Dana Războiu: Sunt în căutarea adevărului și a fericirii
Fosta ştiristă relatează, direct de la sursă, detalii inedite din viaţa ei actuală, din care nu lipsesc responsabilităţile de părinte, dar nici interesul pentru un stil de viaţă sănătos şi… robotică.
S-a reinventat! După o pauză de câţiva ani, a revenit în atenţia publicului ca bloggeriţă de lifestyle, dar şi pentru a promova pasiunea tinerilor români pentru tehnologie. Conduce Naţie prin Educaţie, asociaţia care organizează cea mai mare competiţie de robotică pentru liceenii din România, totul pornind de la Victor, fiul ei cel mare. El a început, acum doi ani, să construiască roboţi într-un garaj din Voluntari, unde un profesor îi pregătea pe copiii interesaţi de tehnologie pentru competiţia mondială de robotică. Despre cum e să fie mamă de băieţi, soţie şi femeie la fel de frumoasă ca la începutul carierei TV ne vorbeşte chiar Dana Războiu.
Cum de îţi expui viaţa privată în spațiul online, după o perioadă în care ai ales anonimatul?
Am multe de spus probabil şi, dacă mai sunt femei care gândesc ca mine, e bine să vadă că nu sunt singure.
Practici fitnessul și veganismul. Cât sport faci săptămânal, reușești să respecţi un meniu vegan zi de zi?
Fac sport din când în când. Uneori merg des la sală şi mănânc foarte sănătos, alteori nu mai fac sport cu lunile şi mănânc aşa şi-aşa. Adică sunt femeie normală, am toane.
Care sunt trucurile care îţi garantează supleţea siluetei?
Apă. Apă multă. Şi ceaiuri de plante. Tot ce găsesc în România şi prin lume, când plec. Iubesc ceaiul verde în special. Fără zahăr.
Cum ți-ai defini stilul vestimentar?
Se spune că femeile au două mari probleme. Una: n-au cu ce să se îmbrace. Şi a doua: nu mai au loc în şifonier. Vi se întâmplă şi vouă? Mie personal îmi plac tocurile cui. Cât mai înalte. Nu ştiu de ce, pentru că oricum sunt înaltă, am 1,75 m. N-aş avea nevoie să mă cocoţ pe tocuri de 12. Numai că îmi plac şi aş purta doar tocuri înalte. Să privesc bărbaţii de sus (râde).
Ai fost om de televiziune, ești persoană publică. Cât de importantă e imaginea pentru tine?
Acum tu vezi pozele „oficiale”, adică acelea pe care le public pe Instagram. În vacanţe, nu prea mă machiez şi prefer să plec unde pot să stau desculţă toată ziua. Şi cât mai dezbrăcată. Îmi place natura mult, în copilărie mi-am petrecut vacanţele la ţară. Am muncit pământul împreună cu bunicii mei, am îngrijit recoltele şi animalele. Prefer jungla şi haine cât mai puţine. Poate de asta îmi place Bucureştiul. Fiindcă e tot o junglă. O junglă pe tocuri.
Cum ţi-a venit ideea de a promova robotica? Care este scopul asociaţiei Naţie prin Educaţie, pe care o conduci?
Eu cred în educaţie. Dacă există o formulă magică pentru o viaţă mai bună, aceasta este educaţia. Începută devreme şi continuată toată viaţa. Orice ban, timp, efort investit în educaţie se întorc înzecit. Este cea mai bună investiţie.
Ai în spate o carieră TV de 17 ani. Îi duci dorul, primești oferte de revenire la pupitrul știrilor?
Da, primesc oferte. Da, mi-e foarte dor de televiziune. Însă m-am obişnuit cu dorul. Nu mă întorc în televiziune acum, aşa cum nu mă întorc la un fost iubit, chiar dacă uneori mă poate apuca dorul. Este despre cum să faci faţă ambivalenţei. Viaţa oricărui om presupune o mare doză de ambivalență.
Ce anume te-ar determina să revii în televiziune?
