Copilul ca business plan

De la 2 ani îl dau la grădiniță să învețe câte ceva, că acasă, cu bunicii sau cu bona, nimic nu face! Și nu la orice grădiniță, îi găsesc eu una cu predare în germană sau una la care să poată învăța mandarina, că e de viitor, la ce avânt au luat chinezii! Și neapărat să fie cu învățare experimentală, senzorială, cât mai mult în mijlocul naturii! A , și să-i ducă la înot, la teatru, la spectacole, să facă multe, cât mai multe activități cu ei!

Spuneți sincer: nu-i așa că vă sună cunoscut acest discurs? Sau măcar o parte din el.

Nu știu alții cum sunt, însă eu deseori mă trezesc gândind: de ce punem atâta presiune pe copii să știe de la o vârstă cât mai fragedă și de una, și de cealaltă, să fie burdușiți cu informații pe care de multe ori le înghit pe nerăsuflate și nerumegate, să aibă timpul cât mai planificat, fără clipe „irosite“? Da, știu, în lumea în care trăim și în care vor trăi ei, concurența este acerbă, dar nu cumva de dragul de a ne liniști conștiința că l-am organizat pe copil și i-am oferit totul îl transformăm într-un business plan, uitând ce este mai important, respectiv viața, sufletul și mintea copilului? Înainte de cursuri, concursuri, prelegeri, seminare și examene, copilul are nevoie să învețe ce e iubirea simțindu-se iubit, primind iubire. Să învețe să se respecte pe sine și să-i respecte pe ceilalți fiind respectat și luat în seamă. Să învețe să prețuiască fiind prețuit. Să înțeleagă și să ierte fiind înțeles și iertat. Să învețe să trăiască din plin, cu poftă, de la adulți îndrăgostiți de viață.

Restul sunt doar informații, perfect recuperabile la orice vârstă, cu un efort mai mic sau mai mare. Însă un suflet zdrobit și o minte chinuită cu greu se vor reface. Dacă se vor reface vreodată.