SĂ SALVĂM OKAVANGO

National Geographic Romania - - Sumar - Text: Da­vid Quam­men Fo­to: Co­ry Ri­char­ds

Mai poa­te fi pro­te­ja­tă una din ma­ri­le Del­te ale lu­mii?

O ex­pe­diție am­biți­oa­să prin­tr-una din­tre ma­ri­le del­te ale lu­mii dez­vă­lu­ie ame­ni­nță­ri­le cu ca­re se con­frun­tă ace­as­ta – și bo­găția de spe­cii pe ca­re o su­sți­ne.

Hi­po­po­ta­mii, nu­me­roși în del­tă și în râu­ri­le ca­re o ali­men­te­a­ză, pasc noap­tea pe us­cat și se odih­nesc ziua în apă. Mas­cu­lii se lup­tă pen­tru te­ri­to­riu, fe­me­le­le își pro­te­je­a­ză pu­ii — iar ca­ni­nii lor lun­gi, ca­re se as­cut sin­guri, pot fi le­ta­li pen­tru in­truși.

Proi­ec­tul Okavango Wil­der­ness al Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic es­te un efort de a cer­ce­ta și, în cele din ur­mă, de a con­tri­bui la pro­te­ja­rea iz­vo­ru­lui del­tei. Aces­ta a înce­put în 2015 cu o ex­pe­diție pe râul Cu­i­to din Ango­la, atât de îngust aici, aproa­pe de sursa sa, încât a fost ne­ce­sar ca băr­ci­le încăr­ca­te ale echi­pei să fie târâte timp de opt zi­le.

Del­ta nu are des­chi­de­re spre ma­re. Cu­prin­să în între­gi­me în in­te­ri­o­rul ba­zi­nu­lui, se oprește de-a lungul unui pe­ri­me­tru sud-es­tic și dis­pa­re în ni­si­pu­ri­le adânci din Ka­la­hari. Poa­te fi con­si­de­ra­tă cea mai ma­re oa­ză din lume, un re­fu­giu umed ca­re su­sți­ne ele­fa­nți, hi­po­po­ta­mi, cro­co­di­li și câini săl­ba­tici, an­ti­lo­pe-le­chwe și si­ta­tun­ga și alte an­ti­lo­pe din zo­na mlăști­noa­să, fa­co­ceri și bi­vo­li, lei și ze­bre și spe­cii de pă­sări mi­nu­nat de di­ver­se și abun­den­te – fă­ră să pu­nem la so­co­te­a­lă o in­dus­trie tu­ris­ti­că în va­loa­re de su­te de mi­li­oa­ne de do­lari anual. Dar de sus, din spațiu, nu veți ve­dea hi­po­po­ta­mii înti­nși la soa­re. Nu veți ve­dea câi­nii săl­ba­tici ghe­mu­iți la um­bră sub tu­fișuri de mă­ră­cini sau bu­cu­ria de pe fețe­le vi­zi­ta­to­ri­lor și ale an­tre­pre­no­ri­lor lo­ca­li. Alt lu­cru pe ca­re nu-l veți ve­dea es­te sursa ace­lei ape.

Apa vi­ne aproa­pe în între­gi­me din Ango­la, com­pli­ca­ta ve­ci­nă a Bot­swa­nei, la do­uă țări mai înco­lo. Înce­pe în re­gi­u­nea de­lu­roa­să ume­dă din centrul ploi­os al Ango­lei și cur­ge ra­pid spre sud-es­tul ță­rii într-un ca­nal co­lec­tor ma­jor, Cu­ban­go, și, mai încet, în altul, Cu­i­to, un­de se acu­mu­le­a­ză în la­cu­ri­sur­să; per­co­le­a­ză lent prin lun­ci­le inun­da­bi­le ier­boa­se, de­po­zi­te­le de tur­bă și ni­si­pul de de­de­subt și se scur­ge în aflue­nți. Râu­ri­le Cu­i­to și Cu­ban­go con­verg la gra­nița an­go­le­ză din sud, for­mând un râu mai ma­re, Okavango, ca­re cur­ge pes­te Fâșia Ca­pri­vi, o bu­ca­tă îngus­tă din Na­mi­bia, apoi în Bot­swa­na. În me­die, aici se var­să 9,4 mii de mi­liar­de de li­tri de apă pe an. Fă­ră acest dar li­chid pe ca­re Ango­la îl fa­ce Bot­swa­nei în fi­e­ca­re an, Del­ta Okavango ar dis­pă­rea. Ar de­ve­ni altce­va, iar acel ce­va nu ar in­clu­de hi­po­po­ta­mi, an­ti­lo­pe-si­ta­tun­ga sau vul­turi-pes­car-afri­can. Da­că su­dul Afri­cii ar fi un întins te­ren de golf, Okavango cu ro­bi­ne­te­le închi­se ar fi una din­tre gro­pi­le sa­le cu ni­sip.

Schim­bă­ri­le din pre­zent sau cele pre­vă­zu­te pen­tru sud-es­tul Ango­lei – în uti­li­za­rea te­re­nu­ri­lor, de­vi­e­rea ape­lor, den­si­ta­tea po­pu­lați­ei și co­me­rț — fac din ace­as­tă per­spec­ti­vă sum­bră o po­si­bi­li­ta­te

Vă­zu­tă din spațiu, Del­ta Okavango se­a­mă­nă cu o uriașă floa­re pre­sa­tă pe nor­dul Bot­swa­nei, cu tul­pi­na ca­re o apu­că spre sud-est de la gra­nița na­mi­bia­nă, cu pe­ta­le­le de apă ar­gin­tie răs­fi­ra­te pe 150 km pes­te Ba­zi­nul Ka­la­hari. Es­te una din­tre ma­ri­le zo­ne mlăști­noa­se ale pla­ne­tei, o vas­tă întin­de­re de ca­na­le, la­gu­ne și bă­lți se­zo­ni­e­re ca­re încu­ra­je­a­ză viața în mij­lo­cul unei re­gi­uni ex­trem de ari­de a con­ti­nen­tu­lui.

