Ma­mă „le­neșă“? Vai!

Cres­cu­te cu ide­ea de ma­mă cloșcă, mul­te din fe­mei­le din Est au tre­să­rit când au aflat că o ru­soai­că, Anna Bîko­va, pe­da­gog și psi­ho­log, le sfă­tu­i­ește să fie „ma­me le­neșe“. Spre bi­ne­le co­pi­i­lor.

Femeia - - SUMAR -

Am fost sur­prin­să să văd la pri­e­te­ne­le me­le cât de pre­zen­te sunt în viața co­pi­i­lor lor, cum știu în fi­e­ca­re cli­pă ce fac, cum îi atașe­a­ză de ele cu le­gă­tu­ra in­vi­zi­bi­lă a te­le­fo­nu­lui mo­bil. Toa­te cla­se­le din­tr-o școa­lă sunt du­bla­te de o cla­să vir­tua­lă de pă­ri­nți coa­li­zați pe what­sapp în stră­da­nia de a fa­ce cât mai mul- te pen­tru, în nu­me­le și chiar în lo­cul odras­le­lor, pen­tru ca aces­tea să ai­bă o viață „mai bună“. Pe de altă par­te, da­că pri­vești un grup de pre­a­do­les­ce­nți acum, poa­te te sur­prin­de sti­lul lor ves­ti­men­tar, dar, da­că afli mai mul­te des­pre viața lor, înce­pe să te sur­prin­dă altce­va: in­fan­ti­lis­mul lor. Nu știu să fa­că ni­mic sin­guri, nu știu să-și ocu­pe tim­pul, nu știu să-și or­ga­ni­ze­ze sar­ci­ni­le da­că nu le fa­ce altci­ne­va un orar, nu știu să ia de­ci­zii sin­guri în aproa­pe ni­cio pri­vi­nță, iar fă­ră cal­cu­la­tor sau te­le­fo­nul mo­bil sunt com­plet pi­er­duți. Ace­as­ta, de­oa­re­ce pă­ri­nții lor au fost și sunt hi­pe­rac­ti­vi, au trăit și viața co­pi­i­lor lor, le-au pla­ni­fi­cat, au par­ti­ci­pat și par­ti­ci­pă la toa­te ac­ti­vi­tăți­le lor, iar când nu sunt pre­ze­nți, te­le­fo­nul îi re­pre­zin­tă cu oa­re­ce suc­ces.

Pă­rin­te­le coa­ch

Aces­tor pă­ri­nți „har­nici“, ex­ce­si­vi, hi­pe­rim­pli­cați, hi­pe­rac­ti­vi, hi­per­ne­li­niștiți și hi­per­pro­tec­tori Anna Bîko­va, psi­ho­log, le pro­pu­ne în car­tea Co­pi­lul in­de­pen­dent sau cum să fii o ma­mă „le­neșă“(Edi­tu­ra Pa­ra­le­la 45, 2016), de­veni­tă bes­tsel­ler în Ru­sia și la noi, să pu­nă frâu pro­pi­i­lor an­xi­e­tăți, să de­vi­nă „le­neși“și să le per­mi­tă co­pi­i­lor să cre­a­dă în fo­rțe­le pro­prii și să fie in­de­pen­de­nți. Car­tea ei, scri­să cu umor și tra­du­să ire­proșa­bil din lim­ba ru­să, vi­va­ce și an­tre­nan­tă ca un ro­man de aven­turi, pli­nă de ca­zuri, dia­lo­guri și exem­ple și ilus­tra­tă cu o se­rie de ca­ri­ca­turi su­ges­ti­ve, ur­mă­rește să le ara­te aces­tor pă­ri­nți când tre­bu­ie să îl aju­te pe co­pil și când e mai bine să se abți­nă de la asta și, mai ales, ce înse­am­nă edu­cația în stil coa­ching. Du­pă ce a fost pe rând edu­ca­toa­re, pro­fe­soa­ră de școa­lă și li­ceu, psi­ho­log „vână­tor de ca­pe­te“, Anna poa­te spu­ne în cu­noști­nță de cau­ză că, spre de­o­se­bi­re de pe­da­go­gul ca­re știe și pla­ni­fi­că to­tul, co­pi­lu­lui ră­mânându-i doar să exe­cu­te, un coa­ch nu dă in­stru­cți­uni cla­re și al­go­rit­mi de-a ga­ta ai unei de­ci­zii. Un coa­ch, întoc­mai ca stră­ve­chi­ul său mo­del is­to­ric acum aproa­pe ui­tat (l-am nu­mit aici pe So­cra­te), nu spu­ne „fă așa și nu altmin­teri“, ci cre­e­a­ză con­diții pen­tru ca omul, în ca­zul nos­tru co­pi­lul, să înțe­le­a­gă sin­gur ce tre­bu­ie să fa­că. Am aflat chiar de la au­toa­re, pre­zen­tă la stan­dul edi­tu­rii la Târgul de Car­te Gau­de­a­mus 2017, des­pre per­spec­ti­ve­le pe ca­re le pu­tem avea în ca­li­ta­te de „ma­me le­neșe“.

