Păuleanu, renumit critic de artă, m-a încurajat și mi-a ordonat aproape să le-arăt. Și în 2015 le-am expus public. Și-apoi mi-am zis că aș putea ajuta oamenii cu pasiunea mea. Astfel că, din vânzarea lor, ajut marii artiștii ai României, aflați la nevoie, dar și mulți tineri talentați. Până în prezent, prin acest proiect – ART BY FUEGO – care e o comunitate a frumosului, am sprijinit peste 200 de artiști, în trei ani și jumătate, realizând totodată 15 vernisaje-eveniment, în mai multe orașe ale țării. Picturile mele au ajuns și cărți poștale, dar au fost inspirație și pentru o colecție exclusivistă de eșarfe din mătase naturală! Pictura e un nou univers, o lume nouă, plină de culoare. Ea îmi demonstrează că în artă nu există reguli, doar simțire. Mă relaxează și-mi dă posibilitatea de a găsi noi și noi simboluri. Mă împlinește, simt că mă deconectează de toată nebunia și vă încurajez și pe voi să faceți și altceva atunci când aveți timp.

De-a lungul carierei tale, ai colaborat cu nenumărați artiști. De cine te-ai simțit cel mai legat, atât din punct de vedere profesional, cât și uman?

Într-adevăr, am cunoscut o mulțime de oameni importanți, de la care am încercat să strâng cât mai multe esențe, fiind azi un cumul al tuturor acestor întâlniri speciale. Cred că atunci când se naște o colaborare, de orice tip ar fi ea, este clar că acei oameni sunt pe aceeași lungime de undă. De obicei, dacă nu empatizez, prefer să stau în banca mea și să nu intru în diverse proiecte! Deci mi-ar fi greu să fac o ierarhie a oamenilor speciali, de care mă simt legat, pentru că sunt multe nume, de la mama mea adoptivă, Irina Loghin, până la Mirabela Dauer, Stela Enache, Marina Florea, Anastasia Lazariuc sau Lidia Buble, care mi-e bună prietenă și e o fată de milioane! Totuși, omul care mi-a fost alături la început, care mi-a vegheat pașii ulterior, care mă povățuiește și azi, care e ca părintele meu, lansând cu el două albume de colecție cu muzică de film, în ultimii trei ani, premiate de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor, este marele compozitor Jolt Kerestely. Mi-e al doilea tată, mă învață lucruri, mă învață să fiu răbdător și profesionist în ceea ce fac, iar în luna mai, la împlinirea a 85 de ani, voi lansa cu el un album de piese instrumentale, cu versuri recitate de mine, scrise de poeții Narcis Avădănei și Adrian Artene!

Ți s-a făcut vreodată vreo nedreptate? Ai simțit invidia unora dintre colegii de breaslă? Unii spun că lumea showbizului e o junglă...

Sunt campion la capitolul nedreptăți în viața mea, atât în cea personală, cât mai ales în cea profesională. Dar n-am pus niciodată la suflet și mi-am văzut, cu seriozitate, de drumul meu. Merg pe principiul că cea mai bună palmă este cea a nepăsării. Toate nedreptățile au ajuns, în timp, să meargă înapoi către cei care mi le-au făcut! Da, lumea artiștilor e o junglă, oricât aș încerca eu să vin cu bunul meu simț și educația mea. Există oameni care nu-și pot înfrâna invidiile și care nu pot raționa că fiecare are locul său bine definit, neîncercând nimeni pe lumea aceasta să-i ia altuia poziția!

Atunci când artistul Maluma a fost acuzat de plagiat – mă refer aici la hitul „Corazón“, care seamănă foarte bine cu piesa „Sărut, femeie, mâna ta!“– ai reacționat extrem de elegant. Ce ai simțit când i-ai auzit melodia?