re­a­lă. De ace­ea, râu­ri­le Cu­i­to și Cu­ban­go, do­uă cur­suri de apă izo­la­te, au atras dis­cret un ma­re in­te­res în anumite cer­curi. De ace­ea, un grup inter­nați­o­nal de oa­meni de ști­i­nță, ofi­cia­li gu­ver­na­men­ta­li, pla­ni­fi­ca­tori de re­sur­se și ti­neri ex­plo­ra­tori te­me­rari, reu­niți de Ste­ve Boyes, înfo­cat bi­o­log sud-afri­can spe­cia­li­zat în conservare, cu spri­jin din par­tea So­ci­e­tății Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic, a de­ma­rat un efort gran­di­os de ex­plo­ra­re, co­lec­ta­re de date și pro­mo­va­re a con­ser­vă­rii – Proi­ec­tul Okavango Wil­der­ness. Acești co­la­bo­ra­tori își dau se­a­ma că în joc es­te bu­năs­ta­rea și vi­i­to­rul Del­tei Okavango – pre­cum și bu­năs­ta­rea și vi­i­to­rul sud-es­tu­lui Ango­lei, un pei­saj as­pru, văr să­rac al su­per­bei Okavango.

„Avem zi­le­le nu­mă­ra­te”, mi-a spus Boyes anul aces­ta, în timp ce stă­te­am în ta­bă­ra noas­tră de pe ma­lul râu­lui Cu­ban­go, du­pă o zi lun­gă de vâslit în aval în mo­ko­ro-uri (ca­noe în stil Okavango). Du­pă ce a cres­cut în Jo­han­nes­burg, pa­si­o­nat de na­tu­ră, Boyes a lu­crat ani de zi­le în di­ver­se pos­turi – bar­man la cra­me, na­tu­ra­list și ghid, ad­mi­nis­tra­tor de ta­bă­ră în Del­ta Okavango. Între timp, a obți­nut și un doc­to­rat. În 2007 era de­ja foar­te co­nști­ent de pro­ble­ma sur­sei de apă și a încer­cat să tra­gă alar­ma în rândul oa­me­ni­lor din Bot­swa­na, dar cel mai des s-a lo­vit de fa­ta­lism.

„Pur și sim­plu nu erau in­te­re­sați”, a spus el, amin­tin­du-și o re­a­cție ti­pi­că: da, Ango­la e un loc atât de rău și îngro­zi­tor și e ma­re pă­cat că râul ar pu­tea să moa­ră. Asta l-a îndem­nat la fap­te. A înce­put să își îndrep­te ate­nția spre nord, că­tre iz­vor. „Vom reuși”, a ju­rat el. „Vom încer­ca să înțe­le­gem ce înse­am­nă sis­te­mul aces­ta.” De fapt, spe­ra nu doar să îl înțe­le­a­gă, ci și să aju­te la con­ser­va­rea lui.

angO­la anu­lui 2017 poa­te pă­rea un loc im­pro­ba­bil pen­tru efor­turi de conservare vi­zi­o­na­re, deși ar pu­tea oferi și opor­tu­ni­tăți ne­o­bișnu­i­te. Es­te

Obser­vați­i­le de pe te­ren și câte­va spe­ci­me­ne con­ser­va­te sunt em­ble­ma­ti­ce pen­tru di­ver­si­ta­tea de am­fi­bi­eni și rep­ti­le din râu­ri­le ca­re se var­să în del­tă. Până la fi­na­lul lui 2016, cer­ce­tă­ri­le ex­pe­diți­ei iden­ti­fi­ca­se­ră 64 de spe­cii de rep­ti­le și 35 de am­fi­bi­eni în re­gi­u­nea mai ex­tin­să, in­clu­siv șer­pi de apă, șo­pârle, broaște râi­oa­se și broas­ca-an­go­le­ză-de-râu, mai închi­să la cu­loa­re și cu pete gal­be­ne, spe­ci­fi­că ță­rii.

de­vas­ta­tă de răz­boi, dar acum es­te pașni­că. De la înce­pu­tul ani­lor ’60 până prin anii 2000, Ango­la s-a aflat în frun­tea lis­tei ță­ri­lor pe ca­re nu ai vrea să le vi­zi­te­zi de­cât da­că ai fi sol­dat mer­ce­nar sau cum­pă­ră­tor de dia­man­te. Când­va co­lo­nie por­tu­ghe­ză, ea și-a obți­nut in­de­pen­de­nța în 1975, du­pă un răz­boi sânge­ros de eli­be­ra­re, apoi a fost pus­ti­i­tă de un răz­boi ci­vil timp de 27 de ani, un câmp de lup­tă du­să prin in­ter­me­dia­rii unor su­per­pu­teri, aco­pe­rit cu mi­ne de te­ren, o sce­nă de ma­re su­fe­ri­nță și dez­bi­na­re.

Însă lu­cru­ri­le s-au schim­bat dras­tic din 2002, când par­ti­dul re­be­li­lor, UNITA, a fost înfrânt zdro­bi­tor, du­pă ca­re pe­tro­lul a înce­put să cur­gă în can­ti­tăți mari pen­tru ex­port și afa­ce­ri­le au pros­pe­rat. „Cel mai im­por­tant lu­cru pe ca­re tre­bu­ie să îl spu­nem lu­mii es­te că Ango­la es­te acum o ța­ră sta­bi­lă”, mi-a spus re­cent mi­nis­trul Me­di­u­lui, Ma­ria de Fáti­ma Mon­tei­ro Jar­dim, la o adu­na­re din ca­pi­ta­la Luan­da. „Suntem de­di­cați con­ser­vă­rii naturii”, a spus ea. Ce va însem­na acea de­di­ca­re pen­tru re­a­li­ta­tea de pe te­ren ră­mâne o ne­cu­nos­cu­tă cru­cia­lă.

