MIERE BUNĂ
Am putea spune că plantele melifere sunt un dar al naturii pentru harnicele albine, pentru ca noi să ne putem răsfăța apoi cu atât de prețioasa miere. Aceste plante oferă nectar, polen, dar și alte secreții din care albinele realizează atât de prețioasa m
În România ne bucurăm de o floră bogată, ce cuprinde peste 300 de specii melifere, ponderea cea mai importantă având-o salcâmul, teiul, floarea-soarelui, leguminoasele, dar și pășunile și fânețele. Pe teritoriul țării avem peste 11 milioane de hectare de floră meliferă, suprafață din care jumătate este agricolă și jumătate forestieră și care poate asigura condiții bune pentru 1,7 milioane de familii de albine, având un potențial de 200 de mii tone de miere.
Chiar dacă mulți consideră
apicultura o ocupație secundară, în completarea celei agricole, albinele vin să impună propriul lor calendar apicol. Acesta trebuie să țină cont, pe lângă cel al anotimpurilor, al evoluției temperaturilor, și de cel al dezvoltării
plantelor melifere sau de cel propriu al stupului, de împerecherea mătcii și depunerea ouălor. În general, în zonele de câmpie stupii sunt scoși „la vărat“de Măcinici, pe 9 martie, iar în zonele de deal și de munte, de Alexii, pe 17 martie, sau de Buna Vestire, pe 25 martie. Punctul culminant al anotimpului cald îl reprezintă roitul sau „nunta albinelor“, moment plasat în apropierea solstițiului. În fine, vara apicolă se încheie de Ziua Crucii, pe 14 septembrie, când, conform credinței populare, toate gângăniile încep să se adăpostească de frigul iernii. Apoi, până la următoarea vară apicolă, pentru mai bine de cinci luni, albinele supraviețuiesc hrănindu-se cu mierea produsă și depozitată din vară.
Minunile pe care le face mierea pentru noi, dar și modul exemplar de organizare a stupului, hărnicia albinelor au făcut ca albina să simbolizeze de-a lungul timpului regalitatea, înțelepciunea, nemurirea sau renașterea, inteligența, elocința, poezia, justiția sau încarnarea sufletului celor drepți. Atât în credințele păgâne, cât și în cele din perioadă creștină, albina își păstrează atributele divine și îi este recunoscut efortul de a participa la facerea lumii. Iar în mitologia populară creștină există și credința că albinele sunt făcute din lacrimile Maicii Domnului pe când plângea după Domnul Hristos, ceea ce corespunde unei legende mai vechi după care albina s-a născut din lacrimile zeului egiptean al soarelui, Ra. Astfel, nu e de mirare că albinăritul a fost considerat o îndeletnicire sacră, având un loc aparte în îndeletnicirile agricole ancestrale. Creșterea albinelor și recoltarea mierii devin privilegii, îndeletniciri ce puteau fi practicate doar de persoane recunoscute pentru calitățile lor morale. La noi, cu creșterea albinelor, secole la rând, s-au ocupat mai mult călugării, preoții și învățătorii de la sate.
Este interesant că albinele preferă florile care au cel mai mare potențial medicinal, iar flora României are o serie de specii de plante melifere cu adevărat pe placul albinelor. Unele cresc sălbatic, altele sunt special cultivate. Plantațiile de plante melifere sunt deosebit de importante, pentru că valoarea terapeutică a mierii de albine este în mare măsură condiționată de specia de plante de la care albinele au recoltat polenul, nectarul sau diferitele secreții ale plantei. Astfel, în afecțiunile căilor
respiratorii se recomandă în special mierea de munte, de cimbrișor sau de tei. Pentru cele ce privesc aparatul digestiv, benefică este în primul rând mierea de mentă, cimbru și alte plante de câmpie. Pentru afecțiunile aparatului cardiovascular – mierea de levănțică, de mentă sau din regiunile colinare sau de șes, în timp ce în cazul celor renale – mierea de castan comestibil sau de arbori fructiferi și de măceș.
