Explorator
Cum mai trece timpul! Parcă ieri veneai cu bebe în braţe acasă şi acum iată că începe să meargă singurel. Ce minunăţie… care vine la pachet, desigur, cu o provocare majoră: copilul îşi exercită nevoia de autonomie, uneori cu mult mai multă energie decât noi, părinţii, suntem pregătiţi să îi oferim. Și, cum nimeni nu ne întreabă dacă ne place sau nu, trebuie să facem faţă. Este ca în anecdota aceea: „Până să am copilul, credeam că sunt perfectă“. Dar între ceea ce crezi şi ceea ce e în realitate este ceea ce presupui.
Odată cu creşterea micuţului, e foarte greu de stabilit ce are sau nu are voie să facă micuțul. Uşor de zis, dar cum să facem să fie corect? Există o regulă ca un fel de far călăuzitor atunci când părinții au nevoie de îndrumare: copilul care spune că este în stare să facă singur un anumit lucru trebuie să dovedească aceasta.
A vrea autonomie înseamnă a pretinde că ai capacitatea de a fi răspunzător de tine însuţi sau a fi responsabil.
Această autonomizare pe care şi-o doresc copiii este un proces de durată, care se întinde de la momentul primilor paşi până în jurul vârstei de 18 ani. Și, ca lucrurile să se desfăşoare într-un context firesc, într-o manieră calmă şi echilibrată, este nevoie ca părintele să-l lase pe copil să-şi asume consecinţele propriilor decizii şi fapte.
Un exemplu în acest sens poate fi: „Dacă vrei să mergi fără să mă ţii de mână, este nevoie să rămâi mereu lângă mine cât suntem pe stradă. Dacă nu respecţi această regulă, te voi lua din nou de mână“. Evident, este important ca toate aceste testări să se facă într-un mediu potrivit din perspectiva siguranţei copilului.
Una din cele mai mari provocări ale părinţilor referitoare la autonomia copilului sunt propriile frici. Trebuie ţinut cont ca acestea să nu fie trasmise ca fiind neputinţa copiilor, pentru că pe termen lung le provoacă un handicap emoţional.
Mulţi părinţi cred că, dacă sunt permisivi şi spun mereu DA, asta înseamnă iubire necondiţionată, iar dacă, în plus, le oferă nenumărate lucruri, ei vor fi mai fericiţi. Nimic mai fals!
Părinţii buni educatori ştiu să spună NU la momentul oportun, învăţându-l astfel pe copil că nu i se cuvine totul, ajutându-l să deprindă valoarea lucrurilor şi, mai ales, să ştie că se poate baza pe ei atunci când spun NU, întrucât ştiu clar despre ce vorbesc. Permisivitatea nu ne garantează iubirea copiilor, ba chiar este o frână în calea dezvoltării lor pe termen lung. Copiii au mare nevoie să îşi cunoască limitele. NU are mai multă semnificație, mai ales pentru copii, atunci când este folosit mai puțin.
Iată zece modalităţi prin care putem spune NU într-o formulă mai blândă, noninvazivă:
1. N-o să funcţioneze…
2. Nu o să te las să…
3. Spune-mi mai mult despre…
4. Te pot ajuta?
5. Acest lucru nu funcţionează aşa pentru mine…
6. Hai să facem diferit…
7. Ai aici o altă posibilitate pe care o poţi încerca…
8. Vreau să mai aud o idee…
9. Închide ochii şi gândeşte-te cu atenţie…
10. Știu că te străduieşti mult…
Harul de a fi părinte te ajută să ştii când trebuie să spui DA şi când este necesar să fie precizat un NU clar şi ferm, fără agresivitate.