La șuetă Livia Graur: La Știri, fiecare zi este o provocare
Livia Graur (32), prezentatoarea știrilor Focus, de la Prima TV, are o decență și o feminitate nedisimulate, pe care televiziunea și notorietatea nu i le-au alterat. Poate că așa ar trebui să fie o vedetă o reală.
Livia se consideră o femeie împlinită și spune că-i mulțumește lui Dumnezeu în fiecare zi pentru ceea ce are, pentru șansele oferite și pentru viața frumoasă pe care o duce.
Cum e să fii o femeie împlinită?
Livia Graur: Consider că fiecare dintre noi are mai multe țeluri care ne duc spre a fi împliniți. Iar atunci când îți dorești cu ardoare ceva, ești perseverent, muncești, ești serios și „curat“în gândire, îți poți atinge obiectivele. În primul rând, dintotdeauna mi-am dorit o familie frumoasă, unită, bazată pe respect, prietenie și iubire, iar Renata a fost ceea ce a încununat dragostea noastră, după 11 ani de relație. Apoi, mi-am dorit o slujbă la care să mă duc cu drag, pentru că se spune că, dacă faci ceea ce-ți place, nu vei fi nevoit să muncești vreo zi în viața ta! Iar eu asta simt. Nu în ultimul rând, mi-am dorit prieteni pe care să mă bazez, față de care să pot fi mereu sinceră, care să-mi fie alături și cărora să le fiu alături oricând. Și îi am. Așadar, cred că toate aceste lucruri mă fac să fiu o femeie împlinită, mai presus de orice.
Ce presupune apariția zilnică pe sticlă?
L. G.: Cred că, la prima vedere, pare extrem de relaxant să fii răsfățată în fiecare zi, să fii machiată, coafată, să îmbraci mereu lucruri noi și frumoase. Însă eu fac asta cinci zile pe săptămână, cel puțin. Durează măcar o oră machiajul și coafatul, timp în care trebuie să stau nemișcată pe un scaun. Urmează alesul hainelor, care trebuie să vină ca turnate. Spre norocul meu, de cele mai multe ori, nu am probleme să „încap“în ținuta aleasă, pentru că mă ajută silueta. Însa orice lucru pe care îl faci zilnic devine un obicei, nu mai este atât de deosebit, să spunem. Totuși, cea mai dificilă chestiune în ceea ce privește apariția pe sticlă este emoția pe care trebuie s-o transmiți. Și care nu poate să aibă nicio legătură cu cea pe care o ai tu în ziua repectivă. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să fiu veselă și să am știri extrem de triste. La fel cum am fost pusă în situația în care trebuia să zâmbesc, deși mie îmi venea să plâng. În momentul în care intri în studio, trebuie să te transformi.
Ce știri te-au emoționat încât să nu-ți mai dorești adrenalina acelor momente niciodată?
L. G.: La știri, fiecare zi este o provocare din acest punct de vedere. Cu fiecare jurnal, afli povești de viață care te marchează sau evenimente care rămân întipărite adânc în suflet. Poate cea mai dificilă perioadă din cariera mea a fost cea în care am avut campania „Stop indiferenței! Fii tu schimbarea!“, în care ne-am propus schimbarea legislației privind maltratarea animalelor, precum și înființarea unei Poliții funcționale a animalelor. În cadrul acelei campanii, am prezentat cazuri de-o cruzime inimaginabilă la adresa animalelor, povești cumplite, care m-au făcut să-mi dau seama cât de înapoiați suntem noi ca nație, cât de inumani, cât de… sălbatici.
Dintre personalitățile de cultură întâlnite sau intervievate, care te-a uluit prin spirit și prezență?
L. G.: În urmă cu câțiva ani, am avut șansa să-l întâlnesc pe marele actor Victor Rebengiuc. O mare personalitate română atât din punct de vedere cultural, cât și din punctul de vedere al implicării sale în societatea civilă. Dincolo de rolurile sale magistrale, de felul lui atât de elegant de a fi, m-a impresionat cât de la curent este cu tot ceea ce se întâmplă în țară, dar și modalitatea de a se implica în proiectele în care crede.
În școală citeai?
L. G.: Îmi place să citesc, consider că refugiul în cărți este o modalitate de a evada din realitatea cotidiană și de a păși într-o lume mistică, pe care numai mintea cititorului o poate imagina. În școală am citit mai mult din cărțile care erau în programă, nu am ratat niciuna. Aveam abonament la biblioteca de pe strada mea și mergeam în fiecare săptămână să schimb romanele împrumutate. Cel mai mult citeam însă în vacanță, mi-au plăcut cărțile din seria „Harry Potter“, îmi amintesc, mi le-am cumpărat pe toate și abia așteptam să mai iasă un volum, să dau fuga să-l iau.
Ce materii îți dădeau de furcă?
