Pă­re­rea mea

Femeia - - SUMAR -

Lu­na asta e des­pre do­ve­zi și de­cla­rații de amor, de re­gu­lă cuan­ti­fi­ca­bi­le în ur­su­leți de pluș, ini­mi­oa­re din tur­tă dul­ce și fe­li­ci­tări cu „te iu­besc“pen­tru per­soa­na iu­bi­tă. Când ci­tești aces­te cu­vin­te, „per­soa­na iu­bi­tă“, mai mult ca si­gur nu te gândești că per­soa­na ta iu­bi­tă ai pu­tea fi chiar... tu. E nor­mal să iu­bim alți oa­meni, dar să ne iu­bim pe noi înse­ne e aproa­pe un ta­bu.

Mi-am dat se­a­ma de asta pri­ma da­tă în ca­bi­ne­tul unui coa­ch ca­re mi-a așe­zat în față o oglin­dă și mi-a zis să mă uit în ea și să ros­tesc, cu vo­ce ta­re, „Dia­na, te iu­besc“. Adi­că eu pe mi­ne. Mi-a luat 10 mi­nu­te, 20 de po­tic­ne­li și o față roșie ca fo­cul ca să ros­tesc toa­tă pro­po­ziția fă­ră să mi se pa­ră cea mai ma­re stu­pi­di­ta­te din lu­me. Mi-a mai luat vreun an și ce­va ca să și cred cu ade­vă­rat ce­ea ce spu­neam.

Une­ori, am im­pre­sia că fe­mei­le iu­besc atât de mult într-o viață, încât de la un punct nu mai știu să iu­be­as­că așa cum tre­bu­ie. Nu, nu e o con­tra­di­cție în ter­meni, ur­mă­riți-mă până la ca­păt! Noi, fe­mei­le, când iu­bim, iu­bim ca un foc ca­re pârjo­lește tot ce-i ie­se în ca­le. Fie că e vor­ba de un băr­bat, de un co­pil sau de pri­e­teni dra­gi, iu­bi­rea fe­mei­lor are în ea ce­va de aban­don al pro­pri­ei per­soa­ne. Ori ofe­rim tot, ori nu. Mai rar la mij­loc!

Ori­cât de no­bil ar fi sen­ti­men­tul de iu­bi­re, acest pârjol su­sți­nut al vi­eți­lor noas­tre ajun­ge să fa­că, de re­gu­lă, o sin­gu­ră vic­ti­mă: tot pe noi. Sunt pri­ma ca­re cre­de în flu­tu­rași în sto­mac, dar cred la fel de mult într-o re­lație să­nă­toa­să cu pro­pria per­soa­nă, chiar da­că aco­lo nu e vor­ba de flu­tu­rași, ci de res­pect și gri­jă.

Prin­tre pro­ce­du­ri­le de si­gu­ra­nță ca­re ne sunt pre­zen­ta­te înain­te de de­co­la­rea unui avi­on, exis­tă un frag­ment-stan­dard pe ca­re l-aș pu­ne drept mot­to pe pri­ma pa­gi­na a agen­de­lor și ca wal­lpa­per pe te­le­foa­ne­le pe ca­re le bu­to­năm toa­tă zi­ua: „Înain­te de a-i aju­ta pe cei din jur, fi­xați-vă pro­pria mas­că de oxi­gen“.

La asta se re­zu­mă to­tul până la ur­mă, la acest gest aproa­pe fun­cți­o­nal de a avea gri­jă de ti­ne înain­te de a pu­tea avea gri­jă de tot res­tul lu­mii. De a pu­tea tu să res­piri în voie înain­te să vrei să fii oxi­ge­nul și sal­va­rea alto­ra. De a fi tu fe­ri­ci­tă, pen­tru a pu­tea oferi bu­cu­rie ce­lor din jur. De a fi tu cu ini­ma între­a­gă înain­te de a pan­sa ne­fe­ri­ci­ri­le și a strânge ci­o­bu­ri­le emoți­o­na­le ale alto­ra, ca o ma­mă a ră­niți­lor de vo­cație. De a te iu­bi mai întâi tu pe ti­ne, înain­te să pășești într-o re­lație și să te aște­pți ca ochii per­soa­nei iu­bi­te să te oglin­de­as­că și să-ți ara­te că me­riți să fii iu­bi­tă.

În zi­le­le în ca­re dea­dli­ne-uri­le vin pes­te noi, șe­ful e su­pă­rat, co­pi­lul are ser­ba­re, soțul se sim­te ne­bă­gat în se­a­mă și pri­e­te­nii ne bat obra­zul că sun­tem me­reu ocu­pați și le-ar fi și lor drag să ne mai va­dă, ce fa­cem noi, fe­mei­le, în 90% din ca­zuri? Ne ui­tăm pe lis­ta de lu­cruri pe ca­re tre­bu­ie să le fa­cem, de lo­curi în ca­re tre­bu­ie să fim și de oa­meni pe ca­re tre­bu­ie să-i ve­dem și ne tăi­em pe noi de pe lis­tă.

Fa­cem un x ma­re în drep­tul lu­cru­ri­lor ca­re sunt doar pen­tru noi: pro­gra­mări la me­dic sau la cos­me­ti­că, plim­ba­rea din pau­za de prânz. Hârști-hârști și s-au dus. E mai ușor să ne de­za­mă­gim pe noi de­cât pe alții.

Să te pri­vești în oglin­dă și să-ți spui „te iu­besc“nu are ni­mic ri­di­col sau nar­ci­sist, deși pri­ma oa­ră o să-ți pa­ră îngro­zi­tor de greu. Le­je­ri­ta­tea sau di­fi­cul­ta­tea pe ca­re o si­mți es­te cel mai bun ba­ro­me­tru al re­lați­ei pe ca­re o ai cu ti­ne în acest mo­ment. Pe mă­su­ră ce reușești să ros­tești cu­vin­te­le fă­ră je­nă și po­tic­ne­li, se întâmplă ce­va aproa­pe ma­gic. Să ajun­gi să te pri­vești și să si­mți iu­bi­re sin­ce­ră față de pro­pria per­soa­nă e ca și cum ți-ai da un­dă ver­de la fe­ri­ci­re. „Te iu­besc. Ești bine exact așa cum ești, o să fii și mai bine în vi­i­tor, dar acum du-te și bu­cu­ră-te de viață. Me­riți. Ce mai aște­pți?“

Dia­na-Flo­ri­na Cos­min, jur­na­list de li­fes­ty­le cu ex­pe­ri­e­nță de 20 de ani în pre­să, a fost opt ani re­dac­tor-șef al re­vis­tei lu­na­re „For­be­sLi­fe“și al re­vis­tei tri­mes­tria­le „Up by For­bes“. Au­tor al că­rții „Po­vești­le unei ini­mi“. Acum, scrie la www.fi­ne­so­ci­e­ty.ro.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.