Părerea mea
Luna asta e despre dovezi și declarații de amor, de regulă cuantificabile în ursuleți de pluș, inimioare din turtă dulce și felicitări cu „te iubesc“pentru persoana iubită. Când citești aceste cuvinte, „persoana iubită“, mai mult ca sigur nu te gândești că persoana ta iubită ai putea fi chiar... tu. E normal să iubim alți oameni, dar să ne iubim pe noi însene e aproape un tabu.
Mi-am dat seama de asta prima dată în cabinetul unui coach care mi-a așezat în față o oglindă și mi-a zis să mă uit în ea și să rostesc, cu voce tare, „Diana, te iubesc“. Adică eu pe mine. Mi-a luat 10 minute, 20 de poticneli și o față roșie ca focul ca să rostesc toată propoziția fără să mi se pară cea mai mare stupiditate din lume. Mi-a mai luat vreun an și ceva ca să și cred cu adevărat ceea ce spuneam.
Uneori, am impresia că femeile iubesc atât de mult într-o viață, încât de la un punct nu mai știu să iubească așa cum trebuie. Nu, nu e o contradicție în termeni, urmăriți-mă până la capăt! Noi, femeile, când iubim, iubim ca un foc care pârjolește tot ce-i iese în cale. Fie că e vorba de un bărbat, de un copil sau de prieteni dragi, iubirea femeilor are în ea ceva de abandon al propriei persoane. Ori oferim tot, ori nu. Mai rar la mijloc!
Oricât de nobil ar fi sentimentul de iubire, acest pârjol susținut al vieților noastre ajunge să facă, de regulă, o singură victimă: tot pe noi. Sunt prima care crede în fluturași în stomac, dar cred la fel de mult într-o relație sănătoasă cu propria persoană, chiar dacă acolo nu e vorba de fluturași, ci de respect și grijă.
Printre procedurile de siguranță care ne sunt prezentate înainte de decolarea unui avion, există un fragment-standard pe care l-aș pune drept motto pe prima pagina a agendelor și ca wallpaper pe telefoanele pe care le butonăm toată ziua: „Înainte de a-i ajuta pe cei din jur, fixați-vă propria mască de oxigen“.
La asta se rezumă totul până la urmă, la acest gest aproape funcțional de a avea grijă de tine înainte de a putea avea grijă de tot restul lumii. De a putea tu să respiri în voie înainte să vrei să fii oxigenul și salvarea altora. De a fi tu fericită, pentru a putea oferi bucurie celor din jur. De a fi tu cu inima întreagă înainte de a pansa nefericirile și a strânge cioburile emoționale ale altora, ca o mamă a răniților de vocație. De a te iubi mai întâi tu pe tine, înainte să pășești într-o relație și să te aștepți ca ochii persoanei iubite să te oglindească și să-ți arate că meriți să fii iubită.
În zilele în care deadline-urile vin peste noi, șeful e supărat, copilul are serbare, soțul se simte nebăgat în seamă și prietenii ne bat obrazul că suntem mereu ocupați și le-ar fi și lor drag să ne mai vadă, ce facem noi, femeile, în 90% din cazuri? Ne uităm pe lista de lucruri pe care trebuie să le facem, de locuri în care trebuie să fim și de oameni pe care trebuie să-i vedem și ne tăiem pe noi de pe listă.
Facem un x mare în dreptul lucrurilor care sunt doar pentru noi: programări la medic sau la cosmetică, plimbarea din pauza de prânz. Hârști-hârști și s-au dus. E mai ușor să ne dezamăgim pe noi decât pe alții.
Să te privești în oglindă și să-ți spui „te iubesc“nu are nimic ridicol sau narcisist, deși prima oară o să-ți pară îngrozitor de greu. Lejeritatea sau dificultatea pe care o simți este cel mai bun barometru al relației pe care o ai cu tine în acest moment. Pe măsură ce reușești să rostești cuvintele fără jenă și poticneli, se întâmplă ceva aproape magic. Să ajungi să te privești și să simți iubire sinceră față de propria persoană e ca și cum ți-ai da undă verde la fericire. „Te iubesc. Ești bine exact așa cum ești, o să fii și mai bine în viitor, dar acum du-te și bucură-te de viață. Meriți. Ce mai aștepți?“