Să scăpăm știința de prădători sexuali

În multe domenii și-au pierdut slujbele – cum rămâne cu știința?

UURMĂRESC CAMPANIA #METOO la fel de atent ca toată lumea. În fiecare seară, la culcare, mă întreb ce acte de hărțuire sexuală vor mai fi demascate până dimineață, dacă va fi încă unul dintre eroii mei din politică sau cineva de la Hollywood despre care am aflat cu toții din presă. Am văzut mulți astfel de agresori concediați, obligați să demisioneze și puși în dificultate drept urmare a comportamentului lor abject. Dar nu m-am dus nici măcar o dată la culcare în toate aceste luni întrebându-mă care om de știință va fi concediat a doua zi din cauza abuzurilor lui, pentru că prădătorii-cercetători rareori sunt concediați. Permiteți-mi să explic. De șase ani studiez hărțuirea sexuală în zona științifică și mă străduiesc să îi sporesc vizibilitatea. Am discutat cu peste o mie de oameni, am luat zeci de interviuri, am colaborat cu oameni din diverse discipline. Am ținut prelegeri pe această temă și am depus mărturie în fața Congresului american. Iată ce arată studiile:

• În grupurile noastre de cercetare, mai mult femeile decât bărbaţii au raportat cazuri de hărţuire și agresiune sexuală – ceea ce reflectă situaţia din societate în general.

• Experienţele femeilor în materie de abateri sexuale în timpul muncii știinţifice de teren au fost nu doar mai numeroase, ci și mai grave decât ale bărbaţilor. Victimele-femei au fost vizate mai des de superiorii ierarhici și au simţit că nu se pot opune și nu pot refuza. Puţini indivizi erau conștienţi de existenţa unei politici împotriva hărţuirii sexuale sau a unei metode de raportare; și mai puţini au îndrăznit să-și raporteze experienţele.

• Cercetătorii care sunt hărţuiţi riscă să suporte consecinţe importante asupra carierei lor, de la mutarea în alt post similar la evitarea unor evenimente profesionale sau chiar părăsirea profesiei, pentru că nu se mai simt în siguranţă.

De prea multe ori, povestea este aceeași: un bărbat hărţuiește sexual o femeie, femeia raportează situaţia și i se spune „așa e viaţa”. Există variaţiuni pe aceeași temă: femei care hărţuiesc femei, oameni care-i hărţuiesc pe cei care nu li se pare că se conformează suficient cu rolul lor de gen, femei de culoare care suferă un amestec toxic de hărţuire rasială și de gen. Vreţi o poveste despre femei luate în râs când au nevoie să urineze sau ridiculizate pe motive de greutate pentru că mănâncă la cină? Am așa ceva. Sau despre un bărbat care are o amantă, iar studenţii care fac teren cu el trebuie să ţină secretul faţă de soţia și copiii lui rămași acasă? Și din acestea am câteva. Aproape toate persoanele de culoare și femeile albe cu care am vorbit pentru un proiect de astronomie și planetologie mi-au povestit că li s-a spus de către colegi că fuseseră angajate doar pentru că erau de culoare sau femei, cu subînţelesul că în domeniul știinţific erau nule.

În ultimii câţiva ani, și-au făcut publice experienţele mai mulţi oameni de știinţă curajoși: academicieni de renume au fost acuzaţi de hărţuire sexuală de către studente sau colege, cercetaţi, apoi trimiși în concediu sau obligaţi să demisioneze. Acum îi știm: Geo Marcy, Brian Richmond, David Marchant, Christian Ott, printre alţii (dreapta). Ei aveau o carieră înfloritoare, în timp ce victimele se luptau să reziste. Chiar și după raportarea abuzurilor și publicarea poveștilor, a durat la nesfârșit până să suporte repercusiunile. Și – ceea ce

DE ATÂTEA LUNI, NU M AM DUS NICI MĂCAR O DATĂ LA CULCARE ÎNTREBÂNDU MĂ CARE OM DE ȘTIINŢĂ VA FI CONCEDIAT PENTRU CĂ HĂRŢUITORII

DIN MEDIUL ȘTIINŢIFIC RAREORI SUNT CONCEDIAŢI.

este, poate, mai important – rareori victimele au primit recunoașterea pe care o meritau.

În mediul științific, o radiografie a hărțuirii sexuale se confruntă cu mai multe piedici. Prima este mitul că făptașii, în mare parte bărbați, au abilități extraordinare de oferit științei. A doua este ideea că repercusiunile asupra făptașului s-ar putea răsfrânge neplăcut și asupra stagiarilor, așa că mai bine evităm orice consecințe (Asta aud în special când făptașul primește multe finanțări de la stat). În sfârșit, felul în care interpretează majoritatea universităților definiția juridică a hărțuirii sexuale reduce șansele de succes ale victimelor – așa că, la sfârșitul unei anchete epuizante, multe trebuie să suporte în continuare un mediu de lucru ostil.

