Fată frumoasă, dar fără memorie
S-a retras din teatru în urmă cu ceva ani. A fost talentată, vulcanică, copilăroasă și, până la sfârșit, frumoasă. A murit, la fel de discret precum a trăit, la 92 de ani. A fost Carmen Stănescu.
S-a îndrăgostit de teatru, iremediabil, pe la 5-6 ani, când a văzut piesa „Vlaicu Vodă“. A decretat atunci că ea va fi actriță. Părinții nu au contrazis-o decât câțiva ani mai târziu, când și-au dat seama că vrea să renunțe la școală. Dar nu i-au interzis actoria, i-au spus doar că ar trebui să-și termine întâi liceul. L-a terminat, ba a ajuns și campioană națională la tir. Dar, când a sosit vremea, s-a prezentat regulamentar la admiterea de la Conservatorul Regal de Muzică și Teatru. Așa se numea în 1944. A încercat să convingă comisia de admitere cu o poezie de Coșbuc, însă nu și-a amintit decât două versuri. Atât! „Fată frumoasă, dar n-are memorie, ar fi spus cineva, și fără memorie cum să faci teatru?“„O iau eu, la grupa mea“, a spus Marioara Voiculescu. Și Carmen a terminat, cu brio, clasa Marioara Voiculescu a Conservatorului în 1948. De debutat pe scenă însă a debutat în 1945, în „Frații Karamazov“.
În stare de orice
Se juca prin anii ’80, cu mare succes la public, un musical la Nottara: „Bună seara, domnule Wilde“. Carmen Stănescu era Lady Bracknel, o englezoaică zăpăcită în stare să mute munții din loc. Ei bine, da, de atunci, când spuneam Carmen Stănescu, mă gândeam că ea, actrița, ar putea să schimbe garda la Buckingham așa, cât ai pocni din degete. Că poate face orice. Și a făcut. A jucat la fel de convingător Caragiale și Molière, Delavrancea și Shaw.
Un sendviș de iubire
Avea 30 de ani și juca deja de zece pe scena Naționalului. Era voluntară și răsfățată, riguroasă și talentată. La un moment dat, a fost distribuită în aceeași piesă cu Damian Crâșmaru, de 24 de ani, proaspăt absolvent (șef de promoție) al Institututului de Teatru. Într-o zi, repetau deja de o lună, ea i-a cerut o bucată de șuncă din sendvișul pe care el și-l pregătea cu meticulozitate. El i-a dat, galant, tot sendvișul, cu riscul de a face foamea până a doua zi. Așa a început una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din teatrul românesc, care s-a terminat, așa cum spune vorba, doar când moartea i-a despărțit.