Rareș Florin Stoica: Bucureștiul e complicat ca o femeie
Tinerii actori sunt la fel de talentați precum înaintașii lor. Poate că au nevoie doar de mai multă experiență, de mai multă mediatizare pentru a ajunge la publicul larg. Însă ei cu siguranță își fac meseria cu pasiune și devotament.
Rareș Florin Stoica (29 de ani) este un actor complex, șocant, hazliu, dramatic, plin de emoție. Amestecul de tragic și comic îl face seducător în orice rol. De altfel, a fost nominalizat de două ori la Premiile UNITER și, de curând, a făcut parte din grupul celor 18 actori care au participat la Atelierul Cehov de la Sinaia, condus de regizorul Silviu Purcărete. A fost primul eveniment artistic major organizat în cadrul celei de-a 28-a ediții a Festivalului Național de Teatru. Actor al TeatruluiMic, Rareș este un interlocutor de o sinceritate dezarmantă. Am avut bucuria, din nou, de a cunoaște un tânăr actor pentru care viața poate fi un joc, dar nu o joacă.
De la câți ani faci teatru?
Din liceu am început să fac teatru. Nu am avut o trupă anume. Prietena mea cea mai bună din copilărie, Cendana Trifan, care e acum actriță la Sibiu, m-a tras după ea și astfel am mers la liceul de actorie la Sibiu.
Când ai descoperit că îți place?
Din copilărie. Pe atunci îmi plăcea să fiu în centrul atenției. Făceam tot felul de spectacole de circ, mă uitam la filme și pe urmă adunam copiii din fața blocului și ziceam: „Uite, eu vă regizez acum, tu ești așa, tu ești așa și eu sunt… rolul principal“(râde).
Cum a fost admiterea?
Eu am dat la București prima oară și printr-o întâmplare am picat. Așa că am mers la Cluj la Miklós Bács, care mă știa de la olimpiada națională de teatru care s-a ținut la Cluj, și Miklós Bács era în comisie – cred că era chiar președintele juriului – și atunci cred că m-a observat, pentru că la admitere am avut atât de mari emoții, că nu am putut să respir…
E importantă emoția pentru actor?
E extrem de importantă. La primul spectacol, la „Băiatul din
ultima bancă“de la Național, eram în rol principal, două ore pe scenă, aveam o grămadă de text – era și un text cu trimiteri multe, avea niște referințe la diferite cărți, de la James Joyce până la Thomas Mann ș.a., și nu era ușor de digerat pentru public. Dacă nu înțelegeai tu, ca actor, despre ce e vorba, era greu să transmit ceva publicului. Emoția este foarte importantă. Foarte greu mi-a fost, dar am avut parte de parteneri care m-au condus frumos, ca și regizorul, de altfel. Am și citit o parte dintre aceste cărți.
Ce loc are jocul în viața ta și pe scenă?
Greu de explicat… În momentul în care intru pe scenă și pășesc, sigur că pășesc acolo eu, Rareș, în primul rând și apoi aduc personajul, dar primele secunde sunt eu, până simt… pentru că publicul îți transmite o anumită
Am avut parte de o educație foarte-foarte strictă.
stare. De-asta eu am niște conflicte chiar cu mine însumi. Personajul nu poate fi întotdeauna la fel. Publicul dintr-o anumită seară poate să aibă o altă energie și îți transmite altceva. Simți… nu știu cum s-o explic… simți efectiv cum interesul publicului din seara respectivă e altul decât a fost acum o seară și are nevoie de o altă emoție.
Fără îndoială, „Deșteptarea primăverii“ți-a creat un plus de notorietate. Cum a fost întâlnirea cu regizorul Vlad Cristache?
Eu pe Vlad Cristache (n.r. regizor) îl știam de mai mult timp. Prima oară ne-am întâlnit, face tot face, la un workshop de-al lui Andrei Șerban la Mogoșoaia și a făcut „Visul unei nopți de vară“în natură. Au fost așa niște momente… M-a impresionat teribil. Atât de mult mi-a plăcut! Am avut impresia că a lucrat o veșnicie ca să iasă produsul respectiv. I-am dat add pe Facebook ș.a. și până la urmă am avut norocul să mă ia în distribuție și să fiu Moritz din „Deșteptarea primăverii“. Îl consider unul dintre cei mai talentați regizori tineri. Dar e și un actor desăvârșit.
Care dintre oamenii pe care i-ai întâlnit te-au atins cu aripa lor, te-au influențat?
Păi îl numesc prima oară pe Miklós Bács. Pentru mine a fost un model. Eu eram absolut fascinat de cum povestea și câtă grijă avea cu vorbele pe care le folosea, cu ceea ce transmitea. Stăteam în jurul lui și pur și simplu îl adoram. Apoi, sigur că au fost – da, recunosc asta – actorii de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
Cum ai ajuns la București?