Echi­pa lui Boyes are bi­ne­cu­vânta­rea au­to­ri­tăți­lor an­go­le­ze, ală­turi de su­por­tul inter­nați­o­nal, pen­tru a re­a­li­za un studiu ex­traor­di­nar de am­biți­os pri­vind râu­ri­le Cu­i­to și Cu­ban­go, ex­plo­rând fi­e­ca­re ki­lo­me­tru al lor și al uno­ra din­tre aflue­nții lor, cer­ce­tând spe­ci­i­le lor săl­ba­ti­ce, tes­tând ca­li­ta­tea apei, no­tând pre­ze­nța și im­pac­tul oa­me­ni­lor de-a lungul ma­lu­ri­lor, creând o ba­ză de date vas­tă și ac­ce­si­bi­lă pu­blic și încer­când să înțe­le­a­gă cum ape­le cu­ra­te din sud-es­tul Ango­lei însu­flețesc Del­ta Okavango din Bot­swa­na.

Aces­te ex­pe­diții de cer­ce­ta­re, opt până acum, au fost atât ane­voi­oa­se, cât și me­ti­cu­loa­se. Pri­ma a înce­put pe 21 mai 2015, când Boyes și echi­pa lui, că­lă­to­rind cu o es­cor­tă de Land Ro­ve­re de la Ha­lo Trust, or­ga­ni­zația in­ter­nați­o­na­lă de de­mi­na­re, și un ca­mi­on ma­re ru­sesc, au so­sit la la­cul-sur­să al râu­lui Cu­i­to. Adu­se­se­ră to­ne de echi­pa­ment și șap­te mo­ko­ro pen­tru tran­sport în aval. Du­pă ce, în pri­ma zi, au vâslit pe lun­gi­mea la­cu­lui, au des­co­pe­rit că, la gu­ra sa, Cu­i­to es­te un curs de apă mi­cuț, adânc până la brâu, dar lat nu­mai de vreun me­tru și im­po­si­bil de na­vi­gat cu mo­ko­ro lun­gi de șa­se me­tri. Așa că au târât băr­ci­le încăr­ca­te în aval, înain­tând cu greu prin ier­bu­ri­le înal­te de lângă mal, tră­gând ca un ate­laj uman și co­lec­tând date din mers. Aces­te mo­ko­ro erau mo­de­le din fi­bră de sti­clă și lemn, nu pi­ro­gi din aba­nos sau vreun alt ar­bo­re ca ori­gi­na­le­le din Okavango, dar încăr­ca­te erau, to­tuși, foar­te gre­le. Le-au târât zil­nic, mai mult de o săp­tă­mână, până când Cu­i­to a de­venit na­vi­ga­bil. Apoi au ur­cat la bord, cu vâsle și pră­jini, dar s-au con­frun­tat cu o alt­fel de pro­vo­ca­re: cro­co­di­li și hi­po­po­ta­mi.

De-a lungul po­rți­u­ni­lor sa­le su­pe­ri­oa­re, Cu­i­to es­te în ese­nță un râu săl­ba­tic – apă lim­pe­de, ma­luri măr­gi­ni­te de tres­tii, fă­ră sa­te, puți­ne ur­me de po­pu­la­re. În di­mi­neața lui 11 iu­lie 2015, de-a lungul unei cur­be lar­gi, ce­va a plon­jat prin­tre tres­tii în apă chiar în fața lor. Boyes, cârmaci în pri­ma bar­că, a stri­gat: „Cro­co­dil!”, o aler­tă re­la­tiv obișnu­i­tă. A cârmit că­tre ca­na­lul din mij­lo­cul râu­lui, fă­când loc ani­ma­lu­lui de-a lungul ma­lu­lui.

Din­tr-o da­tă, ape­le s-au um­flat lângă bar­ca lui Boyes, în timp ce un hi­po­po­tam tul­bu­rat ieșea la su­pra­față – pro­ba­bil un mas­cul tânăr, cre­de Boyes. Se pa­re că trai­ec­to­ria de evi­ta­re po­tri­vi­tă în ca­zul

cro­co­di­li­lor e greși­tă când vi­ne vor­ba de hi­po­po­ta­mi. Aceștia stă­pânesc apa adâncă. Și, ase­me­nea cro­co­di­li­lor, pot uci­de su­te de oa­meni în fi­e­ca­re an. „A fost o ma­re greșe­a­lă”, mi-a spus Boyes mai târziu. „Vi­na noas­tră în to­ta­li­ta­te. Am tre­cut di­rect pes­te ani­ma­lul ca­re se apă­ra.”

Hi­po­po­ta­mul și-a înfipt ca­ni­nii in­fe­ri­ori (as­cuțiți și lun­gi de până la 50 cm) prin fun­dul băr­cii. Ma­xi­la­rul nu a prins co­pas­tia în între­gi­me, așa că în loc să ru­pă mo­ko­ro-ul în do­uă, hi­po­po­ta­mul doar l-a răs­tur­nat, tri­mițându-i în apă pe Boyes și pe vâslașul lui de la pro­ră, Gi­les Tre­vet­hick. S-au căță­rat pe co­că, iar un mem­bru al echi­pa­ju­lui a tras re­pe­de un foc de sem­na­li­za­re, me­nit să între­ru­pă ata­cul. Fra­te­le mai mic al lui Boyes, Chris, șe­ful lui de ex­pe­diție, aflat într-o bar­că din spa­te, a stri­gat: „Înoa­tă!”. Boyes și Tre­vet­hick au ajuns pe țărm te­feri, dar zdrun­ci­nați. În do­uă ore, bar­ca era pe­ti­ci­tă – cu aju­to­rul tru­sei lor de re­pa­rații cu fi­bră de sti­clă – și ex­pe­diția era din nou pe apă.

