SĂ SALVĂM OKAVANGO
Mai poate fi protejată una din marile Delte ale lumii?
O expediție ambițioasă printr-una dintre marile delte ale lumii dezvăluie amenințările cu care se confruntă aceasta – și bogăția de specii pe care o susține.
Hipopotamii, numeroși în deltă și în râurile care o alimentează, pasc noaptea pe uscat și se odihnesc ziua în apă. Masculii se luptă pentru teritoriu, femelele își protejează puii — iar caninii lor lungi, care se ascut singuri, pot fi letali pentru intruși.
Proiectul Okavango Wilderness al National Geographic este un efort de a cerceta și, în cele din urmă, de a contribui la protejarea izvorului deltei. Acesta a început în 2015 cu o expediție pe râul Cuito din Angola, atât de îngust aici, aproape de sursa sa, încât a fost necesar ca bărcile încărcate ale echipei să fie târâte timp de opt zile.
Delta nu are deschidere spre mare. Cuprinsă în întregime în interiorul bazinului, se oprește de-a lungul unui perimetru sud-estic și dispare în nisipurile adânci din Kalahari. Poate fi considerată cea mai mare oază din lume, un refugiu umed care susține elefanți, hipopotami, crocodili și câini sălbatici, antilope-lechwe și sitatunga și alte antilope din zona mlăștinoasă, facoceri și bivoli, lei și zebre și specii de păsări minunat de diverse și abundente – fără să punem la socoteală o industrie turistică în valoare de sute de milioane de dolari anual. Dar de sus, din spațiu, nu veți vedea hipopotamii întinși la soare. Nu veți vedea câinii sălbatici ghemuiți la umbră sub tufișuri de mărăcini sau bucuria de pe fețele vizitatorilor și ale antreprenorilor locali. Alt lucru pe care nu-l veți vedea este sursa acelei ape.
Apa vine aproape în întregime din Angola, complicata vecină a Botswanei, la două țări mai încolo. Începe în regiunea deluroasă umedă din centrul ploios al Angolei și curge rapid spre sud-estul țării într-un canal colector major, Cubango, și, mai încet, în altul, Cuito, unde se acumulează în lacurisursă; percolează lent prin luncile inundabile ierboase, depozitele de turbă și nisipul de dedesubt și se scurge în afluenți. Râurile Cuito și Cubango converg la granița angoleză din sud, formând un râu mai mare, Okavango, care curge peste Fâșia Caprivi, o bucată îngustă din Namibia, apoi în Botswana. În medie, aici se varsă 9,4 mii de miliarde de litri de apă pe an. Fără acest dar lichid pe care Angola îl face Botswanei în fiecare an, Delta Okavango ar dispărea. Ar deveni altceva, iar acel ceva nu ar include hipopotami, antilope-sitatunga sau vulturi-pescar-african. Dacă sudul Africii ar fi un întins teren de golf, Okavango cu robinetele închise ar fi una dintre gropile sale cu nisip.
Schimbările din prezent sau cele prevăzute pentru sud-estul Angolei – în utilizarea terenurilor, devierea apelor, densitatea populației și comerț — fac din această perspectivă sumbră o posibilitate
Văzută din spațiu, Delta Okavango seamănă cu o uriașă floare presată pe nordul Botswanei, cu tulpina care o apucă spre sud-est de la granița namibiană, cu petalele de apă argintie răsfirate pe 150 km peste Bazinul Kalahari. Este una dintre marile zone mlăștinoase ale planetei, o vastă întindere de canale, lagune și bălți sezoniere care încurajează viața în mijlocul unei regiuni extrem de aride a continentului.
reală. De aceea, râurile Cuito și Cubango, două cursuri de apă izolate, au atras discret un mare interes în anumite cercuri. De aceea, un grup internațional de oameni de știință, oficiali guvernamentali, planificatori de resurse și tineri exploratori temerari, reuniți de Steve Boyes, înfocat biolog sud-african specializat în conservare, cu sprijin din partea Societății National Geographic, a demarat un efort grandios de explorare, colectare de date și promovare a conservării – Proiectul Okavango Wilderness. Acești colaboratori își dau seama că în joc este bunăstarea și viitorul Deltei Okavango – precum și bunăstarea și viitorul sud-estului Angolei, un peisaj aspru, văr sărac al superbei Okavango.
