În atolul Fakarava din Polinezia franceză, fiecare iunie aduce cu sine spectacolul unic al împerecherii bibanilor-de-mare și al ospățului rechinilor.
O PRIVIRE RARĂ ASUPRA UNUI CANAL NEÎMBLÂNZIT DIN POLINEZIA FRANCEZĂ, UNDE BIBANII-DE-MARE SE REPRODUC, IAR RECHINII SE HRĂNESC.
LA CAPĂTUL SUDIC
al Atolului Fakarava, un coral dreptunghiular lung de 60 km din Polinezia Franceză, un canal îngust taie reciful barieră. În fiecare iunie, mii de bibani-de-mare se strâng în acel canal, într-o zonă cât două-trei terenuri de fotbal, pentru a da naștere următoarei generații. Curenții violenți lovesc o dată la șase ore, umplând și golind laguna. Bibanii, grași și lungi de vreo 50 cm, nu sunt singuri: sute de rechini-cenușii li se alătură, dar ca să-i vâneze. Femelele de biban, ca și alți pești de recif, petrec cel mult câteva zile în locurile de depunere a icrelor. Totuși, dintr-un motiv neștiut, masculii, solitari în cea mai mare parte a anului, petrec săptămâni înghesuiți în acest loc periculos – până când întregul banc își depune produsele sexuale în același timp, eliberând în apă nori de icre și lapți. Localnicii ne-au spus că asta se întâmplă la lună plină.
Ultimii patru ani i-am petrecut împreună cu echipa mea încercând să documentăm și să înțelegem acest spectacol uimitor și misterios. Puse la un loc, au fost 21 de săptămâni în care ne-am scufundat zi și noapte – cam 3.000 de ore de scufundare cu totul – în canalul adânc de 35 m. În 2014, primul an,
biologii marini Johann Mourier și Antonin Guilbert au făcut primele numărători precise: erau vreo 17.000 de bibani-de-mare și 700 de rechini-cenușii în canal. (Peștii sunt protejați aici de o rezervație a biosferei.) Tot atunci am efectuat o scufundare continuă de 24 de ore – o ispravă tehnică ce a necesitat sprijinul întregii echipe. N-am căutat să bat vreun record. Am vrut să observ peștii îndelung, neîntrerupt, așa cum face un biolog cu animalele de pe uscat.
În acea primă seară, la apus, am privit crustaceele și moluștele ieșind din măruntaiele recifului – și apoi ascunzându-se de lumina frontalei mele. Am privit bibanii-de-mare închizându-și pielea la culoare și retrăgându-se în crăpături ca să doarmă. Și i-am privit pe rechini prinzând viață, ca și cum ar fi așteptat momentul. Ziua înotau cu apatie – bibanii treji sunt prea rapizi pentru ei. Acum, după căderea nopții, rechinii mișunau cu sutele de-a lungul fundului mării. Apa fremăta de ei și mi-am dat seama că le subestimasem viteza. Agitația lor era tulburătoare: din cauza amestecului de gaz pe care îl respiram pentru această scufundare de 24 de ore, nu puteam urca la suprafață oricând doream. Trebuia să rămân la adâncime cu rechinii.
ÎN ANII CARE AU URMAT,
am scăpat de frica mea. A fost înlocuită de euforie – euforia de a învăța să mă aventurez, fără cuști sau armuri de zale sau chiar bastoane anti-rechin, într-un banc uriaș de rechini. Acesta este unul dintre lucrurile pe care le-am descoperit la Fakarava: rechinii vânează în grupuri, cam ca lupii, dar nu atât de cooperant.
Un singur rechin e prea neîndemânatic ca să prindă chiar și un biban somnolent. Grupul are șanse mai mari să-l scoată din ascunzătoare și să-l încercuiască. Și apoi să-l sfâșie. Văzut pe viu, atacul este o frenezie care ne explodează în față. Abia mai târziu, datorită unei camere speciale operate de Yanick Gentil, care surprinde o mie de imagini pe secundă, putem să urmărim rechinii cu încetinitorul și să le apreciem eficiența și precizia.
