Silvia Șerban - Tiparul unei vieți creative
Fost stilist și fashion editor și actual designer vestimentar cu un suflu absolut inovator. Creativitatea și interesul ei nu se restrâng la acest domeniu. Silvia Șerban ne vorbește despre rolul pe care îl joacă în fashion, în familia ei, pe scena teatrulu
Este actriță amatoare în piesa „6 personaje în căutarea unui autor” și creatoarea costumelor celor care joacă în piesă. Însă actoria nu este meseria Silviei, ci numai un mod de a-și exprima sinele și de a se elibera de limite. Brandul pe care l-a construit în fashion însă este emblematic pentru femeile care-și doresc ținute inedite, precum și un model de viață demn de urmat.
Ai fost stilist înainte de a te dedica aproape exclusiv designului vestimentar. Cum tea ajutat această experiență în activitatea pe care o desfășori acum?
Nu am renunțat niciodată la meseria de designer sau la a avea propriul atelier. Stilist am fost din 2001 până în 2009 la mai toate revistele glossy de pe piață și, chiar dacă a fost o perioadă grea, de pionierat, când învățam pe măsură ce munceam, au existat și foarte multe satisfacții.
Ți-ai făcut stagiul cu Doina Levintza. Ce secrete ale meseriei ai „furat“de la ea?
Eram prin anul trei de studenție când am bătut la ușa magazinului din Benjamin Franklin și i-am cerut doamnei Levintza permisiunea de a-i arăta mapa cu lucrări. Mi-a spus să încep lucrul de a doua zi și am intrat într-un carusel care mi-a trezit stilul. Am fost fascinată de backstage, de pregătirea spectacolelor, fittingul cu modele pentru show-rile de modă și probele de costume cu actori pentru piesele de teatru. Am auzit spunându-se despre mine că fac haine „prea teatrale“, ceea ce m-a ajutat să îmi asum filozofia „viața e o scenă și noi suntem actorii“. Da, asta am învățat. Și mă bucur! Să fac haine pentru femei care pot fi actrițele principale ale unei piese numite Viață! Dar am învățat și un lucru pentru care nu îi sunt prea recunoscătoare doamnei Levintza – să adun materiale! Oriunde muta atelierul, veneau și o mulțime de saci cu resturi de materiale, ceea ce m-am trezit făcând și eu. Sigur, ea le folosea la celebrele colaje, însă eu nu sunt prea atrasă de genul acesta, așa că în curând va trebui să aloc un buget special ca să scap de „petice“.
Designul vestimentar a fost visul tău din copilarie, erai genul de fetiță care croia haine păpușilor?
Mi-e oarecum rușine să spun, dar eram genul de fetiță care tăia perdelele din casă, scotea ochii păpușilor și le tundea și, ocazional, dădea foc bucătăriei. Am supărat-o chiar foarte tare pe bunica mea, pentru că și ei i-am tăiat o fustă superbă, pictată manual, îi spunea ea din mătase japoneză. Nici nu mi-a trecut prin cap că voi face carieră în modă! Nu am avut visuri, nu m-am atașat de idealuri sau etichete.
Faci încă din studenție. upcycling Ne explici și nouă conceptul și de ce ți se pare important?
Am început cu ceea ce se numea deconstructivism, adică deconstrucția unei forme clasice și crearea alteia noi, originale, evident, din haine deja existente, și chiar aveam „pile“pe la magazinele second-hand! Upcycling este un termen apărut acum 15-16 ani, ca reacție la perioada în care s-au înregistrat consumuri majore în toate industriile, mai ales în textile. Are legătură cu principiul sustenabilității, deoarece se referă la folosirea materialelor existente pentru a crea produse noi, ceea ce are ca rezultat scăderea consumului de energie și, evident, reducerea poluării de tot felul. Ce fac eu în continuare e să gândesc modele care au la bază tipare care presupun pierderi de material minime până la zero, accesorii reduse la maximum și în special modele la care se poate interveni pentru a schimba forma, măsura și uneori funcțiunea.
Cât la sută e talent și cât muncă depusă asiduu în meseria ta?
Nu pot să răspund în procente, dar, cu siguranță, e mai multă muncă decât talent. Muncă asiduă este de câteva ori pe an, când se suprapun mai multe proiecte cu termene fixe și-atunci este mai mult de lucru, e mai multă presiune.
Cum poate deveni pasiunea pentru design o afacere prosperă?
Știu că sună a clișeu, dar e valabil: nimic nu se obține fără muncă. Doar dacă moștenești o avere impresionantă (râde). La muncă se adaugă și curajul de a face ce n-au făcut alții, răbdarea până la obținerea rezultatului dorit, dorința de a continua chiar dacă e greu și, nu în ultimul rând, aș spune puțin noroc.
Care a fost prima ta creație și ce poveste a avut?