„Avem zilele numărate”, mi-a spus Boyes anul acesta, în timp ce stăteam în tabăra noastră de pe malul râului Cubango, după o zi lungă de vâslit în aval în mokoro-uri (canoe în stil Okavango). După ce a crescut în Johannesburg, pasionat de natură, Boyes a lucrat ani de zile în diverse posturi – barman la crame, naturalist și ghid, administrator de tabără în Delta Okavango. Între timp, a obținut și un doctorat. În 2007 era deja foarte conștient de problema sursei de apă și a încercat să tragă alarma în rândul oamenilor din Botswana, dar cel mai des s-a lovit de fatalism.
„Pur și simplu nu erau interesați”, a spus el, amintindu-și o reacție tipică: da, Angola e un loc atât de rău și îngrozitor și e mare păcat că râul ar putea să moară. Asta l-a îndemnat la fapte. A început să își îndrepte atenția spre nord, către izvor. „Vom reuși”, a jurat el. „Vom încerca să înțelegem ce înseamnă sistemul acesta.” De fapt, spera nu doar să îl înțeleagă, ci și să ajute la conservarea lui.
angOla anului 2017 poate părea un loc improbabil pentru eforturi de conservare vizionare, deși ar putea oferi și oportunități neobișnuite. Este
Observațiile de pe teren și câteva specimene conservate sunt emblematice pentru diversitatea de amfibieni și reptile din râurile care se varsă în deltă. Până la finalul lui 2016, cercetările expediției identificaseră 64 de specii de reptile și 35 de amfibieni în regiunea mai extinsă, inclusiv șerpi de apă, șopârle, broaște râioase și broasca-angoleză-de-râu, mai închisă la culoare și cu pete galbene, specifică țării.
devastată de război, dar acum este pașnică. De la începutul anilor ’60 până prin anii 2000, Angola s-a aflat în fruntea listei țărilor pe care nu ai vrea să le vizitezi decât dacă ai fi soldat mercenar sau cumpărător de diamante. Cândva colonie portugheză, ea și-a obținut independența în 1975, după un război sângeros de eliberare, apoi a fost pustiită de un război civil timp de 27 de ani, un câmp de luptă dusă prin intermediarii unor superputeri, acoperit cu mine de teren, o scenă de mare suferință și dezbinare.
Însă lucrurile s-au schimbat drastic din 2002, când partidul rebelilor, UNITA, a fost înfrânt zdrobitor, după care petrolul a început să curgă în cantități mari pentru export și afacerile au prosperat. „Cel mai important lucru pe care trebuie să îl spunem lumii este că Angola este acum o țară stabilă”, mi-a spus recent ministrul Mediului, Maria de Fátima Monteiro Jardim, la o adunare din capitala Luanda. „Suntem dedicați conservării naturii”, a spus ea. Ce va însemna acea dedicare pentru realitatea de pe teren rămâne o necunoscută crucială.
Echipa lui Boyes are binecuvântarea autorităților angoleze, alături de suportul internațional, pentru a realiza un studiu extraordinar de ambițios privind râurile Cuito și Cubango, explorând fiecare kilometru al lor și al unora dintre afluenții lor, cercetând speciile lor sălbatice, testând calitatea apei, notând prezența și impactul oamenilor de-a lungul malurilor, creând o bază de date vastă și accesibilă public și încercând să înțeleagă cum apele curate din sud-estul Angolei însuflețesc Delta Okavango din Botswana.