M-am amuzat! Sincer, piesele seamănă, dar nu cred că este vorba despre plagiat. Muzica e un limbaj universal și e imposibil ca azi, după ce s-a scris mai tot ce se putea scrie pe lumea aceasta, să nu găsești un corespondent. Iar dacă într-adevăr Maluma s-a inspirat din piesa compozitorului Yan Raiburg, scrisă pentru mine în 2008 și editată pe albumul „Cântați cu mine“, înseamnă că i-a sesizat potențialul enorm de șlagăr, pentru că melodia asta, după lansare, a devenit virală pe la mai toate evenimentele, fiind una dintre piesele mele de succes, deși e simplă și ușor de reținut. În general, eu nu mă precipit și nu mă arunc în declarații inutile, doar de dragul de-a apărea. Cântăresc lucrurile, raționez și analizez, și apoi, dacă e necesar, îmi dau cu părerea! Oricum, mixul dintre cele două piese, realizat de un DJ din Focșani, este extrem de reușit pentru petreceri!

Ai abordat o mulțime de stiluri muzicale de-a lungul carierei, de la dance și latino la muzică ușoară și populară. Ce nu ai cânta niciodată?

N-aș cânta melodii pe care nu le simt, care nu-mi transmit mie ceva în primul rând. N-aș cânta texte puerile, lipsite de noimă, fără idee sau cu mesaj vulgar. N-aș cânta dacă cineva mi-ar impune ceva, de dragul succesului, al trendului sau al comercialului. N-aș cânta muzică de consum, doar pentru a ajunge în vârf. Prefer calea mai grea și melodiile care spun ceva! În rest, cu mare drag aș aborda și alte stiluri, dacă le pot realiza la nivel înalt. Nu judec, nu cred că muzica de calitate ține de un anumit gen! Cred cu ardoare că fiecare are locul lui și e liber să facă profesia aceasta cu simț

de răspundere!

Trebuie să recunosc că ai un umor fabulos și nici la capitolul autoironie nu stai rău deloc. Cel mai la îndemână exemplu este Campania KFC – „Nu împodobi, Fuego, bradul!“...

A fost o joacă asumată, constructivă și de mare impact. Ca drept dovadă, campania a câștigat un premiu pentru originalitate la o competiție de profil din Elveția. Din prima mi-a plăcut ideea de a fi ironici, de a le demonstra tuturor că eu chiar am umor, ținând la glumă. Campania „Prelungește vara!“însemna ca eu să fiu ținut ocupat de cât mai mulți oameni, prin diverse activități comice, pentru a nu împodobi bradul, în felul acesta prelungind vara. Autoironia și gluma fină vor fi mereu apanajul oamenilor inteligenți și capabili de a face lucruri cu simț de răspundere! Am primit numeroase mesaje și semnale din partea unor oameni care n-aveau nicio legătură cu mine – scriitori reputați, jurnaliști, oameni de presă și colegi. Au fost și păreri contra, care spuneau că nu a meritat să mă implic în această campanie, dar sunt și am fost mereu omul provocărilor, răspunzând deschis la tot ce a fost nou și calitativ. Și poate în felul acesta va înțelege toată lumea că povestea cu bradul e un mit, care dă bine în preajma sărbătorilor și care ne face mai umani, într-o lume în care punem accentul doar pe ce-i lipsit de esență.

Și apropo tot de povestea cu bradul, te-ai fi gândit că va deveni un mit urban? Că vor apărea zeci de bancuri pe tema asta? Care ți s-a părut cel mai bun?

Cred că era nevoie de un astfel de folclor. De obicei, atunci când oamenii se plictisesc, caută cu ardoare motive să se amuze. Și uite-așa au găsit bradul și măicuța, de altfel acesta fiind un cântec simplu, despre părinți și despre reîntoarcerea acasă de Crăciun, lansat în anul 2001. Nu-mi imaginam că va stârni „pasiuni“atât de aprinse, dar cred eu că, atunci când nu avem ce face și ce spune, ne raportăm la brad, că-i mai convenabil. Sunt și au fost și bancuri bune, comice, legate de brad și de Chuck Norris, de cum ar fi ca eu să stau într-o cameră cu 10 brazi și să am un singur glob, ori diversele reeditări ale unor piese celebre raportate la melodia mea! Cert este că eu gust glumele, dacă sunt făcute justificat, cu bun-simț și inteligență. Ce nu face parte din categoria aceasta, în schimb, mă lasă rece și mă mâhnește, mai ales atunci când știu că nu există prea mari șanse de reabilitare!

În ultimul timp ai slăbit vizibil. Care este secretul și, mai ales, cum reușești să te menții?