Grăi­tor în acest epi­sod, în afa­ră de re­cu­pe­ra­rea ra­pi­dă, es­te cum se fa­ce re­col­ta­rea da­te­lor în Proi­ec­tul Okavango Wil­der­ness. Din obser­vați­i­le strânse în acea oră, cu dis­po­zi­ti­ve elec­tro­ni­ce și ochi­ul uman, înre­gis­tra­te in­stan­ta­neu într-un sis­tem com­plex de cu­le­ge­re a da­te­lor, știm că împre­ju­ri­mi­le râu­lui Cu­i­to au un cu­rent pu­ter­nic, un fund ni­si­pos și nu prea mul­tă ve­ge­tație ac­va­ti­că, dar adă­pos­tesc o spe­cie de ci­cli­de Ser­ra­no­chro­mis, prin­tre alți pești. Știm că Tre­vet­hick a no­tat un pes­car-ce­nușiu, un pes­că­rel-mla­hit, apoi un na­gâț-fi­e­rar co­coțat pe niște cren­gi de pe mal. Cu­noaștem lon­gi­tu­di­nea și la­ti­tu­di­nea la ca­re s-a întâmplat in­ci­den­tul cu o acu­ra­tețe a GPS-ului de cel puțin 12 ze­ci­ma­le. Știm că pul­sul lui Ste­ve Boyes (înre­gis­trat de ce­a­sul lui Suun­to, co­nec­tat și aces­ta la sis­tem) a cres­cut brusc de la 81 de bă­tăi pe mi­nut la 208 bă­tăi pe mi­nut la 10:57 di­mi­neața. Și pu­tem pre­su­pu­ne că 208 es­te frec­vența car­dia­că nor­ma­lă pen­tru un tânăr să­nă­tos ca­re înce­ar­că să de­pășe­as­că înot ga­lo­pul ac­va­tic al unui hi­po­po­tam.

Când m-am ală­tu­rat echi­pei lui Boyes pe râul Cu­ban­go, aproa­pe doi ani mai târziu, re­gi­mul lor

Co­pi­te­le și bă­le­ga­rul bi­vo­li­lor bat și fer­ti­li­ze­a­ză so­lul so­lid. În del­ta Okavango cea schim­bă­toa­re, viața mo­de­le­a­ză pei­sa­jul și vi­ce­ver­sa.

Niște hi­e­ne pă­ta­te adul­me­că o cap­ca­nă fo­to în Del­ta Okavango, un­de acești pră­dă­tori ca­re trăiesc în hai­te sunt nu­me­roși. Se adap­te­a­ză bi­ne la mo­zai­cul de ha­bi­ta­te ale del­tei, de la mlaștini la zo­ne de deșert.

de cu­le­ge­re a da­te­lor in­clu­dea mai mul­te ca­te­go­rii de in­for­mații. Într-o di­mi­neață, l-am pri­vit pe Götz Ne­ef, un tânăr na­mi­bian, cum își eva­lua cap­tu­ra de pes­te noap­te într-o cap­ca­nă pen­tru pești: o ci­cli­dă Ser­ra­no­chro­mis, un pește-cu-trom­pă-de-ele­fant din soi­ul ce­lor de­nu­miți Chur­chill, un somn-ți­pă­tor și alții, cre­a­turi ci­u­da­te pen­tru mi­ne, date bi­o­ge­o­gra­fi­ce sub­ti­le pen­tru ori­ci­ne cu­noaște peștii afri­cani. Ast­fel de eșan­ti­oa­ne și co­le­cții, ana­li­za­te de ih­ti­o­lo­gi aso­ciați proi­ec­tu­lui, vor aju­ta să dez­vă­lu­ie cum di­fe­ră fau­na pis­ci­co­lă din Cu­ban­go de cea din Cu­i­to și cum am­be­le pot co­nți­ne spe­cii sau sub­spe­cii uni­ce, dis­tinc­te de ori­ce altce­va din re­gi­u­ne.

De-a lungul râu­lui Cu­i­to, de pil­dă, cer­ce­tă­to­rii au gă­sit o po­si­bi­lă no­uă spe­cie de Cla­rial­la­bes, un fel de somn cu res­pi­rație ae­ria­nă ase­mă­nă­tor cu o an­ghi­lă, ca­re pa­re adap­tat pen­tru a șer­pui prin tur­bă­ri­i­le sa­tu­ra­te. Și alți spe­cia­liști, din Ango­la, Afri­ca de Sud și Anglia, au aju­tat proi­ec­tul cu co­lec­tări pe te­ren – de am­fi­bi­eni, rep­ti­le, in­sec­te, ma­mi­fe­re mici, plan­te – și con­ti­nuă mun­ca de iden­ti­fi­ca­re și ana­li­ză. Broaște­le și li­be­lu­le­le, cu sta­di­i­le lor ima­tu­re ac­va­ti­ce, sunt sen­si­bi­le la po­lua­re și pot ser­vi drept in­di­ca­tori ai ca­li­tății apei. Un grup de ro­ză­toa­re stra­nii, cu­nos­cu­te ca șo­bo­lani-de-bal­tă în ar­go­ul afri­kaans (su­ge­rând că po­pu­le­a­ză bă­lți­le efe­me­re, nu­mi­te vleis) și no­ta­bi­le pen­tru te­ri­to­ri­i­le lor res­trânse, pa­re să se fi di­ver­si­fi­cat în mai mul­te spe­cii în ace­as­tă re­gi­u­ne mun­toa­să.

„Ango­la es­te ve­ri­ga lip­să pen­tru a înțe­le­ge ti­pa­rul răs­pândi­rii aces­tor ani­ma­le”, mi-a spus Pe­ter Tay­lor, bi­o­log spe­cia­li­zat în ma­mi­fe­re mici, unul din­tre expe­rții proi­ec­tu­lui. Obi­ec­ti­vul lui Boyes es­te să strângă ast­fel de date într-un por­tret-mo­zaic al aces­tui sis­tem al­că­tu­it din do­uă râuri, cu de­ta­li­i­le sa­le bi­o­lo­gi­ce și hi­dro­lo­gi­ce, pen­tru a su­sți­ne pro­te­ja­rea lui în fo­lo­sul lui și al Del­tei Okavango.