Valoarea nutritivă și terapeutică a mierii este dată de un ansamblu de substanțe active ce provin în parte de la planta vizitată de albine și în parte chiar de la albinele ce prelucrează polenul, nectarul sau diferitele secreții ale plantei. Ca un factor comun al diferitelor tipuri de miere trebuie remarcate în special acțiunea ei antimicrobiană și antifungică, dar și conținutul de vitamine, minerale și enzime. Fiind unul dintre cele mai complexe și eficiente alimente naturale, ea hrănește, energizează, vitaminizează, imunizează și tratează diferite afecțiuni. Astfel, nu este de mirare că ea se găsește în centrul atenției cercetătorilor din întreaga lume, iar datorită gustului atât de plăcut este îndrăgită de toți cei care au reușit să o cunoască cu adevărat.
În diferitele perioade ale verii, albinele se orientează către plantele ce înfloresc în acea perioadă. Pentru lunile mai și iunie, preferatul absolut este salcâmul alb care înflorește de la începutul lui mai și până la sfârșitul lui iunie. Un hectar de salcâmi poate susține o producție de peste o tonă de miere, astfel că apicultorul poate obține în această perioadă 10-25 de kilograme de miere de la fiecare familie. Cu gustul ei plăcut, mierea de salcâm, care nu cristalizează un timp îndelungat, este deosebit de apreciată.
În aceeași perioadă înflorește și rapița, o plantă medicinală deosebit de valoroasă mai ales în cazul afecțiunilor cardiovasculare, astfel că apicultorii au de ales între cele două culturi. Iar mierea de rapiță este utilă în cazul osteoporozei, pentru protejarea ficatului, a splinei și a pancreasului.
Nu putem uita însă nici salcia, cunoscută poate în primul rând pentru aspirina conținută în mierea de salcie, care prezintă
proprietăți antireumatice, antiinflamatoare, analgezice, sedative, astringente hemostatice.
Importantă este și lucerna, care înflorește din mai până în octombrie cu frumoase flori albastre-violete ce prezintă o bogată secreție de nectar, asigurând o producție de 25-30 de kg de miere la hectar, la cultura neirigată, și de 200 de kg la hectar la cea irigată. Se spune că mierea de lucernă unge inima. Iar mierea produsă din nenumăratele flori prezente pe fânețele și pajiștile noastre, atât de apreciata miere polifloră, reprezintă poate cea mai cunoscută miere, ea strângând la un loc binefacerile a zeci și zeci de plante diferite. Iar diversitatea acestora, curățenia acestor spații de deal și de munte fac ca mierea noastră polifloră să reprezinte o adevărată raritate pentru cunoscătorii din lumea întreagă.
Nu putem uita însă atât de parfumata și de îndrăgita miere de tei, atât de bogată în vitamine din complexul B și în aminoacizi, cu importante proprietăți antiseptice, benefică pentru tratarea răcelii, gripei, tusei și bronșitei, ea ajutând la dizolvarea mucusului și curățarea gâtului. Dar ea este la fel de utilă în cazul stresului sau al insomniei, dar și al inflamațiilor, crampelor sau problemelor renale. Iar pădurile de tei argintiu se pot lăuda cu o producție și de peste 1.200 de kilograme de miere la hectar.
Dar aceste exemple ne pot da doar o succintă impresie asupra bogăției nesfârșite a binefacerilor pe care ni le oferă acest tezaur natural al României cu cele peste 300 de plante melifere ale ei. Fiecare miere vine cu propriile ei binefaceri, cu gustul și aroma ei specifice. Merită să aflăm mai multe despre ele, atât despre binefacerile lor, cât și despre acest univers de basm și legendă ce învăluie fiecare plantă. Pentru că ele ne oferă nu doar o simfonie a aromelor și o sinergie a acțiunilor terapeutice, dar și un spațiu de visare, un adevărat poem natural, o oază de poezie în care ne putem regăsi mai ușor pe noi înșine, cu propriile noastre visuri și așteptări.