Părerea mea
Dacă ar trebui să fac un top mental al zilelor pe care le prețuiesc cel mai tare din toate cele care au trecut în 34 de ani, n-ar fi tocmai cele la care te-ai aștepta. Ba chiar primele zile care-mi vin în minte sunt oricum, numai fulminante nu. Sau fericite. Sau măcar senine. Dar sunt zile care mi-au servit ca veritabili profesori de viață.
Spre exemplu, ziua în care m-am adunat bucată cu bucată, după o inimă frântă abrupt, fiind singură cuc într-un oraș străin și neprietenos aflat la mii de kilometri de casă. Niciodată nu m-am iubit mai mult ca în acea dimineață geroasă în care am plecat spre zborul meu de întoarcere, cu „Beyonce - Listen“în căști și cu certitudinea că oi avea eu inima frântă, dar înfrântă sigur nu sunt.
Apoi, ziua în care am fost în direct la o televiziune de business, aproape o oră întreagă, vorbind în amănunt despre ceva de care nu (prea) aveam habar. Se întâmpla pe când eram învățăcel în presă și scriam despre fonduri de pensii. Era o ediție specială de final de decembrie și urma să am o intervenție de maximum cinci minute despre investiții pe piața de capital, în locul unei colege care era specialist pe domeniu, dar care își pierduse vocea cu o zi înainte.
Nu am dormit decât vreo două ore în noaptea dinainte, îngrozită de ideea că aș putea să mă fac de râs: nu era domeniul meu principal de activitate și se întâmpla și exact în miezul crizei mondiale, când toată lumea voia analize și previziuni pentru anul următor. Iar eu eram și teribil de emotivă. Ajunsă în studio, m-am așezat pe scaun, mi-am rostit ideile și am așteptat să se termine mai repede supliciul.
Apoi, în timpul minutului de publicitate, exact când mă relaxasem complet, am aflat și eu, și moderatorul că specialistul în macroeconomie nu mai vine. Și acolo s-a rupt filmul. Timp de 45 de minute mi-am adus aminte absolut tot ce am învățat vreodată despre piețe de capital, macroeconomie și teorie financiară. Fiecare carte, fiecare articol, fiecare titlu de articol din „The Economist“. Ca și cum aș fi apăsat pe un buton de „Google“mental. Am îmbătrânit un an în acele 45 de minute, dar nu m-am făcut de râs. Ba din contră, oamenii mi-au propus să mai vin.
A mai fost și ziua în care m-am blocat timp de două ore într-un lift arhiplin din Olanda, cu alți 10 oameni. Eu fiind, pe atunci, claustrofobă. Aveam de ales: să mă scufund într-o panică vecină cu isteria sau să mă calmez rapid. După 2 minute în care am urlat pe interior, am început să-mi vorbesc singură și să mă ghidez spre liniște, fără să scot niciun sunet. Rugăciuni, respirație, mantre, afirmații, tot ce mi-a trecut prin minte. Ușurel, respirația s-a normalizat, imaginea a devenit mai clară, inima s-a calmat, am putut să vorbesc, ba chiar să fac haz de necaz. Și de atunci, în mod straniu, nu am mai avut probleme cu spațiile închise.
În toate aceste situații – și multe altele asemenea lor – a fost vorba de o alegere. Am ales cu forța, cu capul lipit de eșafod și sabia fluturând deasupra, dar am ales. Nu m-am lăsat în voia sorții. Și am constatat că tocmai în momentele cele mai rele și amare descoperi în tine abilități de care nu aveai habar. Exact ca la sport: dacă nu alergi până simți că mușchii ți se vor sfâșia în bucăți, nu-ți dai seama că, de fapt, nu se sfâșie nimic. Doar crește. Cresc mușchii, crește rezistența, crește tăria ta.