Ne­ef, pe lângă cap­tu­ra­rea pești­lor, s-a ocu­pat și de cu­le­ge­rea de date pri­vind ca­li­ta­tea apei de la doi sen­zori de­li­cați în timp ce vâsle­am în aval. Și s-a ocu­pat de fo­to­gra­fi­e­rea con­ti­nuă – cu o ca­me­ră de 360° pe un tre­pi­ed, plus do­uă apa­ra­te DSLR încli­na­te din co­ca mo­ko­ro-ului său, fo­to­gra­fi­ind la in­ter­va­le de cinci mi­nu­te. Se­a­ra la ta­bă­ră, când că­dea întu­ne­ri­cul, Ne­ef des­fășu­ra un de­tec­tor de li­li­eci, o cu­ti­uță gal­be­nă ca­re cap­ta ți­pe­te­le la frec­vențe înal­te ale chi­rop­te­re­lor, fo­lo­si­te mai târziu pen­tru a iden­ti­fi­ca spe­cia. Alți mem­bri ai ex­pe­diți­ei au înre­gis­trat date des­pre pă­sări, rep­ti­le, ac­ti­vi­ta­te uma­nă. Însuși Boyes a fost or­ni­to­lo­gul prin­ci­pal pe râuri, stri­gând pă­să­ri­le ob­ser­va­te – pes­ca­rel-uriaș, pa­să­re-fan­to­mă, pri­go­rie-afri­ca­nă, dum­bră­ve­an­că-li­lia­chie – pe ca­re un tânăr bi­o­log

NU­MĂ­RUL DE SPE­CII IDENTIFICATE

Apro­xi­ma­tiv 353 de plan­te, 115 pești, 407 pă­sări, 68 de ma­mi­fe­re,

an­go­lez, Ker­llen Cos­ta, le in­tro­du­cea cu mar­ca­je GPS într-o ta­ble­tă. So­ra lui Cos­ta, Adja­ny, es­te ih­ti­o­log și ex­plo­ra­tor emer­gent al Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic; di­rec­toa­re ad­junc­tă a proi­ec­tu­lui, ea es­te omul de le­gă­tu­ră cu ofi­cia­li­tăți­le an­go­le­ze atunci când nu se află la bor­dul unu­ia din­tre mo­ko­ro-uri­le ex­pe­diți­ei. Echi­pa lui Boyes in­clu­de și mem­bri ai echi­pa­ju­lui de te­ren din Zim­bab­we, Afri­ca de Sud, Na­mi­bia, Sta­te­le Uni­te și, de­si­gur, Bot­swa­na, pa­tria ce­lor mai pri­ce­puți con­du­că­tori de mo­ko­ro, re­cru­tați chiar din Del­ta Okavango.

Că­pi­ta­nul mo­ko­ro-ului meu era Tu­me­let­so Se­tla­bos­ha, cu­nos­cut de toți drept Wa­ter (Apă), un băr­bat wayeyi mă­runt, dar pu­ter­nic, cres­cut în del­ta cen­tra­lă. Ma­ma lui i-a dat po­re­cla ac­va­ti­că pen­tru că naște­rea lui a avut loc într-un ochi de apă, pe când că­lă­to­rea prin la­gu­ne. Între­bat ce vârstă are, Wa­ter a spus că are 54 de ani pe us­cat, dar, „când vâslesc, am 25”. M-a to­le­rat în co­ca băr­cii sa­le timp de o săp­tă­mână, în timp ce căs­cam gu­ra, mâzgă­le­am no­tițe și fă­ce­am tot ce îmi stă­tea în pu­ti­nță cu vâsla.

pre­ze­nța UMA­NĂ es­te ra­ră de-a lungul cur­su­lui su­pe­ri­or al Cu­ban­go, chiar da­că sfârși­tul răz­boi­u­lui le-a per­mis oa­me­ni­lor să se întoar­că la sa­te­le lor din aces­te zo­ne izo­la­te su­di­ce, con­tro­la­te când­va de re­be­lii UNITA. Vâslind prin­tre ma­lu­ri­le măr­gi­ni­te de tres­tii, ve­de­am câte un mo­ko­ro eșuat, câte o ta­bă­ră

de pes­cu­it so­li­ta­ră, o va­că ici, o ca­pră co­lo, câte­va fe­mei spă­lând ru­fe sau fă­când o bău­tu­ră spir­toa­să (kas­hi­pem­be) din boa­be de aba­nos-afri­can sau alte fruc­te săl­ba­ti­ce într-un alam­bic sim­plu – iar apoi, mai în aval, mai mu­lți oa­meni, mai mul­te bărci, mai mul­te ani­ma­le de fer­mă, cul­turi de po­rumb, un te­ren de fot­bal, câte­va mo­to­ci­cle­te. Noap­tea, din­co­lo de țârâi­tul grei­e­ri­lor, am au­zit vu­i­e­tul ca­mi­oa­ne­lor pe un drum de pă­mânt prost, dar im­por­tant, ce mer­ge pa­ra­lel cu râul. El du­ce la un punct de fron­ti­e­ră cu Na­mi­bia, prin ca­re pro­vi­zi­i­le pot in­tra, iar lem­nul an­go­lez poa­te ieși. În afa­ră de lemn, vânat săl­ba­tic ile­gal și apă, Va­lea Cu­ban­go are puți­ne de ofe­rit lu­mii. Ni­meni, se pa­re, nu a gă­sit încă dia­man­te, aur sau pe­trol în acest co­lț al Ango­lei. Apa cu­ra­tă: ace­as­ta es­te pe­tro­lul și au­rul.

Într-o zi pe la amia­ză, am tras băr­ci­le pe ma­lul stâng dea­su­pra unui mic prag de apă și, pen­tru că un mo­ko­ro com­plet încăr­cat es­te prea fra­gil și stângaci pen­tru o aven­tu­ra­re pe ape re­pe­zi, am cer­ce­tat tra­seul. În timp ce mer­ge­am, Boyes a ză­rit o cap­ca­nă de hi­po­po­ta­mi, din sârmă re­zis­ten­tă, ca­mu­fla­tă cu tul­pini de tres­tie. Nu e ni­mic mai vred­nic de mi­lă de­cât ur­le­tul unui hi­po­po­tam într-o cap­ca­nă, a spus el, și a tăiat sârma cu uneal­ta lui mul­ti­fun­cți­o­na­lă. Boyes are o pro­fun­dă înțe­le­ge­re pen­tru ne­voi­le oa­me­ni­lor de-a lungul râu­lui Cu­ban­go și își dă se­a­ma că pro­gre­sul lor că­tre vi­eți mai bune tre­bu­ie să fa­că par­te din ori­ce aran­ja­ment pen­tru a pro­te­ja cele do­uă râuri, cur­ge­rea apei, bo­găți­i­le bi­o­lo­gi­ce din sud-es­tul Ango­lei și Del­ta Okavango. Dar car­nea de hi­po­po­tam pen­tru hra­nă și di­nții de hi­po­po­tam vânduți ca fil­deș sunt bu­nuri de con­tra­ban­dă pe ca­re Cu­ban­go nu le poa­te ce­da în mod sus­te­na­bil.

