În pas alergător

Sunt peste zece ani de când o cunosc pe Irina, într-o vreme nu era zi să nu vină să alerge pe pista de la Complexul Olimpic „Lia Manoliu“, mereu frumoasă și cu zâmbetul pe buze, fie că era la primul tur, fie la al zecelea, fie că pierduserăm deja numărătoarea. Grațioasă și conștiincioasă. Pe atunci lucra într-o bancă și alergarea era hobby-ul ei; de atunci se antrenează constant și a ajuns să câștige medalii naționale la probele de fond cele mai dificile. Cu sprijinul unui antrenor, îmbină viața corporatistă cu viața sportivă, pe care o explorează cu entuziasm. Am întrebat-o despre această transformare.

Sportul îți schimbă percepția: adevărata plăcere vine din depășirea a ceea ce pare imposibil.

O întrebare care nu se prea pune unei fete, dar se poate pune unei atlete: câți ani ai?

La momentul în care cititorii vor răsfoi revista FEMEIA., voi avea 35.

Și câți din anii ei ai alergat?

Alerg de la 15 ani. Cu aceeași pasiune, poftă și plăcere. Nu e chiar ușor: de cele mai multe ori e greu, însă adevărata plăcere vine din depășirea a ceea ce pare imposibil. Sportul îți schimbă percepția: binele nu mai e dat de ușurința antrenamentului, ci de progres. Iar progresul înseamnă efort, transpirație și un dialog permanent cu tine, ca să nu renunți. Provocarea maximă este să faci toate acestea atât de mult, încât să le poți face cu grație și cu zâmbetul pe buze.

Cum te-ai apucat de alergat?

Într-o zi, în parcul din spatele blocului în care locuiam, din nevoia de a mă descărca într-un fel de o situație care era foarte apăsătoare pentru mine atunci.

Te-ai lăsat cândva pe parcurs?

Nu aș spune asta. Alergarea a devenit o parte din mine, o identific cu ființa mea. Au fost momente în care am luat pauze, nu mai lungi de două luni. Ajunsesem la supraantrenament în urma volumului mare de kilometri alergați și am avut un soi de închidere: nu am mai alergat pentru că nu mai simțeam bucuria. După vreo două luni, corpul s-a odihnit și m-a lovit dorul de fugă: am reluat cu același entuziasm.

Frumusețea și zâmbetul au devenit deja o marcă a ta. Cât de important e să-ți menții seninătatea și să comunici celor din jur această stare?

Ralph Waldo Emerson spune că frumusețea este virtutea corpului, așa cum virtutea este frumusețea sufletului. De ce să nu cultivăm acțiuni care să ne aducă frumusețea, din orice direcție ar veni ele? Dacă te preocupă frumusețea exterioară, nu ai cum să nu te lași cuprins(ă) și de ceea ce ține de frumusețea sufletului, a gândirii. Invers, dacă ești aplecat spre spriritualitate, nu ai cum să nu rămâi impresionat de minunea creației pe care noi, oamenii, o reprezentăm.

Ce ținte ai pe termen lung?

Mă antrenez ca să mă calific la Jocurile Olimpice de la Tokyo (2020), la proba de maraton. Este un obiectiv ambițios, însă ce ar fi viața fără visuri înalte?

Ai un model, o sursă de inspirație?

Mă inspiră Valeria Răcilă Van Groningen: pentru absolutul pe care l-a atins în plan profesional, pentru exemplul pe care îl reprezintă în plan familial, pentru serviciul pe care îl aduce comunității prin ceea ce a realizat cu Maratonul Internațional București și pentru lecțiile de bucurie a vieții și învățare continuă. Mai am ca model și o femeie de afaceri din Grecia. O frumusețe de femeie, de o grație și o eleganță rare, care a realizat într-o viață cât alții în zece păstrându-și un suflet frumos și prețuind în continuare lucrurile simple, deși în contul ei de la bancă se odihnesc câteva milioane de euro. Oamenii de valoare care ajung departe nu ajung acolo din întâmplare!

Cât de important este psihicul într-un maraton? Pe tine ce te dezechilibrează și ce te motivează în timpul unui maraton?

Psihicul este deosebit de important. Nu mă interesează nici măcar să mă gândesc la ce te poate dezechilibra în timpul unui maraton. Mintea mea gândește câștigul, nu eșecul. Cât despre motivație, aceasta ar trebui să apară cu mult înaintea alergării maratonului, nu în timpul lui.

Cu muzică sau fără muzică la antrenament? Dar la un maraton? Ai un cântec sau mai multe care te mobilizează?

Am trecut prin etapa ascultării de muzică în timpul alergării, dar cea mai valoroasă este conectarea la propriul corp: ascultarea propriului corp. Este un lucru din ce în ce mai dificil de atins de noi toți, într-o societate în care device-urile mobile au grijă să îți facă creierul praf prin sistemul de recompense fals adus de social media. Nu mai vorbesc de abuzul de substanțe, care a devenit o normalitate pentru cei mai mulți dintre noi: cafeaua, țigările de la birou și porția de alcool de seara, așa, pentru relaxare. Toate acestea ne deconectează de la propriul corp și de la propriul sine. Timpul cu noi înșine în secolul în care trăim este o binecuvântare, nu o corvoadă.

Timpul cu noi înșine în secolul în care trăim este o binecuvântare, nu o corvoadă de care să vrem să scăpăm.