Aceste expediții de cercetare, opt până acum, au fost atât anevoioase, cât și meticuloase. Prima a început pe 21 mai 2015, când Boyes și echipa lui, călătorind cu o escortă de Land Rovere de la Halo Trust, organizația internațională de deminare, și un camion mare rusesc, au sosit la lacul-sursă al râului Cuito. Aduseseră tone de echipament și șapte mokoro pentru transport în aval. După ce, în prima zi, au vâslit pe lungimea lacului, au descoperit că, la gura sa, Cuito este un curs de apă micuț, adânc până la brâu, dar lat numai de vreun metru și imposibil de navigat cu mokoro lungi de șase metri. Așa că au târât bărcile încărcate în aval, înaintând cu greu prin ierburile înalte de lângă mal, trăgând ca un atelaj uman și colectând date din mers. Aceste mokoro erau modele din fibră de sticlă și lemn, nu pirogi din abanos sau vreun alt arbore ca originalele din Okavango, dar încărcate erau, totuși, foarte grele. Le-au târât zilnic, mai mult de o săptămână, până când Cuito a devenit navigabil. Apoi au urcat la bord, cu vâsle și prăjini, dar s-au confruntat cu o altfel de provocare: crocodili și hipopotami.
De-a lungul porțiunilor sale superioare, Cuito este în esență un râu sălbatic – apă limpede, maluri mărginite de trestii, fără sate, puține urme de populare. În dimineața lui 11 iulie 2015, de-a lungul unei curbe largi, ceva a plonjat printre trestii în apă chiar în fața lor. Boyes, cârmaci în prima barcă, a strigat: „Crocodil!”, o alertă relativ obișnuită. A cârmit către canalul din mijlocul râului, făcând loc animalului de-a lungul malului.
Dintr-o dată, apele s-au umflat lângă barca lui Boyes, în timp ce un hipopotam tulburat ieșea la suprafață – probabil un mascul tânăr, crede Boyes. Se pare că traiectoria de evitare potrivită în cazul
crocodililor e greșită când vine vorba de hipopotami. Aceștia stăpânesc apa adâncă. Și, asemenea crocodililor, pot ucide sute de oameni în fiecare an. „A fost o mare greșeală”, mi-a spus Boyes mai târziu. „Vina noastră în totalitate. Am trecut direct peste animalul care se apăra.”
Hipopotamul și-a înfipt caninii inferiori (ascuțiți și lungi de până la 50 cm) prin fundul bărcii. Maxilarul nu a prins copastia în întregime, așa că în loc să rupă mokoro-ul în două, hipopotamul doar l-a răsturnat, trimițându-i în apă pe Boyes și pe vâslașul lui de la proră, Giles Trevethick. S-au cățărat pe cocă, iar un membru al echipajului a tras repede un foc de semnalizare, menit să întrerupă atacul. Fratele mai mic al lui Boyes, Chris, șeful lui de expediție, aflat într-o barcă din spate, a strigat: „Înoată!”. Boyes și Trevethick au ajuns pe țărm teferi, dar zdruncinați. În două ore, barca era peticită – cu ajutorul trusei lor de reparații cu fibră de sticlă – și expediția era din nou pe apă.
Grăitor în acest episod, în afară de recuperarea rapidă, este cum se face recoltarea datelor în Proiectul Okavango Wilderness. Din observațiile strânse în acea oră, cu dispozitive electronice și ochiul uman, înregistrate instantaneu într-un sistem complex de culegere a datelor, știm că împrejurimile râului Cuito au un curent puternic, un fund nisipos și nu prea multă vegetație acvatică, dar adăpostesc o specie de ciclide Serranochromis, printre alți pești. Știm că Trevethick a notat un pescar-cenușiu, un pescărel-mlahit, apoi un nagâț-fierar cocoțat pe niște crengi de pe mal. Cunoaștem longitudinea și latitudinea la care s-a întâmplat incidentul cu o acuratețe a GPS-ului de cel puțin 12 zecimale. Știm că pulsul lui Steve Boyes (înregistrat de ceasul lui Suunto, conectat și acesta la sistem) a crescut brusc de la 81 de bătăi pe minut la 208 bătăi pe minut la 10:57 dimineața. Și putem presupune că 208 este frecvența cardiacă normală pentru un tânăr sănătos care încearcă să depășească înot galopul acvatic al unui hipopotam.