L. G.: Nu am avut niciodată înclinație spre materiile realiste. Țin minte că, în școala generală, mă duceam cu groază la orele de matematică, nu îmi placeau deloc, iar pentru examenul de capacitate am făcut meditații intensive. Chiar și așa, cu greu am reușit să iau un 7,75 la probă. Dar nici nu mai conta, eram fericită că scăpasem. În liceu am optat pentru profilul uman, așa că nu mai studiam atât de mult materiile care îmi dădeau dureri de cap!
Mai chiuleai de la ore în liceu?
L. G.: Nu cred că există licean care să nu fi chiulit măcar o dată! Nici eu nu fac excepție, am avut o perioadă minunată în timpul liceului, prietenii de atunci încă îmi sunt prieteni, la fel iubitul! Erau ore de la care mai trăgeam chiulul, dar asta nu înseamnă că, atunci când era de învățat, nu învățam. Am terminat liceul cu medie peste 9,50, iar la bac am fost a doua din liceul meu (Școala Centrală), cu 9,75.
Cât valorează astăzi cultura generală în orice profesie, după opinia ta?
L. G.: Extrem de mult. În orice domeniu ai lucra. E importantă pentru o ri-
gurozitate a muncii, pentru deschiderea spre a învăța mereu lucruri noi, pentru socializare și, nu în ultimul rând, pentru a-ți face treaba așa cum trebuie. Cred că orice slujbă presupune să faci mai mult decât lucrurile stricte pentru care ai fost angajat.
Cum ți-au schimbat viața căsătoria și Renata?
L. G.: Sunt căsătorită de nouă ani, dar relația noastră a început în urmă cu 16. Așa că actul în sine, căsătoria, nu ne-a schimbat foarte mult. Noi eram deja „ca și căsătoriți“până să ajungem să facem acest pas, trăiam împreună, ne comportam asemenea unui cuplu căsătorit, iar actele nu au fost decât un pas firesc în relația noastră, pe care eu o consider una solidă, frumoasă, bazată pe iubire, respect și prietenie. Venirea pe lume a Renatei însă a schimbat multe. A fost împlinirea noastră supremă ca familie, dar a trebuit să învățăm să facem multe lucruri altfel. Timpul a devenit parcă mai scurt, m-am responsabilizat enorm, viața mea a căpătat alte valori, am început să am alte priorități. Îmi amintesc că, în urmă cu vreo doi ani, stăteam cu Răzvan pe canapea, după o zi luuuungă, Renata adormise și ne întrebam oare ce făceam noi cu timpul nostru înainte să apară Renata. Ne-am amuzat copios pe tema asta.
Vorbești mult la telefon? Folosești intens rețelele de socializare?
L. G.: Trăim în era în care, vrem-nu vrem, telefonul a devenit cumva parte din noi. Eu, cel puțin, așa simt. Dacă mi se întâmplă să plec fără el de acasă, fie și pentru o jumătate de oră, am impresia că lipsește o parte din mine. Atât de legată sunt de el. Îmi dă în primul rând un sentiment de siguranță – dacă se întâmplă ceva, pot suna să anunț. Și, da, sunt cumva dependentă și de rețelele de socializare. Îmi place să postez, să-mi țin prietenii la curent cu ceea ce fac, să le arăt pe unde merg, a devenit un mod de viață și ăsta.
Când lași telefonul deoparte?
L. G.: În principiu, în weekenduri și în vacanță. Când sunt cu familia, prefer să profit de timpul de calitate petrecut împreună, să mă bucur de fiecare moment.
Ai putea trăi fără televizor și tot ce înseamnă mijloacele de informare?
L. G.: Cum spuneam, era în care trăim ne face să credem că nu. Pentru că suntem mult prea conectați la tehnologie, la ceea ce înseamnă informație, vrem și ne place să fim informați, să aflăm ce s-a mai întâmplat, să vedem noutăți despre orice. Însă cu siguranță că am putea să trăim fără ele. Au făcut-o în urmă cu zeci de ani, sute de ani, mii de oameni.
Ești o mămică posesivă sau îi dai și libertate copilului?
L. G.: Sunt o mămică protectivă. Nu aș spune neapărat posesivă, dar la mine funcționează din plin pilda aia cu „drobul de sare“. Cred că îi repet Renatei de zeci de ori pe zi „ai grijă să nu te lovești!“Îmi pare mereu în pericol, sunt tot timpul în alertă să nu cadă, să nu i se întâmple ceva, să nu se împiedice, să nu se lovească. Cu chiu, cu vai, o las din când în când să facă ce vrea, și atunci stau cu inima cât un purice, dar nu zic nimic. Sunt conștientă că este necesar s-o las să exploreze, să descopere, să cunoască.
O lași pe Renata în picioarele goale pe iarbă sau în nisip?
L. G.: Da, iar ea adoră acest lucru. Suntem norocoși să locuim la curte, așa că am toată încrederea s-o las să meargă desculță pe gazon. Ei îi place foarte mult, dar este în același timp o terapie, întrucât are ceea ce se numește „talus valgus“la ambele picioare, în sensul că merge pe interior atunci când calcă. De mai bine de un an, facem kinetoterapie pentru asta, iar terapeutul chiar ne-a recomandat
s-o lăsăm să meargă cât mai mult desculță. Și în nisip merge în picioarele goale, dar mai mult la mare, în altă parte nu prea are unde.
