Părerea mea
Peste 20 de ani, ai putea privi înapoi la ziua de azi gândindu-te cât de tânără și frumoasă erai, câți ani aveai în față și câte lucruri incredibile ai fi putut să faci cu viața ta. Poate acum te simți complet blocată, nemulțumită sau chiar nefericită de-a dreptul, dar, cândva, ziua de azi va fi o amintire minunată, dintr-o perioadă a tinereții și a opțiunilor nelimitate. Dacă acum totul pare greu, atunci îți va părea minunat: atâtea posibilități, atâtea drumuri de urmat.
În retrovizor, lucrurile se văd întotdeauna mult mai clar: „dacă am avea din nou 20 de ani“, „dacă ne-am trezi din nou într-o anumită situație“, „dacă am fi știut atunci ceea ce știm acum“. Nu putem să dăm timpul înapoi, dar uneori putem să păcălim viața, făcând un exercițiu de imaginație din viitor: la ce ar vrea să se uite înapoi doamna care vei fi peste 20, 30 sau 40 de ani? Să recapituleze o viață „mulțumitoare“sau să-și amintească, cu emoție, de toate momentele în care a fost fericită, vie și entuziastă?
Eu am practicat acest exercițiu în momentele în care știam că se impune o schimbare în viața mea, doar că eram prea fricoasă sau comodă ca s-o fac. De multe ori rămânem blocate în situații care nu ne fac fericite pentru că inerția e prea mare. Mai bine o nefericire bine-cunoscută decât o fericire incertă. Mai bine certitudinea unui scaun călduț lângă calorifer decât visul riscant al unui șezlong pe o plajă însorită. La asta se rezumă teama. Și totuși... îți garantez că femeia de peste 30 de ani de-acum încolo, aflată undeva spre apusul vieții, își va dori din tot sufletul să fi cunoscut acea plajă însorită.
Schimbarea nu e aproape niciodată confortabilă și ușoară, doar dacă vine după o perioadă lungă de nefericire, caz în care este precum gura de oxigen după ce ți-ai ținut respirația sub apă. De cele mai multe ori, schimbarea de la mulțumire la fericire se face greu, cu cântărit, măsurat și luat avânt de zece ori ca să sari o singură dată.
Noi, româncele, avem poate și o scuză în plus. În cultura generației noastre a existat o întreagă filozofie care ne-a îndemnat să stăm, să așteptăm, să nu ne avântăm, să nu riscăm nimic. Se află bătătorită în noi. De la clasicele proverbe de la grădiniță – „Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard“sau „Capul plecat sabia nu-l taie“– până la prima lectură de la școală – „Puiul“, povestea unei păsări care moare înghețată fiindcă a vrut să se avânte să zboare – și la liceul care, cel puțin pe vremea mea, începea cu „Miorița“, odă adusă așteptatului pasiv al lucrurilor care, „de-o fi“să se-ntâmple, se vor întâmpla, fără ca noi să fim în stare să facem ceva să le împiedicăm.
Astea au fost, nu le putem da înapoi, dar acum și aici nu mai contează nimic din ce am învățat ori ni s-a repetat la ureche, contează doar ceea ce alegem noi, în mod deliberat. Orice secundă e o șansă de a lua totul de la capăt, iar asta nu e o propoziție motivațională, ci o realitate. Încă este timp pentru orice. Peste 20 sau 30 de ani, ar putea să nu mai fie, dar aici, astăzi putem schimba orice vrem.
Schimbările sunt parte din viață, iar un semn de înțelepciune al înaintării prin vârste și prin timp ar fi să le intuim și să le facem voluntar, din nevoia de a evolua, de a fi mai fericite și mai împăcate cu noi însene. Fericirea înseamnă să alegem conștient viața pe care vrem s-o trăim, iar dacă ea nu seamănă cu ceea ce avem acum, să facem schimbările necesare. Înainte de a începe să ne doară.