Când m-am alăturat echipei lui Boyes pe râul Cubango, aproape doi ani mai târziu, regimul lor
Copitele și bălegarul bivolilor bat și fertilizează solul solid. În delta Okavango cea schimbătoare, viața modelează peisajul și viceversa.
Niște hiene pătate adulmecă o capcană foto în Delta Okavango, unde acești prădători care trăiesc în haite sunt numeroși. Se adaptează bine la mozaicul de habitate ale deltei, de la mlaștini la zone de deșert.
de culegere a datelor includea mai multe categorii de informații. Într-o dimineață, l-am privit pe Götz Neef, un tânăr namibian, cum își evalua captura de peste noapte într-o capcană pentru pești: o ciclidă Serranochromis, un pește-cu-trompă-de-elefant din soiul celor denumiți Churchill, un somn-țipător și alții, creaturi ciudate pentru mine, date biogeografice subtile pentru oricine cunoaște peștii africani. Astfel de eșantioane și colecții, analizate de ihtiologi asociați proiectului, vor ajuta să dezvăluie cum diferă fauna piscicolă din Cubango de cea din Cuito și cum ambele pot conține specii sau subspecii unice, distincte de orice altceva din regiune.
De-a lungul râului Cuito, de pildă, cercetătorii au găsit o posibilă nouă specie de Clariallabes, un fel de somn cu respirație aeriană asemănător cu o anghilă, care pare adaptat pentru a șerpui prin turbăriile saturate. Și alți specialiști, din Angola, Africa de Sud și Anglia, au ajutat proiectul cu colectări pe teren – de amfibieni, reptile, insecte, mamifere mici, plante – și continuă munca de identificare și analiză. Broaștele și libelulele, cu stadiile lor imature acvatice, sunt sensibile la poluare și pot servi drept indicatori ai calității apei. Un grup de rozătoare stranii, cunoscute ca șobolani-de-baltă în argoul afrikaans (sugerând că populează bălțile efemere, numite vleis) și notabile pentru teritoriile lor restrânse, pare să se fi diversificat în mai multe specii în această regiune muntoasă.
„Angola este veriga lipsă pentru a înțelege tiparul răspândirii acestor animale”, mi-a spus Peter Taylor, biolog specializat în mamifere mici, unul dintre experții proiectului. Obiectivul lui Boyes este să strângă astfel de date într-un portret-mozaic al acestui sistem alcătuit din două râuri, cu detaliile sale biologice și hidrologice, pentru a susține protejarea lui în folosul lui și al Deltei Okavango.
Neef, pe lângă capturarea peștilor, s-a ocupat și de culegerea de date privind calitatea apei de la doi senzori delicați în timp ce vâsleam în aval. Și s-a ocupat de fotografierea continuă – cu o cameră de 360° pe un trepied, plus două aparate DSLR înclinate din coca mokoro-ului său, fotografiind la intervale de cinci minute. Seara la tabără, când cădea întunericul, Neef desfășura un detector de lilieci, o cutiuță galbenă care capta țipetele la frecvențe înalte ale chiropterelor, folosite mai târziu pentru a identifica specia. Alți membri ai expediției au înregistrat date despre păsări, reptile, activitate umană. Însuși Boyes a fost ornitologul principal pe râuri, strigând păsările observate – pescarel-uriaș, pasăre-fantomă, prigorie-africană, dumbrăveancă-liliachie – pe care un tânăr biolog
NUMĂRUL DE SPECII IDENTIFICATE
Aproximativ 353 de plante, 115 pești, 407 păsări, 68 de mamifere,
angolez, Kerllen Costa, le introducea cu marcaje GPS într-o tabletă. Sora lui Costa, Adjany, este ihtiolog și explorator emergent al National Geographic; directoare adjunctă a proiectului, ea este omul de legătură cu oficialitățile angoleze atunci când nu se află la bordul unuia dintre mokoro-urile expediției. Echipa lui Boyes include și membri ai echipajului de teren din Zimbabwe, Africa de Sud, Namibia, Statele Unite și, desigur, Botswana, patria celor mai pricepuți conducători de mokoro, recrutați chiar din Delta Okavango.