În altă zi, am tras pe us­cat mai de­vre­me ca să nu cam­păm lângă un sat nu­mit Sa­va­te, cu­nos­cut pen­tru mi­ne­le de te­ren ră­ma­se în ju­rul său. Am acos­tat în amon­te, un­de a tre­bu­it să evi­tăm ba­le­gi de va­că, nu mi­ne. Co­pi­ii ne pri­ve­au în timp ce des­căr­cam to­ne de echi­pa­ment – cor­turi, me­se și cu­tii cu ali­men­te, saci, scau­ne plian­te, elec­tro­ni­ce so­fis­ti­ca­te. Fe­mei­le veneau cu mor­ma­ne de ru­fe aici, la lo­cul lor obișnu­it de spă­lat, și oco­le­au flo­ti­la noas­tră de ca­noe. Sim­bol al bo­găți­ei, un mă­gar pri­po­nit păștea în apro­pi­e­re. Du­pă apu­sul soa­re­lui, pe când ci­na noas­tră con­sis­ten­tă cu fa­so­le și orez a fost lua­tă de pe fo­cul de ta­bă­ră, co­pi­ii dis­pă­ru­se­ră. M-am între­bat ce im­pre­sie le-am fă­cut.

vă­zu­tă din­tr-un Ces­sna, la 150 m dea­su­pra nor­du­lui Bot­swa­nei, Del­ta Okavango se­a­mă­nă cu un co­vor ori­en­tal cu ova­le, dun­gi și pe­ti­ce, ri­di­că­turi

64 de rep­ti­le, 35 de am­fi­bi­eni și 40 de po­si­bi­le spe­cii noi.

ușoa­re și de­pre­si­uni, un ti­par bo­gat tex­tu­rat, în ma­re par­te în to­nuri ver­zi și ma­ro­nii. De sus, ape­le la­gu­nei par aproa­pe ne­gre; ca­na­le­le și co­tu­ri­le râu­lui scli­pesc ar­gin­tii când re­flec­tă ra­ze­le joa­se ale soa­re­lui de du­pă-amia­ză. În centrul unor mici in­su­le, încer­cu­i­tă de co­paci, se află al­be­ața să­rii pre­ci­pi­ta­te. În aer, în mi­cul tău avi­on, mișcându-te încet, si­mți ete­ro­ge­nei­ta­tea di­na­mi­că de de­de­subt, cum apa a împins și a sculp­tat și a mo­de­lat pă­mântul de-a lungul tim­pu­lui, des­chi­zând noi ca­na­le, închi­zând unele ve­chi, cres­când și scă­zând în fun­cție de ano­timp, um­plând ba­zi­ne, apoi lă­sându-le să se­ce, încer­cu­ind in­su­le, ți­nând cont de cres­te­le sub­ti­le, schim­bându-și im­pe­ra­ti­ve­le și be­ne­fi­ci­i­le de la an la an și mo­de­lând ast­fel un eco­sis­tem ex­traor­di­nar, pri­mi­tor pen­tru pești și cro­co­di­li, pă­sări cu pi­ci­oa­re lun­gi și ma­mi­fe­re pe ca­re nu le de­ran­je­a­ză să ai­bă la­be­le ude. Așa am vă­zut del­ta, du­pă tim­pul pe­tre­cut în Ango­la, da­to­ri­tă lui John „Ti­co” McNutt, un bi­o­log ame­ri­can ve­te­ran spe­cia­li­zat în conservare.

McNutt, pri­e­te­nul unui pri­e­ten, m-a aștep­tat pe mi­cul ae­ro­port din Maun ca­re de­ser­vește tu­ris­mul în Okavango și ne-a dus la ta­bă­ra de cer­ce­ta­re de un­de lu­cre­a­ză de aproa­pe trei de­ce­nii, stu­di­ind câi­ne­le-hi­e­nă, ca­re es­te pe­ri­cli­tat. Foar­te cu­ri­os și

Fil­mul Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic „Into the Okavango”, ca­re ur­mă­rește că­lă­to­ria din 2015 a echi­pei „De la sur­să la ni­sip”, va fi lan­sat la înce­pu­tul anu­lui vi­i­tor.

Un foc stră­ba­te lun­ca inun­da­bi­lă a râu­lui Cu­i­to în apro­pi­e­rea unu­ia din­tre lo­cu­ri­le de ta­bă­ră ale echi­pei. Fo­cul es­te o par­te na­tu­ra­lă a ci­clu­ri­lor pa­jiștii și pă­du­rii, însă in­cen­di­i­le pu­se de om ca să înco­lțe­as­că vâna­tul agra­ve­a­ză ero­zi­u­nea și se­di­men­ta­rea. Alte ame­ni­nțări din amon­te la adre­sa vi­ta­li­tății Del­tei Okavango in­clud po­lua­rea cu îngrășă­min­te și pes­ti­ci­de și de­vi­e­rea râu­lui pen­tru agri­cul­tu­ră.

