COSTA RICA
BUCURIE ZI DE ZI: SĂNĂTATE, CREDINȚĂ, FAMILIE
Într-o pauză spontană de la slujba ei de șefă a unui restaurant din Limón, María del Carmen Yoursrecha Paterson (dreapta) s-a dus să se relaxeze la prânz într-un bar cu muzică ritmată. Pentru costaricani, să trăiești clipa e ceva firesc, cum este și să îți rezervi timp pentru a socializa cu familia și prietenii.
Să revenim la Alejandro Zúñiga, vânzător de fructe și legume în piața centrală din Cartago, oraș aflat nu departe la est de San José, capitala costaricană. De zeci de ani, bărbatul zdravăn, de 57 de ani, este nelipsit din piață, unde vine zi de zi să vândă avocado, să socializeze și să încerce glume noi. Acolo îl cunoaște toată lumea. Când vreunul dintre cei aproximativ 60 de vânzători se îmbolnăvește sau are o urgență de familie, de obicei Zúñiga e cel care organizează o strângere de fonduri. Tot el planifică excursiile de weekend ale suporterilor echipei de fotbal a orașului, C.S. Cartaginés, mult iubită, dar nu tocmai victorioasă. Este un prieten carismatic și un lider înnăscut.
Într-o seară, acum câțiva ani, un prieten l-a sunat să-i dea o veste formidabilă. „Ai câștigat la loto!”, i-a strigat omul.
Zúñiga cumpărase biletul câștigător și urma să primească 500 de milioane de colones (pe atunci, vreo 93.000$). Dar nu și-a crezut prietenul, pezevenghi cunoscut. Nici nu avea chef de glume. Avusese o zi grea și
îi rămăsese avocado nevândut. „Am crezut că e vreo glumă proastă”, își amintea el. „Nu mai aveam decât opt dolari în casă.”
I-a închis telefonul.
A doua zi, când a ajuns la muncă, ceilalţi vânzători au izbucnit în aplauze. Se răspândise vestea. Paria pe aceleași numere în fiecare săptămână; de data asta, câștigase.
Ameţit de bucurie, Zúñiga a trecut printre tarabe și a bătut palma cu prietenii și colegii săi. Toţi știau că nu avusese o viaţă ușoară. Crescuse în mahalale, renunţase la școală la ani ca să-și câștige pâinea, se luptase cu alcoolul, iar iubirea vieţii lui îl părăsise la de ani.
Acum, că dăduse de bani, ceilalţi vânzători presupuneau că avea să dispară într-un stil de viaţă nou, mai luxos. Dar în săptămânile următoare, Zúñiga și-a surprins prietenii venind în continuare la piaţă, făcându-și reclamă zgomotos și jucând renghiuri tuturor. În secret, însă, își împărţea averea: un milion de colones prietenului care îi vânduse biletul de loterie, un milion unui tarabagiu care îi dăduse de mâncare în vremuri grele, alt milion unui cerșetor din piaţă pe care-l cunoștea. Restul l-a dat mamei lui și celor patru mame ale celor șapte copii ai lui. Într-un an, rămăsese din nou falit.
Și totuși, insista el, „eram cel mai fericit”.
Ca să înţelegem persistenţa lui Zúñiga, trebuie să știm mai multe despre Costa Rica, unde alchimia geografiei și a politicilor sociale a creat un amestec puternic de legături familiale, asigurare de sănătate universală, pace durabilă, egalitate și – calitate pe care Zúñiga o are cu vârf și îndesat – generozitate. Toate acestea culminează într-o reţetă deosebit de reușită pentru savurarea vieţii de zi cu zi – latura fericirii care ţine de plăcere. Aici, combinaţia de factori asociaţi cu starea de bine produce mai multă fericire per unitate de PIB decât aproape oriunde altundeva.
Să luăm situaţia lui Zúñiga. N-are mașină, bijuterii scumpe, haine frumoase sau gadgeturi, dar n-are nevoie de așa ceva ca să fie fericit sau să se respecte pe sine. Trăiește într-o ţară care, încă de pe la începutul secolului trecut, crede în susţinerea fiecărui cetăţean. Spre deosebire de majoritatea ţărilor din America Centrală, dominate după independenţă de latifundiari și președinţi cu susţinere militară care și-au servit propriile interese, Costa Rica a apucat altă cale. Condiţiile locale – munţii zimţuiţi, brăzdaţi de prăpăstii, și lipsa de mână de lucru indigenă ieftină – au descurajat dezvoltarea fermelor mari. În locul lor au prosperat proprietarii de terenuri
mici și fermierii independenți din Valea Centrală, după ce au descoperit piața internațională de cafea. Costaricanii și-au ales președinții dintre profesori; aceștia, fără balastul instituțiilor coloniale corozive, au introdus politici care au lansat o spirală ascendentă a bunăstării și, prin ea, mediul favorabil caracterului latino-american.
