Părerea mea
Când eram la liceu, am citit o poveste adevărată care m-a marcat pentru totdeauna: o bunică și nepotul ei au avut un accident pe șosea, într-o iarnă geroasă din America. Băiatul a rămas prins sub fiarele mașinii, niciun autovehicul nu trecea pe acolo, iar bunica și-a dat seama că ea este singura șansă de salvare a copilului. Așa că... a ridicat mașina: 1,4 tone, de vreo 30 de ori greutatea corpului ei.
Cazul incredibil a apărut în presa americană, iar femeia, sub tirul întrebărilor unui reporter mai insistent, a recunoscut motivul: „Mi-e frică să mă gândesc ce altceva aș fi reușit să fac cu viața mea dacă aș fi știut mai devreme de ce sunt în stare“.
Atunci când te gândești la a ridica aproape două tone, primul gând e „nu se poate“. Cum să aibă un corp uman o așa forță? Și totuși, în situații limită, când nu există altă cale, reușim să facem lucruri imposibile după toate legile fizicii sau ale psihologiei. Și care totuși sunt posibile.
Bunicuța care a ridicat mașina și care și-a dat seama prea târziu în viață cât de puternică este mintea e… fiecare dintre noi. Unele dintre cele care citesc acest articol au 20 de ani, altele 30, 40, 60, poate chiar 70 sau 80. Când ne-am gândit ultima oară la limitele pe care ni le-am trasat singure și pe care le purtăm după noi ca și cum ar fi niște granițe de netrecut? De câte ori nu ne-am surprins făcând lucruri extraordinare, deși am fi jurat că nu suntem în stare? Și totuși le-am făcut pentru că am îndrăznit!
Toți avem o listă de lucruri pe care ne-am fi dorit să le facem, să le trăim, să le experimentăm, să le gustăm, să le transformăm în amintiri. Doar că n-am făcut-o fiindcă păreau prea mari pentru noi, părea că nu le merităm, că nu suntem în stare sau demni de ele. Asta e baza oricărei îndoieli: sentimentul că nu suntem suficient de… sau de… ca să sperăm. Alți oameni da, însă noi nu.
Îmi place mult Meghan Markle, noua ducesă de Sussex. Fata unui director de lumini și a unei instructoare de yoga, birasială – cu tot rasismul și prejudecățile pe care le atrage asta chiar și în zilele noastre –, cu o familie destul de zdruncinată, dar care a îndrăznit. A îndrăznit, când era mică, să-i scrie Primei-Doamne a Americii fiindcă o revolta o reclamă TV misogină. A îndrăznit să spere că ar putea reuși la Hollywood, printre alte mii de aspirante superbe și talentate din toată lumea. A îndrăznit să meargă la un blind-date cu un prinț, ca și cum era cel mai firesc lucru din lume. Și a obținut. Totul. Schimbarea reclamei care trimitea femeile la cratiță. Rolurile care au făcut-o faimoasă. Prințul. Și, deși îmi place enorm Meghan, ea nu e cea mai frumoasă femeie și nici idealul de prințesă. Dar se comportă ca și cum ar fi… și atunci n-ai cum să n-o iubești.
Meghan a schimbat regulile și a scris istorie fiindcă a îndrăznit să creadă în ea. A îndrăznit să creadă că exact ceea ce este ea, cu bune și rele, este suficient de bun pentru un prinț. Cu tot cu familia disfuncțională, cu scandalurile, cu divorțul pe care-l avea la activ, cu prietenii bârfitori, cu întreg bagajul ei de viață.
Nu-i nevoie să ne căsătorim cu prinți ca să facem asta, nici să ridicăm mașini de o tonă. E suficient să credem în noi însene și în faptul că suntem demne de toate lucrurile pe care n-am îndrăznit să le cerem vreodată fiindcă nu credeam că suntem suficient de bune pentru a le merita. De astăzi, suntem.