im­pli­cat, pro­ba­bil înțe­le­ge mai bi­ne ca ori­ci­ne di­na­mi­ca eco­lo­gi­că și po­li­ti­că a del­tei. Pe lângă fap­tul că mi-a ară­tat hai­te de câini la sol, mi-a ofe­rit 4 zi­le de per­spec­ti­vă ae­ria­nă și co­men­ta­rii – chiar și în timp ce pi­lo­ta avi­o­nul și își as­cul­ta câi­nii-hi­e­nă cu zgar­dă de mo­ni­to­ri­za­re pe re­cep­to­rul te­le­me­tric VHF. În stânga e Chi­ef’s Island. În dre­ap­ta, ve­chea lun­că inun­da­bi­lă Mo­go­ge­lo, ca­re când­va du­cea apa aproa­pe până la ta­bă­ra lui. Am pri­vit spre tur­me mari de an­ti­lo­pe-le­chwe, an­ti­lo­pe-de-stuf și an­ti­lo­pe-im­pa­la, mușu­roaie de ter­mi­te ca­re se ri­di­cau alb-găl­bui în centrul unor mici in­su­le, ur­me de hi­po­po­ta­mi ca niște am­pren­te de ghe­a­re pes­te ier­bu­ri­le din lun­ca inun­da­bi­lă, ele­fa­nți ca­re arun­cau um­bre lun­gi la sfârși­tul du­pă-ami­e­zii. „Nu sunt vul­turi”, a re­mar­cat el. „Ar tre­bui să cu­i­bă­re­as­că în crângu­ri­le aces­tea de pal­mi­eri – ar tre­bui să fie vul­turi pes­te tot.” Însă vul­tu­rii sunt urâți de bra­co­ni­eri pen­tru că dau de gol po­ziția ca­da­vre­lor proas­pe­te de ele­fa­nți și sunt uciși prin otră­vi­rea căr­nii lă­sa­te în ur­mă. Okavango, chiar și cu ro­bi­ne­te­le des­chi­se, are pro­ble­me­le sa­le.

Am zbu­rat spre nord pes­te câmpii joa­se de tres­tii și pa­pi­rus, in­su­le mari și mici, ca­na­le șer­pu­i­toa­re, până când McNutt a spus: „Unde­va aici ar fi li­nia de fa­lie, un­de to­tul înce­pe să se împar­tă. De la fâșie.”

Fâșia es­te o po­rți­u­ne la­tă de apă ca­re cur­ge lent, cu ma­luri ca­re se ri­di­că dea­su­pra unor câmpii mlăști­noa­se, por­nind chiar din su­dul gra­niței cu Na­mi­bia și apoi luând-o spre sud-est, spre li­nia me­nți­o­na­tă de McNutt, cu­nos­cu­tă de ge­o­lo­gi ca Fa­lia Gu­ma­re. Din­co­lo de li­nia de fa­lie e sco­bi­tă o al­bie ne­te­dă; um­plu­tă pa­rțial cu se­di­men­te, e to­tuși prin­tre cele mai joa­se zo­ne din Ba­zi­nul Ka­la­hari, pes­te ca­re ape­le râu­lui Okavango se des­fășoa­ră ca o floa­re. Pe­ta­le­le se opresc însă com­plet la o altă pe­re­che de fa­lii dia­go­na­le, mar­când li­mi­ta sud-es­ti­că a del­tei. În fața aces­tor ba­ra­je na­tu­ra­le, ce ră­mâne din apa de su­pra­față alu­ne­că spre vest într-un lac li­near, La­cul Nga­mi, sau se scu­fun­dă în ni­si­puri. La sud se întind ba­zi­ne de eva­po­ra­re a să­rii și deșer­tul.

Când vi­ne vor­ba de com­pli­cați­i­le le­ga­te de ali­men­ta­rea cu apă și îmbo­găți­rea bi­o­lo­gi­că, de la iz­vor la del­tă, din Ango­la, prin Fâșia Ca­pri­vi, până în

Bot­swa­na, câți­va fac­tori sunt de­ci­si­vi. Del­ta în si­ne pri­mește pre­ci­pi­tații, dar nu prea mul­te, cea mai ma­re par­te în lu­ni­le de va­ră, din de­cem­brie până în mar­tie in­clu­siv. De­a­lu­ri­le cen­tra­le din Ango­la au par­te de mult mai mult, apro­xi­ma­tiv 1.300 mm anual, ca­re sa­tu­re­a­ză de­po­zi­te­le de tur­bă și ni­si­pu­ri­le din lun­ci­le inun­da­bi­le de pe cur­sul su­pe­ri­or al lui Cu­i­to și apoi încet, cu întârzi­e­re, se scurg în ava­lul său și pe aflue­nți. Ace­le ploi ali­men­te­a­ză și Cu­ban­go, dar ba­zi­nul său de re­ce­pție se află pe un sub­strat mai stâncos, mai abrupt, așa că apa de ploaie se­zo­ni­e­ră cur­ge re­pe­de în șu­voaie.

Re­zul­ta­tul aces­tor asin­cro­nis­me es­te că Del­ta Okavango pri­mește trei epi­soa­de de apă anual, ca­re îi ofe­ră o pro­vi­zie de umi­di­ta­te mai înde­lun­ga­tă și mai va­ria­tă de­cât cele de ca­re se bu­cu­ră ma­jo­ri­ta­tea zo­ne­lor mlăști­noa­se cu apă dul­ce. Apa dul­ce ca­re vi­ne în eta­pe, răs­pândi­tă pe toa­tă du­ra­ta anu­lui, dis­tri­bu­i­tă într-un ti­par de ca­na­le, ba­zi­ne și la­gu­ne în veșni­că schim­ba­re, hră­nind ve­ge­tația de mul­te ti­puri, fer­ti­li­za­tă de bă­le­ga­rul de ele­fa­nți, hi­po­po­ta­mi și im­pa­la – toa­te aces­tea re­pre­zin­tă o rețe­tă bu­nă pen­tru fe­cun­di­ta­te bi­o­lo­gi­că.

Cea mai ma­re pro­vo­ca­re pen­tru Proi­ec­tul Okavango Wil­der­ness nu es­te doar să înțe­le­a­gă acest sis­tem com­plex – de­ja su­fi­ci­ent de greu –, ci să con­vin­gă au­to­ri­tăți­le an­go­le­ze și po­po­rul an­go­lez să con­ser­ve râu­ri­le Cu­i­to și Cu­ban­go așa cum sunt, li­be­re și cu­ra­te, fă­ră mul­tă po­lua­re sau de­vi­e­re, prin pei­sa­je în cea mai ma­re pa­re ne­de­gra­da­te de re­col­ta­rea lem­nu­lui, pro­du­cția de căr­bu­ne, ar­de­rea pă­du­ri­lor pen­tru vână­toa­re, co­me­rțul căr­nii de ani­ma­le săl­ba­ti­ce, sche­me agri­co­le ca­re cer mult îngrășă­mânt, mi­ne­rit sau alte uti­li­zări dis­truc­ti­ve. Es­te o sar­ci­nă ur­gen­tă și nu una ușoa­ră.

