Camelia Potec: Viața poate fi roz
Celebritatea este efemeră, oricâte medalii ai câștiga. Fosta înotătoare Camelia Potec, campioană olimpică la Jocurile Olimpice de la Atena 2004, a înțeles acest lucru și în scurt timp, cu aceeași tenacitate și inteligență ale performerului, a reușit să-și construiască o carieră solidă în administrația sportivă, aflându-se acum în fruntea natației românești.
Este vicepreședinte al Comitetului Olimpic și Sportiv Român, dar și membru în Comitetul Sportivilor și în Comitetul Tehnic al FINA (Federația Internațională de Natație). A fost aleasă, de asemenea, în Liga Europeană de Natație, fiind membru în boardul forului european.
S-a antrenat în România și a avut lângă ea la un moment dat, un om și un antrenor de excepție, Doina Sava. S-a antrenat și în Franța, din 2007, cu Philippe Lucas, fostul antrenor al vedetei înotului francez Laure Manaudou. Multiplă medaliată, Camelia a lucrat după retragerea din înotul de performanță în trei cluburi de natație franceze. Mai apoi, întoarsă acasă, a lucrat la Federația de Natație și Pentatlon Modern, a cărei președintă a devenit în 2013, fiind cel mai tânăr președinte de federație din România – 31 de ani.
Se implică în proiecte umanitare, a dezvoltat programe de natație pentru copii cu probleme sociale și tocmai de aceea a și înființat Fundația Camelia Potec. La 37 de ani are deja o carieră de admirat.
Este o femeie frumoasă, cu o delicatețe și o forță interioară care îi dau un farmec aparte. Aparent face parte din familia „magnoliilor de oțel“. De fapt, este un suflet generos, deschis și atent la toate durerile celor din jur. Legenda spune că l-a refuzat pe însuși Albert de Monaco, care se îndrăgostise nebunește de ea. Ea nu a negat, dar nici nu a susținut acest lucru.
Discretă cu viața personală, totuși Cami își găsește echilibrul acasă. Este logodită cu Sebastian și în septembrie vor fi părinții unei fetițe. Oricâte lucruri frumoase îi aduce unui sportiv viața, venirea unui copil pe lume este mai valoroasă decât orice medalie sau titlu din palmares.
Numele tău este asociat apei, înotului. Nu te-ai temut niciodată de apă, nu te-a înșelat niciodată?
Cred că apa poate fi foarte periculoasă și mă refer acum la valuri și la mari adâncimi. Bineînțeles că mă tem, tocmai pentru că știu că, oricât de prietenoasă poate fi, sunt momente când e periculoasă. În aceeași măsură, cred că ăsta a și fost talentul meu, acela de a înțelege apa și de a mă adapta după ea. Pe scurt, cu apa nu trebuie să te lupți niciodată pentru că nu vei învinge. Cu ea trebuie să te înțelegi și să o folosești în interesul tău: acela de a înainta, de a rămâne la suprafață sau de a o dirija în anumite direcții. Înaintarea cu viteză prin apă poate fi foarte ușoară dacă știi să comunici și să devii una cu apa. Nu consider că m-a înșelat vreodată apa, ci doar că au fost momente de neînțelegere între noi, din diferite motive.
Dar oamenii?
Din păcate, cu oamenii este altceva. Așteptările mele au fost și sunt în continuare foarte mari de la oameni. Poate este un defect, pentru că și de la mine am așteptări foarte mari. Consider că este nevoie să dai totul pentru a-ți atinge obiectivele și puțini au rămas oamenii care vor să realizeze lucruri mari cu muncă multă. Mulți sunt cei care doar visează sau mai sunt și cei care încearcă să te înșele – evident, pentru interesul propriu.
Ai făcut vreodată un calcul de câte ori ai înconjurat pământul înot și cam cam câți kilometri ai făcut zburând cu avionul?