Să le luăm pe rând.

Cei care comit abateri sexuale chiar fac progrese științifice care nu s-ar produce fără ei? Mi se pare mai probabil să se facă progrese mai mari într-un mediu cu mai puțini agresori, care limitează posibilitățile victimelor. Când ești nevoit să îți ocupi o parte din creier cu stresul de la muncă – de la avansuri nedorite la a fi martor la abuzuri între colegi –, ai mai puțin de oferit științei. Dacă pedepsim făptașii, mai ales retrăgându-le finanțările, nu vor avea de suferit studenții lor? Mă întreb câți masteranzi nu s-ar descurca mai bine dacă ar scăpa de presiunea de a lucra pentru un hărțuitor. În lupta lor cu problema, agențiile federale de finanțare din S.U.A. au început să găsească soluții, printre care numirea unui alt cercetător-șef dacă primul nu poate continua. Proiectul nu moare, iar studenții și personalul nu rămân fără lucru. Îndepărtarea făptașului din proiect apără și reputația subordonaților; puțini își doresc ca lucrările lor publicate să fie pătate de numele unui prădător sexual cunoscut.

Cea mai spinoasă este ultima problemă: de ce nu facem nimic când știm că există în cercul nostru astfel de oameni? Până acum, consecințele pentru cercetătorii prădători au fost puține și rare. În mediul academic se administrează frecvent sancțiuni de genul „gata cu masteranzii de sex feminin” sau „fără predare la cursuri pre-masterale” sau „vă rugăm să lucrați de acasă”. Sunt pedepse blânde în cel mai bun caz, dar catedrele nu știu prea bine ce alte opțiuni au – iar universitățile îngreunează procedura de concediere a profesorilor. Instituțiile știu că, în general, făptașii au mai multe resurse decât victimele și că le pot da în judecată dacă sunt concediați. Financiar vorbind, este mai rentabil să nu iei măsuri, chiar dacă persoana e vinovată.

NE SCĂPĂM PUTEM NUMAI MULȚUMI DE CEI SĂ MAI

SCANDALOȘI, DE HARVEY

WEINSTEIN-II PROFESIEI. SAU

PUTEM FOLOSI OCAZIA DE A

DEMARA O S CHIMBARE REAL Ă .

Așadar, aici ne aflăm în prezent: în multe profesii, abuzul sexual e motiv de concediere. În mediul științific, mai rar. Ba mai mult, numeroși angajatori din domeniu stabilesc standardul de comportament la locul de muncă pe baza definiției juridice a hărțuirii sexuale. Dacă până acolo trebuie să se ajungă înainte ca un comportament dezgustător să fie considerat abatere de universitate, institut sau stație de cercetare, înseamnă că trebuie să se meargă destul de departe. Până acolo este loc de o gamă enormă de comportamente nerespectuoase și chiar amenințătoare care scapă nesancționate, chiar dacă afectează carierele victimelor și ale martorilor și frânează progresul științific.

Iată adevărata întrebare pe care trebuie să și-o pună oamenii de știință de azi: ce cultură vrem să creăm? Ne putem mulțumi să scăpăm numai de cei mai scandaloși, de Harvey Weinstein-ii profesiei. Sau putem folosi ocazia de a defini mai clar comportamentele-problemă. Să nu mai acceptăm comportamente părtinitoare față de minoritățile de gen, rasiale sau sexuale. Să nu mai fie o problemă expunerea celor care-și folosesc poziția ca să domine și să exploateze, în loc să încurajeze și să îndrume.

Cercetarea mea sugerează cum se poate iniția această schimbare. Când liderii mediilor de lucru științifice stau de vorbă cu angajații și studenții pentru a crea un cod de conduită, apoi îl aplică și impun consecințe reale, rezultă mai puține abateri – și o soluție mai bună pentru victime, dacă totuși se întâmplă.

Dacă chiar ne dorim un spațiu al meritocrației, care să încurajeze cele mai interesante și inovatoare cercetări, trebuie să construim o cultură care lasă loc pentru mai multe tipuri de oameni. Pentru a face față provocărilor complexe ale secolului al XXI-lea, vom avea nevoie ca fiecare om de știință să dea tot ce are mai bun. Ceea ce nu se va întâmpla decât în cel mai bun mediu de lucru.