Pentru rechini, oamenii sunt obstacole, nu ținte. Când ne scufundăm noaptea, se tot apropie; cea mai mică mișcare sau rază de lumină îi atrage. Uneori ne lovesc cu capul atât de tare, că ne învinețesc. Alteori calmăm un rechin agitat apucându-l de coadă și întorcându-l pe spate, inducându-i un fel de transă. Dar o singură dată de când m-am apropiat de ei mi-am făcut griji – când am simțit o durere
ascuțită pe partea posterioară a coapsei. Am găsit cu mâna ruptura din costumul de scafandru; vedeam sângele dintr-o rană care mai târziu avea să ceară patru cusături. Din fericire, două camere au filmat scena: nu rechinul în sine, ci țepii ca niște bisturie ai unui pește-chirurg masiv mi-au tăiat pielea. Rechinul ținea peștele între fălci și îl scutura cu putere.
Rechinii-cenușii devorează sute, poate mii de bibani-de-mare în săptămânile în care peștii se strâng la Fakarava. Rănesc mulți alții. În dimineața de după scufundarea mea nocturnă, când bibanii au început să se miște, am fotografiat o galerie de supraviețuitori. Rănile erau grave: înotătoare sfâșiate, învelișuri branhiale smulse. Dar chiar și într-o asemenea stare jalnică, bibanii păreau neabătuți. Masculii se provocau unii pe alții iar și iar, față în față, luptând isteric pentru dominație – sclavi ai instinctului lor reproducător.
În cea mai recentă expediție a noastră, anul trecut, în sfârșit am văzut clar ce rost au toate astea. În ziua depunerii icrelor, întregul ecosistem se schimbă: apa se umple cu zeci de mii de pești-pușcaș ca niște sardine, care sesizează că se întâmplă ceva. Femelele de biban, cu burțile umflate de icre, se odihnesc
Rechinii vânează în haite, cam ca lupii, dar într-un mod mai puțin cooperativ. Încercuiesc un pește, apoi îl sfâșie.
camuflate pe fundul mării sau în apropiere. Masculii gri deschis privesc de sus. Din când în când, un mascul coboară să defileze prin fața unei femele și s-o înghiontească. O mușcă de burtă, probabil ca să inducă eliminarea icrelor.
Foarte subit, începe: e haos. Grupuri cu zeci de bibani-de-mare țâșnesc în jurul nostru, ca niște focuri de artificii. Fiecare grup este alcătuit din masculi care urmăresc o singură femelă. Rechinii se aruncă în învălmășeală, în general fără succes; bibanii sunt prea rapizi. Actul sexual individual durează mai puțin de o secundă și abia putem să vedem, cu atât mai puțin să înțelegem, ce se întâmplă. Peștii-pușcaș ne blochează vederea, dând buzna să înghită norii de icre și lapți de biban de îndată ce apar. Celulele rămase sunt amestecate de curentul puternic, care le poartă în larg.
Întregul spectacol anarhic se termină în nici o oră și ne întrebăm: ce rost are? Pentru un mascul biban, ce rost are să te lupți cu alți masculi noapte de noapte, timp de patru săptămâni, riscând să fii sfâșiat de rechini, dacă în final nu te alegi cu o femelă numai pentru tine și nu știi dacă sperma ta este cea care îi fertilizează icrele? Pare o totală risipă
După căderea nopții, rechinii mișună cu sutele pe fundul mării. Apa freamătă de ei.
de energie – ceea ce natura, în mod normal, detestă.
Din nou, Gentil se află la locul potrivit în momentul potrivit. Camera lui surprinde acel act de o secundă la un cuplu de bibani-de-mare. Cu încetinitorul, totul devine clar: masculul care a câștigat dreptul de a sta cel mai aproape de femelă se împerechează primul cu ea. Își apasă corpul de al ei cât de mult timp poate. Ceilalți masculi se strâng deja în jurul cuplului; nu există exclusivitate. Premiul masculului dominant, câștigat în patru săptămâni de bătălii crâncene, constă doar în a fi primul – în a avea cele mai bune șanse de a-și transmite genele.
Localnicii au avut dreptate: totul se întâmplă la lună plină și chiar înaintea zorilor. În scufundarea mea de 24 de ore dinainte de depunerea icrelor, am avut timp să apreciez zorile, să privesc lumina albăstruie de sus strecurându-se în adâncurile întunecoase, unde așteptam împreună cu bibanii somnolenți. Atunci am auzit balene cântând, în depărtare, ca niște clopote de biserică. Nu știu dacă ți se poate face pielea de găină sub un costum gros de scafandru, dar eu asta am simțit. Nu știu nici pentru cine cântau balenele, dar știu că ne vom întoarce la Fakarava anul acesta în iunie.