Nu, și cred că mi-ar fi foarte greu să fac lucrul acesta acum. Cu înotatul nu pot spune că încă adaug
mulți kilometri, dar la capitolul deplasări (mașină și avion) sunt foarte competitivă. Un exemplu pe care îl pot pot da este acela că merg într-un an la volanul mașinii mele cam 30.000 km.
Cum ți-ai organizat timpul ca să te poți dezvolta, să te poți instrui, concomitent cu înotul?
Consider că educația din familie este foarte importantă și de aceea cred că cei 7 ani de acasă fac diferența în viitorul fiecărui copil. În cazul meu, am fost educată că școala este foarte importantă și trebuie tratată ca atare. În familia mea chiar a fost des folosită expresia că nu trebuie să trec clasa „ca rața prin apă" și că trebuie să învăț serios. Sportul a fost pasiune și ambiția de a deveni cea mai bună a făcut să îmi găsesc întotdeauna energia de a face față antrenamentelor. Știam, în aceeași măsură, că una fără cealaltă nu se poate, așa că le-am făcut pe amândouă fără să întâmpin greutăți sau să mă vait vreodată cât este de greu. Ușor nu a fost, dar în nici un caz nu a fost îngrozitor de greu.
Mulți părinți se tem numai când aud de performanță în sport. Părinții tăi nu s-au temut?
Din păcate, cuvântul „performanță“se folosește prea des și de la vârste foarte fragede. Performanță fac doar cei care îmbină două antrenamente pe zi (cu minimum 2 ore/antrenament) și cu rezultate măcar de nivel național. Într-un sport ca înotul, nu poți spune că faci înot de performanță înainte de 12-13 ani, chiar dacă mergi de două ori pe zi la antrenamente. Până atunci, practici înotul. E foarte greu să le explici părinților de copii de 7-8 ani ce înseamnă performanță, mai ales celor care vin deja cu ideea că nu vor performanță. Poate performanța nu e de copilul respectiv. Înotul se poate învăța ca o joacă și apoi să devină o practică pentru toată viața.
Ce sentiment te încearcă atunci când ești aproape de bazinul în care ai înotat ani de-a rândul?
Emoție, melancolie și puțină mândrie. De fapt, atunci când mă aflu lângă unul dintre bazinele în care am înotat, trăiesc un cumul de sentimente. Acum, de exemplu, când trec pe lângă bazinul de la „Lia Manoliu“, simt tristețe pentru că acesta este închis și nu mai este forfota înotătorilor cu care mă obișnuisem zilnic, atunci când mă duceam spre birou.
Cine este jumătatea ta... fiindcă, discretă cum te știu, l-ai apărat de ochii publicului?
El și doar el. Având în vedere că anumite persoane care au fost alături de mine în trecut nu-și doreau decât notorietate, de data aceasta cred că viața personală ar trebui în primul rând trăită frumos între noi, după care împărtășită cu ceilalți. Cred cu tărie că este mai important să ne construim și să ne descoperim zilnic unul pe celălalt, iar dacă vom simți vreodată că e cazul să împărtășim mai multe despre noi, o vom face cu siguranță. Deocamdată trăim frumos și ador lucrul acesta. Simt că sunt iubită, răsfățată și protejată de cel pe care l-am ales și care m-a ales.
Cum ai reacționat când ai descoperit că vei fi mămică?
Asta a fost într-adevăr „wooow!” Nu pot exprima în cuvinte ce am simțit, mai ales că nu am putut avea nicio reacție. Și teama a avut rolul ei, având în vedere că, atunci când am aflat fericita veste, aveam aceeași șansă de a-l și pierde. Nu a fost totul roz de la început, dar am urmat exact sfaturile medicilor, după care totul a fost bine. Primele 3 luni ale anului au fost groaznice. Greața, durerile de cap, anemia, stările de leșin au fost și încă sunt, de dimineață până seara, „prietenele“mele. Nu a fost ușor, dar… fericirea, euforia pentru ce va urma merită orice efort.
Viața poate fi roz?
Da, cu siguranță. Important este să o menții cât mai mult așa.