Unii op­ti­miști pro­pun ca pei­sa­je­le de-a lungul râu­ri­lor Cu­i­to și Cu­ban­go să de­vi­nă des­ti­nații tu­ris­ti­ce in­ter­nați­o­na­le, lo­cul unor pen­si­uni de lux ca­re atrag vi­zi­ta­tori pen­tru a ve­dea po­pu­lați­i­le re­fă­cu­te ale unor spe­cii săl­ba­ti­ce splen­di­de, cum es­te an­ti­lo­pa-nea­gră-re­ga­lă, ca­re au fost pi­er­du­te în cea mai ma­re par­te în tim­pul de­ce­ni­i­lor de răz­boi. Poa­te că ast­fel de atra­cții ar pu­tea fi incluse într-un cir­cu­it re­gi­o­nal, su­ge­re­a­ză ei, ală­turi de ta­be­re mai re­nu­mi­te din Okavango. O altă spe­ra­nță es­te ca gu­ver­nul Bot­swa­nei și in­dus­tria sa tu­ris­ti­că să poa­tă re­cu­noaște pe­ri­co­lul în ca­re se află ți­nu­tul lor mi­nu­nat – să își dea se­a­ma că fă­ră Cu­i­to și Cu­ban­go nu exis­tă Del­ta Okavango – și să acți­o­ne­ze cu pre­ve­de­re, ofe­rind un acord de plăți Ango­lei pen­tru fur­ni­za­rea con­ti­nuă a apei. Fie că i se spu­ne răs­cum­pă­ra­re, fie că i se spu­ne „con­tract de apă” (cum spu­ne Ste­ve Boyes), pa­re rați­o­nal. Rați­u­nea și pre­ve­de­rea ar pu­tea fi aștep­tări im­pro­ba­bi­le când vi­ne vor­ba de re­lații in­ter­gu­ver­na­men­ta­le pe pro­ble­me de re­sur­se, dar Del­ta Okavango în si­ne es­te un fe­no­men im­pro­ba­bil ca­re me­ri­tă pre­o­cu­pa­re, ima­gi­nație și efort ex­ce­pți­o­na­le.

Între timp, schim­bă­ri­le în Ango­la se pe­trec cu re­pe­zi­ci­u­ne, du­pă cum mi-a spus Boyes. „Da­că am fi înce­put mun­ca asta trei ani mai târziu, nu ar mai fi ni­mic de pro­te­jat.” Vi­i­to­rul vi­ne ca un râu ca­re cur­ge prin vi­eți­le alto­ra.

Ti­pa­re­le com­ple­xe, în veșni­că schim­ba­re, ale apei și us­ca­tu­lui su­sțin ani­ma­le­le și ve­ge­tația abun­den­te din Del­ta Okavango din Bot­swa­na. Creând po­teci ca­re de­vin ca­na­le, ele­fa­nții spo­resc di­na­mis­mul eco­to­pu­lui.

Grant al So­ci­e­tății Con­tri­buția dum­nea­voas­tră de mem­bru al So­ci­e­tății Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic a aju­tat la fi­na­nța­rea aces­tui proi­ect.

Li­de­rul proi­ec­tu­lui, Ste­ve Boyes (dre­ap­ta), ia o pau­ză împreu­nă cu pro­du­că­to­rul Neil Ge­li­nas de la Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic. Din pro­vo­că­ri­le cu ca­re s-a con­frun­tat Boyes în pes­te 10 ani de te­ren de­di­cați pro­te­jă­rii Okavango — di­plo­mație, bărci răs­tur­na­te, mi­ne de te­ren — un atac al al­bi­ne­lor ha­lic­ti­de es­te doar o alta.

Pes­cu­i­tul de sub­zis­te­nță es­te im­por­tant de mult timp pen­tru să­te­nii din ba­zi­ne­le râu­ri­lor Cu­i­to și Cu­ban­go. Cu pla­se mai bune, ei obțin acum cap­turi mai mari și mai mu­lți pești pe ca­re să îi afu­me și să îi tran­spor­te cu mo­to­ci­cle­ta sau pi­ro­ga la pi­ețe­le din zo­nă. Boyes și alții sunt îngri­jo­rați că re­col­te­le s-ar pu­tea să nu fie sus­te­na­bi­le.

Mușu­roai­e­le de ter­mi­te din del­tă asi­gu­ră un loc înalt pen­tru ba­bu­i­nii-Chac­ma (sus). Cro­co­di­lii-de-Nil (jos) și alte ani­ma­le ac­va­ti­ce tra­ver­se­a­ză ca­na­le­le in­ter­co­nec­ta­te.

Ba­zi­ne­le Mak­ga­dik­ga­di sunt ră­mășițe ne­te­de și să­ra­te ale unui lac stră­ve­chi, plin de viață, ca­re aco­pe­rea ma­re par­te din nor­dul Bot­swa­nei până când fa­li­e­rea a de­viat râu­ri­le-sur­să. Acum boși­ma­nii khoi­san îi ghi­de­a­ză aici pe tu­riști, ofe­rind o vi­zi­u­ne a pus­ti­i­rii gran­di­oa­se – și a ce­ea ce ar pu­tea fi Del­ta Okavango fă­ră apa sa.

No­ua car­te a au­to­ru­lui co­la­bo­ra­tor Da­vid Quam­men des­pre „ar­bo­re­le vi­eții” mo­le­cu­lar va fi pu­bli­ca­tă de Si­mon & Schus­ter în 2018. Co­ry Ri­char­ds a fotografiat no­uă ar­ti­co­le pen­tru re­vis­tă. Ul­ti­mul lui ar­ti­col din re­vis­tă, „Punc­tul fă­ră întoar­ce­re”, a apă­rut în sep­tem­brie 2015.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.