O colegă de facultate mi-a spus că vrea să îi facă un cadou unei prietene și m-a rugat să îi creez o ținută pe care prietena ei să o îmbrace chiar în ziua nunții. Am întrebat-o cum arată prietena, să îmi dea măcar aproximativ niște măsuri și mi-a răspuns doar atât: „Ca tine”. Prietena ei a devenit și prietena mea, ținuta a fost purta-
Eram genul de fetiță care tăia perdelele din casă, scotea ochii păpușilor și le tundea. Dar nici prin cap nu mi-a trecut că voi face carieră în modă! Nu am avut visuri, nu m-am atașat de idealuri sau etichete.
tă până s-a deșirat materialul, iar outfitul a fost gândit în straturi, o fustă petrecută din in, un maiou din tul elastic galben și o bluză crop-top peste maiou, cu detalii de coasere la terminații. O ținută pe care am reluat-o în câteva alte colecții, pe alte materiale, pentru că a marcat un eveniment important pentru mine și vorbește mult despre stilul meu.
Ai deschis, acum niște ani, Idelier, printre primele conceptstoreuri care promovau designerii români. Nu te-ai temut de concurență?
În perioada în care lucram și ca fashion editor, am avut ocazia să merg în atelierele multor designeri care aveau colecții foarte bine ancorate în realitate, principii și povești foarte interesante, dar pe care prea puțini îi cunoșteau. Fiind în același timp designer, știam provocările sau lipsa de susținere cu care mulți se confruntau și am în continuare o mare admirație pentru determinarea, curajul și, mai ales, creativitatea multora dintre designerii pe care Idelier i-a promovat. Cât despre concurență, nu prea știu ce să spun, cred că am creat-o, i-am inspirat și pe alții să promoveze designul românesc.
Îți exprimi creativitatea și în alte domenii exploatate mai nou de tine. Cum te-ai apucat de actorie?
La actorie mi s-a confirmat un principiu mai vechi, și anume că noi toți jucăm diferite roluri în viața de zi cu zi și ele abia așteaptă să iasă, să fie văzute. Scena pentru mine, o neprofesionistă, înseamnă locul perfect unde să las aceste roluri să-și facă de cap, fără să-mi pun problema judecății din partea altora, fără să mă cenzurez.
Ce te-a determinat să faci aceste cursuri de actorie?
Insistențele unei prietene. Am sunat la primul site pe care mi l-a deschis Google și uite că au trecut trei ani! A fost o perioadă când mă simțeam vinovată, aveam senzația că merg la cursuri ca să plec de acasă. E adevărat că este un escape zone pentru mine și cred că toți avem nevoie de așa ceva din când în când. În mod special însă, cursurile de actorie îmi reconfirmă nevoia de exprimare, de căutare, de resurse interioare, de comunicare și socializare. Iar aplauzele de la finalul spectacolelor sunt de neprețuit!
Pe lângă toate astea, ești mama a două fete superbe și soție. Cum reușești să le bifezi pe toate?
Aș vrea să spun că fac ceea ce-mi place și de aceea totul este perfect, dar aș fi ipocrită. Sunt multe zilele în care viața bate filmul! Ceea ce îmi propun se schimbă câteodată și din cinci în cinci minute. Toate experiențele pe care le-am trăit până acum m-au dus încet, dar sigur la o concluzie: totul este exact așa cum trebuie să fie. Momentele fericite îmi dau curajul să merg mai departe, iar cele dificile duc în final tot la ceva bine pentru mine sau cei apropiați. Așa că reduc stresul cu lamentări și văicăreli și încerc să văd ceva bun chiar și acolo unde nu pare nimic. Cu două fete nu e ușor, una e deja studentă, are 19 ani, iar cealaltă este în plină perioadă de căutare, are 15 ani, s-au trântit multe uși prin casă, au fost și ore petrecute pe la psihologi, dar și vacanțe minunate sau momente în care ne-am recunoscut fiecare realizările și am sărbătorit.
Ce exemplu crezi că ești pentru copiii tăi?
Când am început cursul de actorie și am aflat că la final vom avea un spectacol, nu le-am spus fetelor nimic despre asta, ci doar lui Cosmin. În ziua spectacolului, le-am spus să vină să vadă ce am mai lucrat în ultima vreme, dându-le cumva impresia că vor veni să vadă costumele la un spectacol. M-au văzut jucând, arătându-mă în fața unor oameni necunoscuți, arătând că limitele nu există decât dacă noi ni le creăm, că etichetele pe care societatea ni le pune sunt doar niște obstacole care trebuie sărite. Asta îmi doresc să le arăt fetelor mele, că, atunci când „sună“o idee, nu e întâmplător, ceva bun pentru noi e acolo și trebuie pus în practică.
Cursurile de actorie îmi reconfirmă nevoia de exprimare, de căutare, de resurse interioare, de comunicare și socializare. Iar aplauzele de la finalul spectacolelor sunt de neprețuit!