Printr-o întâmplare. Am luat castingul la „Băiatul din ultima bancă“. Atunci am terminat facultatea și știu că s-a publicat pe site-ul TNB anunțul pentru casting. Am trimis un e-mail, dar de când… Vedeți, eu cumva în viață știu lucrurile dinainte. Dacă mi-aș asculta intuiția de fiecare dată, știu sigur ce pot să obțin și ce nu pot să obțin. Sigur că vin gânduri și griji ș.a. și nu te mai lasă să fii conștient de… Dar, când am dat e-mailul, eu am știut sigur că am să iau rolul ăla.
Viziunea asupra spectacolului este cu totul nouă. Ai fost un soi de pícaro (n.r. șmecher, în spaniolă), ne opreai în proximitatea sufletească a fiecărui personaj și tu treceai mai departe, te încărcai, te durea, te bucurai, cam asta am văzut eu. Dar m-a frapat fusta din zale. Câte kilograme are?
Cred că cinci. Cinci, șase, șapte, ceva de genul ăsta. Oricum, am avut un noroc cu Nona (n. r. Nona Ciobanu, regizorul spectacolului), care a venit la mine și mi-a zis: „Văd aici, la final, un dans al dervișului și o să vină în curând la noi Zyia Azazi. Este un coregraf turc care a făcut un work-
shop la Linotip chiar în perioada respectivă și Nona m-a trimis la workshopul respectiv. Am stat două zile, câte șase ore pe zi, și de prima oară când mi-a explicat despre ce este vorba și l-am executat apoi, mi-a zis că sunt născut pentru asta. Atât mi-a trebuit. Când am luat fusta, am fost în lumea mea. Chiar el ne-a explicat că acest dans e cea mai rapidă conexiune pe care poți s-o ai cu Dumnezeu sau cu ce crede fiecare. A doua zi, trei ore încontinuu am dansat toți și, după trei ore, ne-a lăsat 30 de minute să dormim. Nu ne cunoșteam, dar am dormit efectiv lipiți unul de celălalt… și a fost cea mai frumoasă experiență a mea de comunicare.
Cum te transfigurează momentul în care îți pui acea fustă?
Mi-am sesizat niște emoții atât de puternice… Parcă nici când știu că trebuie să încep sau când trebuie să intru în spectacol nu le am, și nu am vorbe acolo, nu trebuie să fac absolut nimic. Am niște emoții de fiecare dată când fac momentul ăla, pentru că știu că e ceva mult mai puternic decât ceea ce se vede. Pentru mine cel puțin, are o legătură cu divinitatea și mă încarcă. Tot timpul se spune că, dacă te învârți, faci spinning, creierul secretă endorfine în momentul ăla.
Dincolo de toate, ești un tânăr care are doar 29 de ani. Spune-mi cum te distrezi.
M-am distrat mult mai mult în copilăria mea și în facultate decât mă distrez acum. Mă distrez foarte puțin. Foarte rar ies undeva să mă simt bine cu prietenii. Îmi place foarte mult să călătoresc și, când mă duc într-o altă țară, merg și la club, aia e clar.
Cum te-ai simțit să fii nominalizat la Premiile UNITER?
Am fost nominalizat a doua oară acum și, pe lângă faptul că trebuia să fiu impecabil, a trebuit să îmi țin emoțiile în frâu. Emoții mult mai mari decât într-un spectacol. Erau acolo actori mari pe care îi apreciez și în prezența lor nu ai cum să nu fii emoționat, pentru că tu ești la început de drum. Puține spectacole am avut eu în comparație cu ei, mai am mult de învățat.
Câtă șansă și câtă muncă îți trebuie în meseria asta?
Foarte multă muncă, dar și șansa e importantă. Degeaba muncești într-o parte a scenei dacă n-ai șansa să fii privit.
Îți plac parfumurile?
Da, am foarte multe parfumuri, poate peste 50. Sunt un pic obsedat, dar sunt speciale toate mirosurile. Îmi plac foarte mult parfumurile de nișă, dacă e să vorbim despre asta. Dar, decât să mergi într-un club, să spargi o grămadă de bani, mai bine stai, păstrezi și...
Cum te împaci cu Bucureștiul?
Acum mă împac foarte bine. La început m-a acaparat și nu înțelegeam de ce atâta grabă. E foarte complicat, e ca o femeie. În același timp, nu pot să plec de aici. Sunt fermecat și cucerit.
Simți cum interesul publicului din seara respectivă e altul decât a fost acum o seară și are nevoie de o altă emoție.