Co­pi­ii de azi nu mai au un ser­tar cu ju­că­rii, ci o ca­me­ră între­a­gă. E bine să le luăm așa de mul­te ju­că­rii?

Un efect al so­ci­e­tății de con­sum es­te că sunt mai mul­te ju­că­rii de­cât es­te ne­voie. Co­pi­lul nu le mai apre­cia­ză. Nu apu­că să se atașe­ze de ele. Iar ju­că­ri­i­le îi for­me­a­ză mo­de­lul de con­stru­cție a re­lați­i­lor cu pri­e­te­nii. Co­pi­lul are ten­di­nța să re­cep­te­ze ju­că­ria ca fi­ind vie. Da­că are un ur­su­leț de pluș pre­fe­rat, pe ca­re nu-l schim­bă cu altul nou, am pu­tea spu­ne că a învățat de­ja să-și fa­că pri­e­teni. Nu-și va tră­da pri­e­te­nii. Dar, da­că co­pi­lul nu are o ju­că­rie pre­fe­ra­tă, ci pur și sim­plu vrea una no­uă în fi­e­ca­re zi, atunci se prea poa­te să apa­ră di­fi­cul­tăți în sta­bi­li­rea unor re­lații lun­gi de pri­e­te­nie.

Au­zim din ce în ce mai des preșco­lari spu­nând „te iu­besc“. Înțe­leg des­pre ce es­te vor­ba? E bine să spu­nă?

Es­te bine, chiar da­că un preșco­lar per­ce­pe acest lu­cru în fe­lul său. Cu tre­ce­rea tim­pu­lui, se poa­te să i se schim­be inter­pre­ta­rea. La drept vor­bind, nici eu nu sunt si­gu­ră că pro­po­ziția ace­as­ta es­te înțe­le­a­să la fel de toți adu­lții.

Aveți doi co­pii. Pu­teți să ne dați exem­ple de lu­cruri de ca­re i-ați fi pri­vat da­că nu ați fi fost o ma­mă „le­neșă“?

Da­că nu aș fi fost o ma­mă „le­neșă“, aș fi dat frâu li­ber la­tu­rii me­le ne­li­niști­te. L-aș fi pri­vat pe băia­tul cel ma­re de me­ci­u­ri­le de bas­chet. Îi pla­ce să me­ar­gă cu pri­e­te­nii la me­ci­uri și să fa­că ga­le­rie echi­pei. Me­ci­u­ri­le se ter­mi­nă târziu. Îl aștept ne­li­niști­tă. Însă îmi dau se­a­ma că es­te im­por­tant pen­tru el. Co­nști­en­ti­zez, dar asta nu-mi po­to­lește ne­li­niștea. Mă ne­li­niștesc și îi las din nou să ple­ce. E egoist să te gândești nu­mai la li­niștea ta.

De mici, co­pi­ii tre­bu­ie învățați să se des­cur­ce sin­guri

Anna Bîko­va, ma­mă, psi­ho­log, pe­da­gog, coa­ch și au­tor de că­rți

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.