Tihna acelor zile

Încă de când eram copil știam că primele frunze îngălbenite, uscate, foșnitoare ale plopilor din spatele blocului erau semn că se apropie toamna. Adică sfârșitul verii și începutul școlii. Chiar dacă întotdeauna mi-a plăcut școala, nu voiam să se sfârșească vara. Pentru mine verile însemnau salată de vinete cu cartofi prăjiți și ardei copți, totul servit în balcon, încăperea cea mai răcoroasă a apartamentului. Sau porumb fiert coborât patru etaje de mamaie și împărțit nouă, copiilor ieșiți cu preșul și cu jucăriile în fața blocului. Sau pepene verde adus de tataie și mâncat seara din coșcogeamite felii, de ne mânjeam până la urechi. Sau mers la mare cu părinții și la munte cu bunicii.

Într-o tihnă greu de (re)găsit astăzi, în care minutele și zilele se scurgeau pe îndelete, fără grabă. În care lucrurile toate aveau un rost al lor. În care nu erau teme pentru vacanță, dar mâncam cartea în timpul școlii. În care nimeni nu era îngrozit să-și lase copilul de 7-8 ani la joacă printre blocuri, fără supravegherea unui adult. În care de pe o singură scară ieșeam afară vreo 10 copii, iar pământul duduia sub alergăturile noastre la Sticluța cu otravă, Leapșa, De-a v-ați ascunselea, Țară, țară, vrem ostași... și câte și mai câte. Iar seara ne strângeam la povești, așezați pe garduri, vorbind câte-n lună și-n stele, adesea discutând despre cărțile citite. O, da, citeam mult și ne treceam cărțile de la unul la altul. Asta făceam în lipsă de calculatoare, telefoane mobile, televizor și internet. Și, Doamne, ce fericiți mai eram! Și îndrăznesc să spun că pe alocuri chiar mai pregătiți pentru viață și mai sănătoși, mai veseli. Pentru că trăiam din plin printre cei de-o vârstă cu noi, într-o libertate aproape totală.