Irina Păcurariu: Profesor e cel care știe să asculte copilul
Echilibru și frumusețe. Aceasta este prima impresie pe care o ai când o întâlnești pe Irina Păcurariu. De când o știu (și o știu de multă vreme), se implică doar în proiecte serioase la TVR 1. Pentru ea, jurnalismul este o vocație.
Irina construiește. A realizat până de curând o emisiune de interes public, „Profesori de milioane“, care a putut fi urmărită în fiecare duminică la TVR 1. Educația și instruirea trebuie susținute de societate. Așa că Irina Păcurariu ne-a făcut cunoștință cu oameni dedicați și pasionați, dar a scos în evidență și punctele slabe ale sistemului nostru de învățământ. Emisiunea ne-a amintit că trebuie să fim atenți la ceea ce facem astăzi pentru a avea un mâine. Irina Păcurariu este chiar o femeie de admirat. Nu face compromisuri și îndrăznește.
Despre viața ei personală vorbește rar, dar am reușit să aflăm și câte ceva despre lumea ei, numai a ei.
Dai o atenție deosebită instruirii. Ai avut profesori model, care ți-au marcat devenirea?
Am avut profesori care m-au ajutat să înțeleg cât de important este să stăpânești domeniul în care ajungi să îți faci meseria. Niște oameni care mi-au trezit curiozități, de la care am învățat − lucru poate mai important decât orice teoremă sau demonstrație logică − cât de important este să știi ce spui și cum spui. Marele meu noroc este că am avut parte de spectacolul minților câtorva profesori integri, ale unor intelectuali care te obligau la un anumit tip de comportament și impuneau respect la simpla intrare în clasă. Profesoara mea de fizică, soție de dramaturg, era atât de rafinată și provoca un dialog așa de elegant, încât aveam reflexul de a verifica dacă tivul de la uniformă e la locul lui de fiecare dată când mi se adresa. La chimie, un obiect la care am învățat doar ca să-mi impresionez profesoara, unul dintre cei mai severi dascăli din liceu, am descoperit că, dacă îți controlezi frica și te concentrezi pe disertație, indiferent de cât ai de spus, poți fi aproape convingător (!). Profesoara de română este probabil unul dintre primii oameni care mi-au dat încredere. Eu am făcut un liceu de informatică (nu mă întreba de ce, nu prea am răspunsuri la asta) și eram departe de a excela la disciplinele de bază. Norocul meu a fost că la literatură aveam o concurență destul de modestă, majoritatea colegilor fiind talentați la matematică și informatică, așa că asta m-a scos oarecum din mulțime. Așa s-a ajuns ca profesoara să parieze pe mine, iar asta m-a făcut să mă simt mai importantă decât eram de fapt și m-a obligat la ceva efort. Fostul meu coleg de bancă (are o carieră strălucită la Oracle în Franța) ne-a făcut să râdem bine astă-vară la o întâlnire de generație. Ne-a arătat jurnalul lui, pe care și-l publicase, memorii care se întindeau pe câteva sute de pagini, și ne-a spus hâtru că le-a scris doar ca să ne impresioneze pe mine și pe doamna Beldie, profa de română… pentru că, nu știe cum, în timpul școlii nu i-a ieșit deloc pe plus competiția cu mine… Să nu credeți că eram vreun talent special, pur și simplu simțisem că doar la limba română am șansa de a fi the best și-am folosit-o, ceea ce e doar meritul profesoarei.
Ce calități au profesorii pe care i-au votat elevii pentru emisiunea ta, „Profesori de milioane“?
Majoritatea tinerilor cu care am vorbit admiră profesorii care știu să-i asculte, pe care îi simt aproape, la care găsesc ajutor. Dincolo
de priceperea didactică și de materiile pe care le predau, cei care sunt la catedră au de multe ori misiunea de a responsabiliza, a motiva, a provoca. Cei care găsesc disponibilitatea de a face asta, țintit la fiecare dintre elevii pe care îi au în față, nu depun doar un efort – imens de multe ori − fără miză, ca și cum ar arunca un năvod într-o crevasă doar cu speranța că ar face rost de vreo comoară. Pur și simplu este imposibil să nu găsești resurse în fiecare copil, iar asta n-o susțin eu, o găsim în orice tratat de psihologie comportamentală.
Cum ai ales școala fetelor tale?
Destul de simplu. Și școala generală unde învață cea mică, și colegiul unde merge cea mare sunt școlile unde a învățat tatăl lor, deci sunt moștenire de la o generație la alta. Glumesc, ideea este că la Piatra Neamț, unde ne creștem copiii, alegerile nu sunt atât de greu de făcut.
Le dai teme suplimentare fetelor, le trimiți la meditații sau le îmbogățești altfel instruirea?
Fata mea adolescentă a fost un copil foarte responsabil și în egală măsură orgolios și independent. E un Leu mândru, căruia nu este nevoie să-i verifici acțiunile. Dacă decide că sunt utile și că are rost să le facă, le duce impecabil până la capăt. Până înainte de examenul de capacitate, singurele ore suplimentare au fost lecțiile particulare de engleză, pe care le consider nu importante… cred că, la cum evoluează lumea, să poți stăpâni cu corectitudine engleza e esențial. Acum se apucă și de italiană, nu cu meditații, doar din cărți și ghidată de o mătușă, la fel cum a avut și o etapă în care a fost preocupată de limba franceză. Cea mică e mult mai superficială, este abia în clasa a III-a, deci are scuze… Încă sper că o să fie mai conștiincioasă. Teme suplimentare? Niciodată. Dar vorbim în casă de toate, dezbatem, ne comportăm cu copiii de parcă ar fi parteneri egali de dialog.
Profesia ta și a soțului presupun plecări de acasă. Care e secretul menținerii armoniei în cuplu?
Am ajuns deja un soi de balanță bine etalonată. Când unul e plecat, celălalt e acasă și compensează − asta când nu suntem cu toții împreună. Dacă înțelegi la timp ce vrei cu adevărat să faci și cum îți dorești să trăiești, știi și cum să faci lucrurile să funcționeze. Nu prea îmi place să vorbesc despre noi, dar ce pot spune e că felul în care existăm nu e un model, nu știu dacă poate fi aplicat de alții, dar pentru noi este ideal.
Ce faceți voi patru în vacanțe, cum vă alegeți destinațiile?
Ca tot omul, vrem să descoperim mereu locuri noi, să cunoaștem oameni și să avem experiențe. Eu și Carina, fiica mea cea mare, suntem mai citadine, vrem experiențe urbane. Cea mică, Petra, e încă la vârsta la care vrea mare și apă înainte de orice, iar Ticu e mulțumit și la cabana lui din munți. De obicei, eu sunt cea care rezervă bilete de avion, face planuri, pune la cale plecări…
Fericirea e doar un cuvânt?
Nu doar. Are formă, voci, e în continuă schimbare de conținut. Și nu e eternă, clar.
Marele meu noroc este că am avut parte de spectacolul minților câtorva profesori integri, ale unor intelectuali care te obligau la un anumit tip de comportament și care impuneau respect la simpla intrare în clasă.