Am slăbit pentru că ajunsesem în pragul în care efectiv eu nu mai puteam să suport ce vedeam. Apoi, începuse să fie destul de dificil să mă îmbrac sau să mă încalț. Și-atunci am spus STOP! E nevoie de o schimbare radicală a regimului meu alimentar. Nu a existat vreun secret, vreo miraculoasă rețetă care să mă facă mai slab cu aproape 20 de kilograme, căci atât am dat jos în aproape două luni. Mi-am impus să nu mai mănânc și am încercat să duc această luptă cu mine, câteva zile. Apoi am renunțat definitiv la pâine, dulciuri, fructe, carbohidrați și mâncăruri pline de grăsimi. Merele verzi mi-au fost aproape, la fel ca și fructele de pădure, brânza ușoară și carnea la grătar. Am eliminat orice suc acidulat din viața mea și am încercat să respect, pe cât se poate, deși e greu cu programul meu de artist, niște ore de masă. Și în felul acesta, motivat la maximum, am slăbit. De atunci, din octombrie anul trecut, încerc să mă mențin. Dacă mai iau câteva kilograme, le dau rapid jos și tot așa. Dar sunt mândru că mi-am schimbat stilul de viață, că am mai multă grijă la ce mănânc, că nu mai fac excese și, în același timp, pot, din când în când, să-mi fac și anumite pofte. Cred în ideea în care orice acțiune întreprindem pe acest plan nu trebuie să fie un sacrificiu, un chin!

Care sunt plăcerile tale vinovate? Mănânci ciocolată pe ascuns, joci Candy Crush, plângi la desene animate?

Ciocolata o mănânc la vedere, balonașele nu mă pasionează și, din păcate, la desene nu prea mai am timp să mă uit. În schimb, sunt mort după înghețată, indiferent de sezon, de aromă, de tot. Dar dincolo de plăcerile care țin de anumite pofte, de mâncăruri, pasiunea mea nebună este pentru artă, fiind, de ani buni, colecționar înrăit de tablouri și de obiecte de artă. Studiez, mă interesez, încerc să ajung la expoziții, mă interesează istoria artei și viețile pictorilor români, recunosc opere după stilul fiecăruia și am devenit un împătimit iubitor de pictură, mai ales că și eu sunt o mică parte din acest fenomen, de câțiva ani.

De ce te temi cel mai tare pe lumea asta? Dacă ai putea schimba ceva din trecutul tău, care ar fi acel lucru?

Mă tem, foarte tare, de pierderea oamenilor dragi. Cred că aceasta e una dintre durerile pe care cu greu le-aș putea alina. N-am frici în rest. Poate doar de avion. (zâmbește) Sunt stăpân pe mine, pe propriile mele puteri, sunt un om rațional și știu că viața are de toate în ea, și momente ascendente, și etape mai puțin fericite. Dar, oricum ar fi, nu aș schimba nimic, nici de azi, nici din trecut! Aș repeta aceleași greșeli și în prezent, aș fi la fel, pentru că n-am regrete și pentru că am ajuns aici datorită tuturor lucrurilor petrecute pe parcursul anilor!

Vei celebra 25 de ani de carieră artistică într-un mod grandios. Ce surprize ne pregătești?

Exact! Nici mie nu-mi vine să cred cum a trecut timpul. Într-adevăr, pe 15 noiembrie 2019, celebrez cei 25 de ani de carieră artistică, cu un show grandios, la Sala Palatului din București. Va fi un concert diferit de tot ce am făcut eu până acum, vor fi peste trei ore și jumătate de show 100% live, cu peste 50 de oameni pe scenă, în două orchestre – Orchestra Fraților Advahov și Angry Band, ambele venite de la Chișinău, din Republica Moldova. Mă voi juca cu repertoriul, pregătesc colaborări unice și aduc în fața publicului invitați speciali, mari artiști ai acestei țări. Nu va fi doar un show muzical, ci și unul de sunet, lumini, grafică, pentru că scenografia va fi una modernă, cu o multitudine de ecrane cu led, grafice special construite și alte surprize. E păcat să ratați această sărbătoare, pentru că așa veți înțelege cu adevărat cine este Paul Surugiu-Fuego! ■