Centenar: Diviziile medicale străine în România în timpul Primului Război Mondial
Pentru sprijinirea guvernului român şi a civililor au sosit la Bucureşti, iar apoi la Iaşi, şi divizii medicale ale armatelor aliate. Activitatea acestora avea şi o componentă diplomatică, pe lângă cea umanitară.
Ziarele au fost receptive la eveniment, încercând să explice raţiunea pentru care România făcea parte din alianţa cu SUA, Franţa şi Anglia: realizarea obiectivului naţional de unitate, prin aplicarea principiului naţionalităţilor, susţinut de către preşedintele american W. Wilson, politică afirmată la Congresul de Pace de la Paris (1919-1920), când au fost recunoscute granițele
României Mari.
Misiunea Medicală Franceză
După sosirea la Bucureşti, în octombrie 1916, a Misiunii Militare Franceze, condusă de către generalul Henri Berthelot, echipa a fost completată cu 60 de medici voluntari, în ianuarie 1917. Îndrumați de dr. Lavenant, aceştia au efectuat 810 operaţii chirurgicale, dintre care circa trei sferturi la Iaşi, iar restul la Bucureşti (până la venirea nemţilor), Brăila şi Galaţi.
Doctorul Ioan Cantacuzino, căruia românii îi datorează eradicarea epidemiei de tifos, a colaborat foarte bine cu medicii francezi.
Este impresionant cazul lui Jean Clunet, unul dintre cei patru medici francezi morți în România de tifos, care a cerut să fie înmormântat lângă spitalul pe care îl înființase la Bucium, în Moldova.
Regina Maria şi-a exprimat recunoştința pentru jertfa acestuia şi a restului personalului medical francez căzut în România publicând un articol pe 4 septembrie 1917 în ziarul francez „Le Figaro“şi reluat în 21 octombrie de cotidianul american
„The New York Times“.
Prezenţa Misiunii Sanitare Franceze, promptitudinea şi dăruirea cu care a acţionat s-au constituit într-un model de competenţă şi speranţă, în mijlocul unei țări cu o stare de spirit zdruncinată de şocul câtorva luni de război. Semnificaţia acestui exemplu uman, moral şi politic se va amplifica şi evidenţia în anul 1917.
Crucea Roșie Americană
Echipa americană a sosit în Iaşi la 4 septembrie 1917, activând până la sfârşitul lui februarie 1918, când a plecat împreună cu Crucea Roşie Britanică, determinate de contextul politico-militar internaţional, marcat de revoluția bolşevică din Rusia.
Misiunea a debutat prin întrevederi cu oficialii români pentru organizarea eficientă a programului umanitar: funcţionarea spitalelor, ajutorarea orfanilor de război şi a civilor nevoiaşi din Iaşi şi din regiunea situată între Bacău şi Tecuci.
Grupul de 36 de persoane, dintre care 28 de medici şi surori de caritate, a fost prezidat de colonelul Henry Anderson.
Regina Maria, prin relaţiile speciale stabilite cu trimişii Crucii Roşii Americane, a reprezentat o garanţie a derulării proiectelor. În plus, prin vocea lt.-col. H. Anderson, România a avut un apărător în mediile politice internaţionale, acesta devenind ulterior reprezentantul Crucii Roşii Americane în Balcani.
Membrii misiunii au fost decoraţi cu Ordinul „Coroana României“cu spade în gradul de Comandor şi cu Ordinul „Crucea Regina Maria“pentru activităţile umanitare desfăşurate pe teritoriul României.
Regina Maria a subliniat rostul acestei colaborări: „Ajutorul Americii va fi un factor de încurajare şi de susținere pentru noi, fiindcă şi eroismul are margini. (...) Spuneți poporului Statelor Unite că România îşi va aduce întotdeauna aminte de grija şi generozitatea lui!“
Spitalele Femeilor Scoțiene
O apariție inedită a fost cea a voluntarelor din organizația „Spitalele Femeilor Scoțiene“, cunoscută nouă prin cartea lui Costel Coroban, Potârnichile Gri, nume atribuit de presa britanică, aluzie la culoarea uniformelor. De ajutorul acestor feministe convinse, susținătoare ale dreptului la vot al femeilor, au beneficiat răniți ai armatelor ruso-româno-sârbe, după refuzul guvernului britanic de a le accepta serviciile. Expediţia condusă de către Elsie Inglis a ajuns în Dobrogea pe 30 septembrie 1916, retrăgându-se prin Moldova în 29 octombrie 1917.
Cele 76 de femei, cu diverse specializări medicale, au fost însoțite de ambulanțe, maşini şi camioane pline cu 50 de tone de echipament.
De fiecare dată au primit mai mulți răniți decât numărul de paturi în spitalele sau stațiile de prim ajutor înființate la: Medgidia, Ciocârlia, Valea Dacilor, Galați, Odessa, Reni, Varnița, Alexandru Ioan Cuza.
Dovadă a abnegației stă un episod din 31 decembrie 1918 de la Galați: Elsie Inglis, cu asistenți şi un chirurg, dintr-o escadrilă a marinei britanice, a operat timp de 38 de ore, după altă tură de 24 de ore.
O motivație superioară le îndârjea pe aceste femei:
„Nu ştiu dacă alții au încercat să-şi imagineze cum este să fie puşi față în față cu Moartea; m-am întrebat deseori cum au trecut de această inițiere şi dacă au asociat-o aproape inseparabil, aşa cum am făcut-o eu, cu ordinea şi disciplina dintr-un spital englezesc. Ceva inextricabil legat de intimitate, rubedenii, flori şi cai mari şi negri!“(Yvonne Fitzroy, Jurnal, 4 octombrie
1916, Medgidia)