LET THE SHOW BEGIN Cei 4 Fantastici

Beatrice Rancea, Cocuța, CRBL, Emil Rengle. Patru personaje, patru personalități diferite. I-ai fi văzut vreodată împreună? Ei bine, iată că a venit și ziua aceea: ei sunt jurații show-ului „Îmi place dansul“, ce a debutat pe 31 august, la Kanal D. Și, pentru că am vrut să aflăm detalii din culisele emisiunii, dar am avut și curiozități în ceea ce-i privește personal, i-am luat la întrebări... pe fiecare dintre ei! Dar vă lăsăm pe voi să-i descoperiți, altfel decât îi știați până acum, cu bune și cu... mai puțin bune!

Beatrice Rancea – „Am privit cu bunăvoință strădaniile concurenților“ Beatrice, au trecut șase ani de când nu te-am mai văzut pe micul ecran. Cum au fost cei șase ani pentru tine?

Am avut șase ani plini de evenimente și producții importante la Opera Națională Română din Iași, unde sunt manager de opt ani. Acolo mi-am desfășurat activitatea și am depus toată energia pentru proiectele și stagiunile de atunci, în număr de șase, cu succese jucate cu casa închisă.

Au fost momente, în această perioadă, în care ți-a fost dor de lumea televiziunii?

Mi-a fost dor nespus de lumea dansului. Înainte de anii ’90 am avut peste 30 de apariții la postul național de televiziune ca balerină, am avut foarte multe filmări, dar nu mi-a fost neapărat dor, pentru că, încheindu-mi cariera ca dansator, nu am mai profesat și nu își mai aveau rostul aparițiile în emisiunile pentru care am filmat ca interpret. Ca regizor, nu am activat foarte mult în televiziune, pentru că iubesc foarte tare teatrul și opera, acest schimb de energii direct cu publicul. Este o lume a spectacolului unică. În fiecare seară, chiar dacă se știu regia și coregrafia spectacolului, chiar dacă artiștii interpretează aceleași roluri scrise sau cântate, este un schimb permanent de energie între public și scenă. Acest flux permanent și unic al fiecărei seri mă face să iubesc foarte mult teatrul și opera. Ăsta este motivul pentru care nu am mai apărut în tele

viziune decât atunci când a trebuit să „mărturisesc“lumea extraordinară a dansului că jurat.

Știu că ai făcut naveta între București și Iași... Totuși, unde consideri că este casa ta?

Casa spirituală a sufletului meu este la Iași, pentru că acolo las toată dragostea pentru scenă. Există acest „microb“al scenei de care nu mă pot despărți, deci sufletește sunt legată de acest oraș și de colectivul operei din Iași. Avem rezultate extraordinare și suntem înconjurați de un public avizat și bine instruit, care reacționează extraordinar la reprezentațiile noastre. Aici mă desfășor ca artist, chiar dacă în spatele scenei. Aici am jucat, până anul trecut, în două spectacole, ‹‹Bal›› și ‹‹Cabaret››, în regia și coregrafia unei mari artiste de la Budapesta, Yvette Bozsik. Eu mă motivez că am două case, una lângă București, unde ne-am mutat pentru căței, și cealaltă la Iași, unde îmi desfășor activitatea.

Ai fost mereu catalogată drept un jurat extrem de exigent. Ai rămas la fel? Trebuie să le fie teamă concurenților de tine?

Dimpotrivă, am privit cu multă bunăvoință toate strădaniile concurenților de a se exprima prin mișcare. Probabil așa pare din afară, având această latură a profesiunii ca balerin clasic, care implică foarte multă exigență. Sunt exigentă mai ales cu mine însămi, niciodată nu sunt mulțumită de mine și am senzația că trebuie să perfecționez ceea ce fac. În dans se muncește în fiecare zi. Se spune că, dacă o zi nu studiezi, simți tu, dacă nu studiezi două zile, simte partenerul, și dacă nu studiezi trei zile, simte publicul. Este o muncă a ta cu tine pe care o ai tot timpul. E o ștachetă autoridicată, indiferent de cronici. Această exigență este un mod de a mă raporta la dans, care implică foarte multă dăruire și foarte multă muncă.

Îi cunoșteai pe toți colegii tăi de juriu, din noul show de la Kanal D? Cum ați interacționat până acum? Vă înțelegeți bine, vă mai și contrați?

Ne înțelegem foarte bine, îi știu de foarte mult timp. Pe Andra (n.r. Cocuța) o cunosc ca interpret, este o dansatoare extraordinară și am avut bucuria să dansez într-o coregrafie a sa, un tango care a avut mare succes. Și pe CRBL l-am cunoscut ca interpret. Emil Rengle e un tânăr foarte bine pregătit, va aduce cu siguranță un plus de valoare juriului nostru. Ne completăm foarte bine unul cu celălalt și le respect carierele și prestațiile în fața publicului. Este un juriu foarte echilibrat, fiecare venim dintr-o lume care nu este în competiție cu publicul și cu fanii celuilalt.

Ai povestit, în trecut, că începuturile tale într-ale dansului au fost marcate de profesori duri. Care a fost cea mai dură corecție pe care ai primit-o?