Căpitanul mokoro-ului meu era Tumeletso Setlabosha, cunoscut de toți drept Water (Apă), un bărbat wayeyi mărunt, dar puternic, crescut în delta centrală. Mama lui i-a dat porecla acvatică pentru că nașterea lui a avut loc într-un ochi de apă, pe când călătorea prin lagune. Întrebat ce vârstă are, Water a spus că are 54 de ani pe uscat, dar, „când vâslesc, am 25”. M-a tolerat în coca bărcii sale timp de o săptămână, în timp ce căscam gura, mâzgăleam notițe și făceam tot ce îmi stătea în putință cu vâsla.
prezența UMANĂ este rară de-a lungul cursului superior al Cubango, chiar dacă sfârșitul războiului le-a permis oamenilor să se întoarcă la satele lor din aceste zone izolate sudice, controlate cândva de rebelii UNITA. Vâslind printre malurile mărginite de trestii, vedeam câte un mokoro eșuat, câte o tabără
de pescuit solitară, o vacă ici, o capră colo, câteva femei spălând rufe sau făcând o băutură spirtoasă (kashipembe) din boabe de abanos-african sau alte fructe sălbatice într-un alambic simplu – iar apoi, mai în aval, mai mulți oameni, mai multe bărci, mai multe animale de fermă, culturi de porumb, un teren de fotbal, câteva motociclete. Noaptea, dincolo de țârâitul greierilor, am auzit vuietul camioanelor pe un drum de pământ prost, dar important, ce merge paralel cu râul. El duce la un punct de frontieră cu Namibia, prin care proviziile pot intra, iar lemnul angolez poate ieși. În afară de lemn, vânat sălbatic ilegal și apă, Valea Cubango are puține de oferit lumii. Nimeni, se pare, nu a găsit încă diamante, aur sau petrol în acest colț al Angolei. Apa curată: aceasta este petrolul și aurul.
Într-o zi pe la amiază, am tras bărcile pe malul stâng deasupra unui mic prag de apă și, pentru că un mokoro complet încărcat este prea fragil și stângaci pentru o aventurare pe ape repezi, am cercetat traseul. În timp ce mergeam, Boyes a zărit o capcană de hipopotami, din sârmă rezistentă, camuflată cu tulpini de trestie. Nu e nimic mai vrednic de milă decât urletul unui hipopotam într-o capcană, a spus el, și a tăiat sârma cu unealta lui multifuncțională. Boyes are o profundă înțelegere pentru nevoile oamenilor de-a lungul râului Cubango și își dă seama că progresul lor către vieți mai bune trebuie să facă parte din orice aranjament pentru a proteja cele două râuri, curgerea apei, bogățiile biologice din sud-estul Angolei și Delta Okavango. Dar carnea de hipopotam pentru hrană și dinții de hipopotam vânduți ca fildeș sunt bunuri de contrabandă pe care Cubango nu le poate ceda în mod sustenabil.
În altă zi, am tras pe uscat mai devreme ca să nu campăm lângă un sat numit Savate, cunoscut pentru minele de teren rămase în jurul său. Am acostat în amonte, unde a trebuit să evităm balegi de vacă, nu mine. Copiii ne priveau în timp ce descărcam tone de echipament – corturi, mese și cutii cu alimente, saci, scaune pliante, electronice sofisticate. Femeile veneau cu mormane de rufe aici, la locul lor obișnuit de spălat, și ocoleau flotila noastră de canoe. Simbol al bogăției, un măgar priponit păștea în apropiere. După apusul soarelui, pe când cina noastră consistentă cu fasole și orez a fost luată de pe focul de tabără, copiii dispăruseră. M-am întrebat ce impresie le-am făcut.
