DELTA DUNĂRII
Cum suntem în anul Centenarului, e o ocazie ideală să descoperim împreună cât mai mult din țara noastră, prin proiectul meu #100locuriromania. Astfel, vreau să vă arăt, să vă inspir și să vă informez despre locuri mai mult sau mai puțin cunoscute. Așa că am decis să încep vara într-un loc în care nu mai ajunsesem.
Mi-au trebuit 28 de ani ca să ajung în Delta Dunării!
Se lăsase seara când am intrat pe drumul către Murighiol și încă de atunci am simțit că am pătruns într-o altă lume: ne-au intrat bâzgăuni în mașină, fazani traversau în zbor șoseaua și, cel mai interesant, un șacal mi-a tăiat calea. Ba, mai mult, nici nu s-a grăbit, s-a oprit în mijlocul șoselei să se uite la mine cu ochii ăia galbeni și luminoși în bătaia farurilor. Abia apoi a plecat mândru de impresia lăsată. Dis-de-dimineață am fost la debarcader, pregătită să descopăr minunile Deltei. Barcagiul simpatic a jucat și rol de ghid, așa că am știut în fiecare clipă ce canal, baltă, braț sau lac traversez. Natura era o minune: păduri scufundate, nuferi albi și galbeni mărgineau drumul bărcii, papură, stuf și arbuști înverziți, sălcii ce se aplecau peste canale și mă mângâiau din când în când pe creștet la trecerea pe sub ele. Însă lipsea ceva. Ceva important: păsările! Nici urmă de ele, nicăieri! Așa că m-am dus să văd caii.
Pădurea de la Letea este cea mai importantă parte din Deltă, aici aflânduse cele mai multe specii. Am luat o excursie cu jeepul și am fost până la faimoasele dune de nisip. Am văzut liane, orhidee și câteva buruieni ciudate, dar, cum nu mă pricep la botanică, nu le-am considerat foarte interesante pe cele din urmă. Cu mult noroc, am văzut și faimoșii cai, care, de altfel, pun în pericol plantele rare de pe grind. Dar tot frumoși rămân! Apoi am dat o fugă până la Farul Vechi din Sulina, monument istoric. Când am plecat spre debarcader, soarele deja se ducea către apus. Se lăsase răcoare pe braț și abia așteptam să intrăm pe canalele mici, unde peisajul se transformă cu fiecare metru parcurs. De la Crișan, am mers spre Lacul Isac, pe un canal perfect orientat pentru apusul soarelui. O lumină blândă și aurie uimea. Cerul se reflecta în apa neatinsă și, pe măsură ce înaintam, zburau și zeci de păsări ce se pregăteau de culcare. În sfârșit, păsări: stârci, egrete, lebede, cormorani și fazani, pe care nici nu apucam să-i fotografiez la cât de repede se ascundeau. Iar pe Isac am găsit pelicanii, cele mai mari păsări de la noi din țară, care se pregăteau pentru cină. Știți că ei vânează pește în gașcă? Încercuiesc bancul de pești ca să nu mai aibă unde fugi și se scufundă totodată după ei! În spatele meu, un apus unic se întâmpla. Nuferii se închideau, iar păsări sute treceau în stoluri spre culcușuri prin fața ultimelor raze de soare. N-aș mai fi plecat de acolo…