Cea mai mare corecție a fost un băț care s-a făcut fâșii pe umărul meu, pentru că nu îl țineam atât de jos cum își dorea maestrul de balet. Am avut doi maeștri extrem de exigenți. În școală l-am avut pe maestrul Vintilă, un om extrem de exigent, care a pregătit apoi echipa de balet de la Scala din Milano, iar în Operă am lucrat cu Raul Erceanu, un maestru de balet căruia nu-i lipsea bețișorul indiferent de vârsta balerinilor sau de persoanele cu care lucra, fie ele Magdalena Popa sau Ileana Iliescu.

Care este cea mai mare satisfacție pe care ți-a adus-o meseria ta?

Tot timpul am avut satisfacții totale. Am o nemulțumire și cred că se poate mai bine. Spun mereu că mai am puțin de corectat, de muncit să ajung acolo unde mi-aș dori.

Dar cel mai trist/dureros moment care a fost?

Sunt momentele premierei ca regizor. Seara premierei este cea mai tristă, indiferent cât de mare e succesul, pentru că acel spectacol, pentru mine, este ca un copil. L-am crescut, l-am văzut cum se înalță, cum merge, cum începe să trăiască în spectacol și apoi simt că pleacă și nu îmi mai aparține în totalitate. Am în continuare grijă de spectacolele mele, dar tot timpul am acea senzație că nu-mi mai aparțin și au plecat de lângă mine, că au propriul destin. Cel mai tragic moment a fost cel în care mi-am rupt genunchiul și am realizat că nu voi mai putea dansa și nu voi putea interpreta roluri pe care mi le-am dorit și pentru care am muncit toată viața.

Lookul tău – ținute și machiaj – este un statement. Îți conturezi ochii puternic și porți mereu haine negre... Cum ai ajuns să-ți construiești această imagine?

Nu este o imagine pe care mi-am construit-o voit. Nu știu când garderoba mea a devenit neagră. Îmi plac culorile și purtam colorat, dar undeva, la începutul anilor ’90, toate lucrurile mele au devenit negre. Cât am dansat, am avut părul roșcat, dar mi-am colorat părul negru pentru că mi-am spus că niciodată nu voi mai urca pe scenă ca interpret. Dar viața m-a contrazis pentru că eu am dansat până anul trecut. Machiajul îl am de la 18 ani, de când eram solista Operei din București. Maestrul Raul Erceanu, care era o personalitate extraordinară, tot timpul ne atenționa la studiu atunci când nu veneam aranjate ca pentru spectacol, ca la un eveniment.

Cum ești tu în viața de zi cu zi, la capitolul look?

mă simt bine, așa simt că sunt eu. Am fost invitată să prezint niște ținute vestimentare foarte colorate, superbe, dar aveam senzația că este altcineva suprapus peste mine. Am simțit în momentul acela ce cred că simt cățeii care au breton și, atunci când sunt tunși, se ascund după perdele, să aibă franjurile pe ochi. Este o chestie de energie sau obișnuință, așa mă simt bine.

Ești o mare iubitoare de animale și de multe ori ai luat câini fără stăpân, de pe stradă... Câți ai acum?

Acum din păcate am doar opt la București și doi la Iași. Am luat căței numai de pe stradă, pentru că pe cei de rasă are cine să îi cumpere și să îi îngrijească. Am preferat să dau dragostea cățeilor fără stăpân.

Ce părere are soțul tău despre acest fapt?

În primul rând, asta este un plus în căsnicia noastră. Nu puteam fi împreună dacă nu iubea animalele cel puțin la fel cât le iubesc și eu. El cred că îi iubește mai mult decât mine, exagerat. Eu sunt pentru ei și un personaj mai puțin comod, pentru că mă ocup de educația lor. Atunci când sunt foarte mulți, funcționează spiritul de haită și trebuie avut grijă de ei să nu se bată. Cățeii noștri sunt foarte cuminți.

O bună bucată de vreme, tu și soțul tău ați avut o căsnicie la distanță... Cum a fost, cum au funcționat lucrurile?

Sincer, greu. Este greu să fim despărțiți atâta timp. Au fost perioade când nu ne-am văzut și două-trei luni când am fost foarte ocupată la Iași și nu am putut veni acasă și, el fiind ocupat, nu a putut veni la Iași. Nu este ușor, dar în momentul în care îți place ceea ce faci și ești devotat total muncii pe care o ai, atunci există înțelegere. Am reușit să găsim un echilibru și să funcționăm așa, dar nu recomand nimănui să funcționeze așa, pentru că este greu.

Ți-a reproșat el ceva, vreodată?

În primul rând, mi-a reproșat că am acceptat să plec la Iași. Evident că mă susține și îmi acordă tot sprijinul, ca să nu simt lipsa casei sau a faptului că nu suntem împreună. E greu să pleci de acasă cu anii, dar este un bărbat înțelegător și mi-a fost tot timpul alături. Ne este greu să fim despărțiți, avem nevoie unul de celălalt. Și-ar dori să revin acasă și să fim împreună tot timpul, dar înțelege că ceea ce fac la Opera din Iași fac cu multă pasiune, mai ales știind că am renunțat la dans și toată pasiunea mea acum este canalizată în gestionarea și buna funcționare a acestei instituții.

Chiar, cum reușesc să se înțeleagă doi artiști? În general, lăsați problemele de la muncă la ușa casei sau le dezbateți, vă sfătuiți?