Ce înseamnă pentru tine și familia ta a mânca sănătos?
L. G.: Încercăm pe cât posibil să ducem o viață cât mai sănătoasă. De când s-a născut Renata, sunt foarte atentă la ceea ce mâncăm, ce avem în casă, iar de când ne-am mutat la curte, am plantat câțiva pomi și niște zmeură. Anul asta, Renata a mâncat primele piersici din grădina noastră, iar zmeura a încercat-o încă de anul trecut. În rest, am tot felul de cunoștințe cu rude la țară (noi nu avem, din păcate), de la care încerc să fac rost de ouă și carne. Legumele le cumpăr numai de la piață, de la un domn care are o grădină minunată. În rest, din marile magazine cumpărăturile mele se rezumă la foarte puține alimente.
Te încap și acum hainele din liceu. Cum reușești performanța asta?
L. G.: Cred că e un noroc chior! Și nu exagerez cu nimic, pentru că eu chiar nu fac nimic deosebit în sensul ăsta, ba chiar „derapez“câteodată și consum fast-food, ciocolată, înghețată... Așa că mi se pare că este efectiv un dar a avea aceeași siluetă ca acum 15 ani.
Cum dai valoare unei haine ca să te reprezinte?
L. G.: Trebuie să-mi placă. De cele mai multe ori, cumpăr haine fără să le probez, dar numai când îmi fac cu ochiul. Nu contează cât costă, am cumpărat de foarte multe ori haine din mici magazine numai pentru că am văzut ceva în vitrina care m-a atras. Așa că nu are importanță prețul sau firma. Nu sunt adepta îmbunătățirii ulterioare sau a înfrumusețării hainelor, le iau așa cum le găsesc, nu le adaug nimic, nu mă pricep deloc la asta.
Colecționezi ceva anume?
L. G.: Pantofi și genți. Da, știu, sunt o banală, colecționez ceea ce colecționează foarte multe femei, însă nu mă pot abține. Cumpăr cel puțin o dată la două săptămâni o pereche de încălțăminte. Cu gențile lucrurile stau altfel, sunt ceva mai scumpe și le iau de pe net, așa că și achizițiile sunt mai rare.
Ai bibliotecă? O mai împrospătezi? Ce carte cumperi, de obicei?
L. G.: Am, cum să nu!? Oricine ar trebui să aibă una, este o moștenire inegalabilă pe care s-o lași urmașilor. Am cărți în biblioteca mea lăsate de străbunica, pe care și ea le-a moștenit de la ai ei. Însă la fel de bine am și achiziții noi sau cărți primite cu diferite ocazii. Eu cumpăr literatură SF în principal sau utopică.
Ce faci pentru tine?
L. G.: Masaj. Este refugiul meu, evadarea mea, momentul meu de relaxare. De două ori pe săptămână, merg la masaj și ador asta.
Mergi la shopping cu fiica ta? C um e o plimbare prin mall, ca fetele?
L. G.: Renata încă nu e la vârsta la care să facă shopping. Nu de haine, cel puțin. Dacă o duc într-un magazin de jucării, nu zice nu, dar, când intrăm în magazine de îmbrăcăminte sau încălțăminte, lucrurile stau altfel. Poate, să zic, în ultima vreme a început să aibă o mică înclinație spre a-și alege câte ceva de îmbrăcat, însă subiectul, per total, îi este total neinteresant – de altfel, eu sunt cea care îi alege hainele în fiecare dimineață, spre deosebire de alți copii, despre care am auzit că decid cu ce haine să meargă la grădiniță. Așa că o zi în mall cu Renata este una dedicată ei. Mergem la locul de joacă, cumpărăm o jucărie, mâncăm ceva și apoi, eventual, dăm o raită mică-mică prin magazine după ceva de îmbrăcat.
Ce fel de șofer ești? De câți ani ai permis? Amenzi ai luat?
L. G.: Sunt un șofer excelent! (râde) Nu glumesc, chiar sunt. Am permis de la 18 ani, conduc de atunci în fiecare zi, inclusiv pe distanțe lungi, iar aprecierea nu am făcut-o singură, ci am primit-o de la mai multe persoane. Am luat mai multe amenzi pentru că nu port centura de siguranță (spre rușinea mea) și, în plus, vorbesc și la telefon, cu toate că am sistem de pairing, dar, de cele mai multe ori, nu apuc să-l pornesc. În rest, în 14 ani cred că am lovit de vreo trei ori mașina în parcare...
Râzi des? Ce te amuză?
L. G.: Da. E o terapie excelentă, un mod de a te destinde. Râd cu Renata din orice, la o comedie bună cu soțul, de cățelul nostru Arlo când face năzbâtii...
De cele mai multe ori, cumpăr haine fără să le probez, dar numai dacă îmi fac cu ochiul.