văzută dintr-un Cessna, la 150 m deasupra nordului Botswanei, Delta Okavango seamănă cu un covor oriental cu ovale, dungi și petice, ridicături
64 de reptile, 35 de amfibieni și 40 de posibile specii noi.
ușoare și depresiuni, un tipar bogat texturat, în mare parte în tonuri verzi și maronii. De sus, apele lagunei par aproape negre; canalele și coturile râului sclipesc argintii când reflectă razele joase ale soarelui de după-amiază. În centrul unor mici insule, încercuită de copaci, se află albeața sării precipitate. În aer, în micul tău avion, mișcându-te încet, simți eterogeneitatea dinamică de dedesubt, cum apa a împins și a sculptat și a modelat pământul de-a lungul timpului, deschizând noi canale, închizând unele vechi, crescând și scăzând în funcție de anotimp, umplând bazine, apoi lăsându-le să sece, încercuind insule, ținând cont de crestele subtile, schimbându-și imperativele și beneficiile de la an la an și modelând astfel un ecosistem extraordinar, primitor pentru pești și crocodili, păsări cu picioare lungi și mamifere pe care nu le deranjează să aibă labele ude. Așa am văzut delta, după timpul petrecut în Angola, datorită lui John „Tico” McNutt, un biolog american veteran specializat în conservare.
McNutt, prietenul unui prieten, m-a așteptat pe micul aeroport din Maun care deservește turismul în Okavango și ne-a dus la tabăra de cercetare de unde lucrează de aproape trei decenii, studiind câinele-hienă, care este periclitat. Foarte curios și
Filmul National Geographic „Into the Okavango”, care urmărește călătoria din 2015 a echipei „De la sursă la nisip”, va fi lansat la începutul anului viitor.
Un foc străbate lunca inundabilă a râului Cuito în apropierea unuia dintre locurile de tabără ale echipei. Focul este o parte naturală a ciclurilor pajiștii și pădurii, însă incendiile puse de om ca să încolțească vânatul agravează eroziunea și sedimentarea. Alte amenințări din amonte la adresa vitalității Deltei Okavango includ poluarea cu îngrășăminte și pesticide și devierea râului pentru agricultură.
implicat, probabil înțelege mai bine ca oricine dinamica ecologică și politică a deltei. Pe lângă faptul că mi-a arătat haite de câini la sol, mi-a oferit 4 zile de perspectivă aeriană și comentarii – chiar și în timp ce pilota avionul și își asculta câinii-hienă cu zgardă de monitorizare pe receptorul telemetric VHF. În stânga e Chief’s Island. În dreapta, vechea luncă inundabilă Mogogelo, care cândva ducea apa aproape până la tabăra lui. Am privit spre turme mari de antilope-lechwe, antilope-de-stuf și antilope-impala, mușuroaie de termite care se ridicau alb-gălbui în centrul unor mici insule, urme de hipopotami ca niște amprente de gheare peste ierburile din lunca inundabilă, elefanți care aruncau umbre lungi la sfârșitul după-amiezii. „Nu sunt vulturi”, a remarcat el. „Ar trebui să cuibărească în crângurile acestea de palmieri – ar trebui să fie vulturi peste tot.” Însă vulturii sunt urâți de braconieri pentru că dau de gol poziția cadavrelor proaspete de elefanți și sunt uciși prin otrăvirea cărnii lăsate în urmă. Okavango, chiar și cu robinetele deschise, are problemele sale.
Am zburat spre nord peste câmpii joase de trestii și papirus, insule mari și mici, canale șerpuitoare, până când McNutt a spus: „Undeva aici ar fi linia de falie, unde totul începe să se împartă. De la fâșie.”