Ideea e că vreau televiziune, dar vreau şi libertate, să îmi fac singură programul şi să nu am şefi. Nu
Mie personal îmi plac tocurile cui. Cât mai înalte. Nu ştiu de ce, pentru că oricum sunt înaltă, am 1,75 m. Aşa, ca să privesc bărbaţii de sus.
sunt posibile amândouă. Vreau copii, dar vreau să pot pleca prin lume cu anii şi să nu depindă nimeni de mine. Ambivalenţa. Vreau un job foarte bine plătit, dar şi să am mult timp liber şi toate weekendurile libere. Imposibil. Vreau să am copii independenţi şi deştepți, dar şi să rămână ataşaţi de mine, să aibă nevoie de mine. Greu de rezolvat ambivalenţa. Când e vorba de relaţia de cuplu, e şi mai complicat.
Ai renunţat la cariera TV și la România din necesitate – fiul cel mic a suportat o intervenţie chirurgicală în străinătate. Erai dezamăgită de sistemul medical românesc, care nu depistase problema copilului tău. Cu ce ochi privești acum impasul de atunci?
A fost una din tragediile vieţii mele, pe care am ales s-o fac publică. Mi-a scris o mamă că a citit un interviu în care spuneam ce malformaţie cardiovasculară a avut Marc, la ce spital am fost şi ce doctor l-a operat. Copilul ei avea exact aceeaşi malformaţie şi a făcut exact ca mine, s-a dus la acelaşi dr. Mayer, la spitalul de stat din Linz, în Austria. Şi e bine acum, merge la control în fiecare an. La fel ca mine cu Marc. Şi am rămas prietene de atunci şi copiii noştri se joacă împreună şi se uită la cicatricile rămase în urma operaţiei de aortă.
Cum e să fii mamă de băieţi? Ce greșeli ai făcut ca părinte și ce ai învăţat din ele?
Am citit multe cărţi de parenting pentru că mă interesează psihologia copilului şi îmi propun să fiu o mamă mai bună pentru copiii mei decât au fost părinţii mei pentru mine. Dar cred că şi părinţii mei, deşi nu perfecţi, au fost mai buni decât părinţii lor. Eu îi încurajez pe copiii mei să fie independenţi şi să aibă încredere în ei. Cred că progresul pe care un copil îl face, în orice domeniu, trebuie observat şi încurajat întotdeauna, oricât de mic ar fi acest progres. Numai aşa se poate creşte sănătos un pui de om. Este opusul criticii. Să lăudăm progresul şi efortul, oricât de mici ar fi.
Fiul tău Victor este câștigătorul multor concursuri internaţionale de robotică. Ce va face pe viitor?
Victor a fost dintotdeauna un copil interesat de tehnologie, de când era mic şi desfăcea aparatele electrice din casă. Mi-a desfăcut maşina de cafea când avea 9 ani şi tot el a montat-o la loc. De la 12 ani (acum are 14), a participat cu echipa lui de robotică la concursuri în Israel, Coreea de Sud, Rusia, Canada, Australia şi Statele Unite. Şi de obicei ia locul întâi, iar eu sunt foarte mândră de el.
După primul mariaj, ai mai dat o șansă căsniciei. Cum se menţine o căsnicie reușită?
Cu echilibru. Uneori, căsnicia este o negociere continuă. E important să fim o echipă, să ne putem sprijini unul pe celălalt când avem nevoie, dar să ne şi lăsăm suficientă libertate pentru a ne ocupa fiecare de pasiunile şi bucuriile personale. Viaţa de familie e uneori un tangou: când pasional, când uşor nevrotic, când liniştitor.
Care a fost - sau este - cea mai fericită perioadă din viaţa ta?
Când am născut copiii. Şi, apoi, când i-am alăptat. Mi-ar fi plăcut să am zece copii şi să-i alăptez pe toţi câte un an. E o plăcere fără margini!
Ce te face fericită?
Chiar în perioada asta sunt fericită că a ieşit atât de bine competiţia de robotică şi am putut să îi adunăm la un loc pe copiii pasionaţi de tehnologie din România. Şi mai am o fericire, secretă până acum: dansul. Dansez în fiecare seară într-un club de dans din Bucureşti. Tango, vals, cha-cha-cha, salsa, rumba.
Dă-ne, te rog, titlul unei știri care are ca subiect viaţa ta actuală.
O viaţă asumată, mereu în căutarea adevărului şi a fericirii.
Uneori, căsnicia este o negociere continuă. Cea mai fericită perioadă din viaţa mea a fost când am născut copiii. Şi când i-am alăptat. Mi-ar fi plăcut să am zece copii şi să-i alăptez pe toţi câte un an. E o plăcere fără margini!