FEERIE PRINTRE ZGÂRIE-NORI
Numai cine nu caută nu găsește! Chiar și cele mai mari aglomerări urbane ascund, nu o dată, oaze de verde, liniște și frumos. Cu puțină răbdare, se ivește aproape întotdeauna ocazia de a trăi momente surprinzătoare…
Malaezia. Kuala Lumpur. Oraș cosmopolit, arhitectură modernă, zgârie-nori amețitori, bulevarde largi, vegetație exotică… în contrast cu zone paupere și oameni care trăiesc pe străzi, vând în timpul zilei nuci de cocos și fructe turiștilor, își aștern cutii de carton pe trotuar pentru a-și face culcuș pentru noapte și supraviețuiesc cu o demnitate aparte într-o lume în care clasele sociale sunt încă foarte adânc înrădăcinate în conștiința colectivă. O țară musulmană foarte deschisă către progres. Fetele merg la școală, femeile, chiar și cele trecute de prima tinerețe, merg la serviciu și au funcții de conducere, hijabul (basmaua purtată pentru a acoperi părul face parte dintre rigorile religioase în multe țări musulmane) se asortează firesc cu jeanșii, iar scuterele vâjâie pe străzi precum șirurile dense de furnici într-un imens furnicar. Este ritmul
fascinant al unei metropole moderne. După atât beton și sticlă nouă ne e dor de verde. Altul decât palmierii de-a lungul bulevardelor și Bougainvillea de pe garduri.
Am aflat că hibiscusul este floarea națională a Malaeziei și plecăm în căutarea ei… Povestea ni s-a părut interesantă: după ce a obținut independența în 1957, tânăra națiune a simțit nevoia unei flori care să îi reprezinte identitatea. În finală au rămas trandafirul, ylang ylang, iasomia, lotusul, hibiscusul, frangipani și bunga tanjung. Coasta de est a votat pentru trandafir, în timp ce coasta de vest a înclinat către iasomie. Deliberarea a fost lungă și, până la urmă, ca în orice poveste cu tâlc, a câștigat a treia: Hibiscus rosa-sinensis. Din motive foarte pragmatice: înflorește tot timpul anului cu flori mari si spectaculoase într-o varietate infintă de culori, este omniprezent în zonele rurale, n-are nevoie de îngrijire specială și este o prețioasă plantă medicinală. Am pornit pe urmele acestei frumoase flori care pentru noi este „exotică“și, din parc în parc, din grădină în grădină, am ajuns într-o imensă rezervație care ne-a atras printr-un anunț cu litere de-o șchioapă: „Butterfly Park“! Am uitat instantaneu mobilul inițial și am intrat… într-o altă lume! Trecând printr-o perdea de vapori de apă, ne-am trezit în țara lui Tinkerbell. În primul moment părea o grădină obișnuită, cu flori diverse, multicolore și frumos mirositoare… până când petale s-au desprins și au început să plutească într-un dans amețitor în jurul nostru. Aripi colorate și pictate în cele mai fanteziste culori și modele! Combinații care în alt context ar putea părea la limita kitsch-ului sunt aici splendide. Fluturii nu au frică de oameni, zboară în jurul nostru, se așază pe brațe, pe cap, pe aparatul de fotografiat, sunt atrași de parfumul doamnelor pe care le cred flori. Când
aterizează, stau mai întâi cu aripile strânse, parcă în alertă, gata să-și ia zborul la cea mai mică amenințare. Dar când se relaxează… nu o dată ni s-a oprit respirația de surpriză și uimire!
Florile colorate sunt un fundal perfect pentru baletul inegalabil făcut de sute de dansatori ce plutesc de la un pistil la altul. Sunt așa de mulți și de aproape, atât de frumoși, încât îmi vine să-i ating ca să mă conving ca sunt adevărați... și în ultimul moment îmi retrag mâna ca arsă!
Mi-am adus aminte de învățăturile din copilărie, când părinții mi-au explicat cât de gingașe sunt aceste aripi acoperite cu solzișori fini ca un praf de zâne. Orice atingere le poate strica ordinea și fluturii nu mai pot zbura. Devin vulnerabili și viața lor, și așa foarte scurtă, se scurtează și mai mult. Nu știu dacă e adevărat sau a fost numai o poveste menită să-mi trezească respectul față de aceste făpturi fragile, dar a funcționat. Până în ziua de azi și de acum încolo.
Plimbându-ne pe alei, ne-am lăsat îmbătați de feeria din jurul nostru și am uitat complet de scopul inițial al periplului din acea zi. Hibiscus aveam să găsim din plin în săptămânile următoare și aveam să înțelegem de ce floarea sa a fost aleasă ca simbol național. Este peste tot în grădini, în fața caselor, formând garduri vii sau pâlcuri pe „maidan“. Sunt omniprezente, ca la noi mușcatele!
Epilog: astă-primăvară am cumpărat mai multe plicuri cu semințe de flori care atrag fluturi. Nu atât de exotici ca cei din Malaezia, dar, de câte ori zăresc câte unul, îmi zboară gândul către meleaguri îndepărtate și mi se face dor de ducă...
Fluturii nu au frică de oameni, zboară în jurul nostru, se așază pe brațe, pe cap, pe aparatul de fotografiat…