Fâșia este o porțiune lată de apă care curge lent, cu maluri care se ridică deasupra unor câmpii mlăștinoase, pornind chiar din sudul graniței cu Namibia și apoi luând-o spre sud-est, spre linia menționată de McNutt, cunoscută de geologi ca Falia Gumare. Dincolo de linia de falie e scobită o albie netedă; umplută parțial cu sedimente, e totuși printre cele mai joase zone din Bazinul Kalahari, peste care apele râului Okavango se desfășoară ca o floare. Petalele se opresc însă complet la o altă pereche de falii diagonale, marcând limita sud-estică a deltei. În fața acestor baraje naturale, ce rămâne din apa de suprafață alunecă spre vest într-un lac linear, Lacul Ngami, sau se scufundă în nisipuri. La sud se întind bazine de evaporare a sării și deșertul.
Când vine vorba de complicațiile legate de alimentarea cu apă și îmbogățirea biologică, de la izvor la deltă, din Angola, prin Fâșia Caprivi, până în
Botswana, câțiva factori sunt decisivi. Delta în sine primește precipitații, dar nu prea multe, cea mai mare parte în lunile de vară, din decembrie până în martie inclusiv. Dealurile centrale din Angola au parte de mult mai mult, aproximativ 1.300 mm anual, care saturează depozitele de turbă și nisipurile din luncile inundabile de pe cursul superior al lui Cuito și apoi încet, cu întârziere, se scurg în avalul său și pe afluenți. Acele ploi alimentează și Cubango, dar bazinul său de recepție se află pe un substrat mai stâncos, mai abrupt, așa că apa de ploaie sezonieră curge repede în șuvoaie.
Rezultatul acestor asincronisme este că Delta Okavango primește trei episoade de apă anual, care îi oferă o provizie de umiditate mai îndelungată și mai variată decât cele de care se bucură majoritatea zonelor mlăștinoase cu apă dulce. Apa dulce care vine în etape, răspândită pe toată durata anului, distribuită într-un tipar de canale, bazine și lagune în veșnică schimbare, hrănind vegetația de multe tipuri, fertilizată de bălegarul de elefanți, hipopotami și impala – toate acestea reprezintă o rețetă bună pentru fecunditate biologică.
Cea mai mare provocare pentru Proiectul Okavango Wilderness nu este doar să înțeleagă acest sistem complex – deja suficient de greu –, ci să convingă autoritățile angoleze și poporul angolez să conserve râurile Cuito și Cubango așa cum sunt, libere și curate, fără multă poluare sau deviere, prin peisaje în cea mai mare pare nedegradate de recoltarea lemnului, producția de cărbune, arderea pădurilor pentru vânătoare, comerțul cărnii de animale sălbatice, scheme agricole care cer mult îngrășământ, minerit sau alte utilizări distructive. Este o sarcină urgentă și nu una ușoară.
Unii optimiști propun ca peisajele de-a lungul râurilor Cuito și Cubango să devină destinații turistice internaționale, locul unor pensiuni de lux care atrag vizitatori pentru a vedea populațiile refăcute ale unor specii sălbatice splendide, cum este antilopa-neagră-regală, care au fost pierdute în cea mai mare parte în timpul deceniilor de război. Poate că astfel de atracții ar putea fi incluse într-un circuit regional, sugerează ei, alături de tabere mai renumite din Okavango. O altă speranță este ca guvernul Botswanei și industria sa turistică să poată recunoaște pericolul în care se află ținutul lor minunat – să își dea seama că fără Cuito și Cubango nu există Delta Okavango – și să acționeze cu prevedere, oferind un acord de plăți Angolei pentru furnizarea continuă a apei. Fie că i se spune răscumpărare, fie că i se spune „contract de apă” (cum spune Steve Boyes), pare rațional. Rațiunea și prevederea ar putea fi așteptări improbabile când vine vorba de relații interguvernamentale pe probleme de resurse, dar Delta Okavango în sine este un fenomen improbabil care merită preocupare, imaginație și efort excepționale.
Între timp, schimbările în Angola se petrec cu repeziciune, după cum mi-a spus Boyes. „Dacă am fi început munca asta trei ani mai târziu, nu ar mai fi nimic de protejat.” Viitorul vine ca un râu care curge prin viețile altora.