În 1869, școala primară devenea obligatorie prin lege pentru toți copii, inclusiv pentru fete. În 1930, țara avea una dintre cele mai mari rate de alfabetizare din America Latină. În paralel, națiunea a investit în alimentarea cu apă curată a satelor, ceea ce a combătut bolile infantile mortale, ca holera și diareea, și le-a asigurat copiilor un început sănătos în viață. Anii 1940 au adus cu ei zorii asigurărilor sociale și sfârșitul armatei. În 1961, țara avea deja legislație pentru asigurările de sănătate universale, care a dus la deschiderea de clinici gratuite în majoritatea satelor.
Angajamentul de atunci continuă până în ziua de azi. Într-o dimineață răcoroasă de iarnă, nu demult, am urmat-o pe Ileana Álvarez
Chaves, tehnician medical, care, cu rucsacul și o mică ladă frigorifică pentru vaccinuri, își făcea turul prin Paraíso, un oraș înverzit din Valea Centrală. Lucrează cu Equipos Básicos de Atención Integral en Salud (EBAIS), sistemul național lansat la jumătatea anilor 1990 pentru sănătatea fiecărui costarican. (Sănătatea și fericirea sunt inseparabile.)
Fiecare echipă – un doctor, un asistent, un responsabil cu evidența și câțiva tehnicieni – se ocupă de aproximativ 3.500 de oameni. Pentru a-și face norma, Álvarez Chaves trebuie să viziteze până la douăsprezece case pe zi. Fiecare îi ia 30 de minute: actualizează istoricul medical, ia tensiunea, face vaccinuri, dă sfaturi și verifică să nu existe ochiuri de apă (unde se înmulțesc țânțarii care transmit virusul Zika).
Acasă la familia Hernández Torres, Álvarez Chaves i-a explicat unei tinere mame cum să-și hrănească sănătos fiul de doi ani și i-a lăsat vitamine și pastile paraziticide. Înainte să iasă din casă, a observat pe masa din bucătărie pâine albă și lapte. „Încercați să mâncați mai multe leguminoase, fructe și legume”, a sfătuit-o ea. Acasă la Aurora Brenes, 89 de ani, Álvarez Chaves a făcut inventarul medicamentelor, i-a luat femeii tensiunea și a programat-o la doctorul din echipa ei. „De multe ori, reușesc să prind bolile înainte să degenereze în diabet sau într-un atac de cord”, spunea ea. „Mulți clienți sunt singuri și se bucură că cineva se interesează de ei.”
Din 1970, speranța de viață din Costa Rica a sărit de la 66 la 80 de ani, iar rata mortalității infantile a scăzut de șapte ori. Numărul bărbaților morți de boli cardio-vasculare este de circa trei ori mai mic decât în S.U.A., deși Costa Rica cheltuiește pentru sănătate doar o zecime din sumele alocate per capita în Statele Unite. Așa cum mi-a spus fostul președinte, José María Figueres, care a lansat programul EBAIS, sistemul de asigurări de sănătate al țării funcționează atât de bine pentru că scopul său este să mențină sănătatea populației. „Aici, de ani de zile, punem accentul pe sistemul de sănătate preventivă, pentru că, sinceri să fim, obiectivul unei bune politici de sănătate este ca oamenii să nu se îmbolnăvească.”
Pe scurt, sistemul social din Costa Rica se ocupă de mai toate nevoile cetățenilor, spune costaricanul Mariano Rojas, economist și expert în fericire la Facultatea Latino-Americană de Științe Sociale din Mexico City. „Astfel, oamenii se simt în siguranță, mai sănătoși, eliberați de majoritatea grijilor importante ale vieții și au un mediu în care cei mai mulți dintre ei își pot câștiga pâinea.”
ÎN COSTA RICA, ALCHIMIA GEOGRAFIEI ȘI A POLITICILOR SOCIALE INSPIRATE A CREAT UN AMESTEC PUTERNIC DE LEGĂTURI FAMILIALE, ASIGURARE DE SĂNĂTATE UNIVERSALĂ, PACE DURABILĂ, EGALITATE ȘI GENEROZITATE.