În ato­lul Fa­ka­ra­va din Po­li­ne­zia fran­ce­ză, fi­e­ca­re iu­nie adu­ce cu si­ne spec­ta­co­lul unic al împe­re­che­rii bi­ba­ni­lor-de-ma­re și al os­pățu­lui re­chi­ni­lor.

O PRI­VI­RE RARĂ ASU­PRA UNUI CANAL NEÎMBLÂNZIT DIN PO­LI­NE­ZIA FRAN­CE­ZĂ, UN­DE BIBANII-DE-MA­RE SE REPRODUC, IAR RECHINII SE HRĂ­NESC.

National Geographic Romania - - Sumar - TEXT ȘI FO­TO: LAURENT BALLESTA

LA CA­PĂ­TUL SU­DIC

al Ato­lu­lui Fa­ka­ra­va, un co­ral drep­tun­ghi­u­lar lung de 60 km din Po­li­ne­zia Fran­ce­ză, un canal îngust taie re­ci­ful ba­ri­e­ră. În fi­e­ca­re iu­nie, mii de bi­bani-de-ma­re se strâng în acel canal, într-o zo­nă cât do­uă-trei te­re­nuri de fot­bal, pen­tru a da naște­re ur­mă­toa­rei ge­ne­rații. Cu­re­nții vi­o­le­nți lo­vesc o da­tă la șa­se ore, um­plând și go­lind la­gu­na. Bibanii, grași și lun­gi de vreo 50 cm, nu sunt sin­guri: su­te de re­chini-ce­nușii li se ală­tu­ră, dar ca să-i vâne­ze. Fe­me­le­le de bi­ban, ca și alți pești de re­cif, pe­trec cel mult câte­va zi­le în lo­cu­ri­le de de­pu­ne­re a icre­lor. To­tuși, din­tr-un mo­tiv nești­ut, mas­cu­lii, so­li­tari în cea mai ma­re par­te a anu­lui, pe­trec săp­tă­mâni înghe­su­iți în acest loc pe­ri­cu­los – până când între­gul banc își de­pu­ne pro­du­se­le se­xua­le în ace­lași timp, eli­be­rând în apă nori de icre și la­pți. Lo­cal­ni­cii ne-au spus că asta se întâmplă la lu­nă pli­nă.

Ul­ti­mii pa­tru ani i-am pe­tre­cut împreu­nă cu echi­pa mea încer­când să do­cu­men­tăm și să înțe­le­gem acest spec­ta­col ui­mi­tor și mis­te­ri­os. Pu­se la un loc, au fost 21 de săp­tă­mâni în ca­re ne-am scu­fun­dat zi și noap­te – cam 3.000 de ore de scu­fun­da­re cu to­tul – în ca­na­lul adânc de 35 m. În 2014, pri­mul an,

bi­o­lo­gii ma­rini Jo­hann Mo­u­ri­er și Anto­nin Gu­il­bert au fă­cut pri­me­le nu­mă­ră­tori pre­ci­se: erau vreo 17.000 de bi­bani-de-ma­re și 700 de re­chini-ce­nușii în canal. (Peștii sunt pro­te­jați aici de o re­zer­vație a bi­os­fe­rei.) Tot atunci am efec­tuat o scu­fun­da­re con­ti­nuă de 24 de ore – o is­pra­vă teh­ni­că ce a ne­ce­si­tat spri­ji­nul între­gii echi­pe. N-am cău­tat să bat vreun re­cord. Am vrut să ob­serv peștii înde­lung, neîntre­rupt, așa cum fa­ce un bi­o­log cu ani­ma­le­le de pe us­cat.

În acea pri­mă seară, la apus, am pri­vit crus­ta­ce­e­le și mo­luște­le ieșind din mă­run­tai­e­le re­ci­fu­lui – și apoi as­cun­zându-se de lu­mi­na fron­ta­lei me­le. Am pri­vit bibanii-de-ma­re închi­zându-și pi­e­lea la cu­loa­re și re­tră­gându-se în cră­pă­turi ca să doar­mă. Și i-am pri­vit pe re­chini prin­zând viață, ca și cum ar fi aștep­tat mo­men­tul. Zi­ua îno­tau cu apa­tie – bibanii tre­ji sunt prea ra­pi­zi pen­tru ei. Acum, du­pă că­de­rea no­pții, rechinii mișu­nau cu su­te­le de-a lun­gul fun­du­lui mă­rii. Apa fre­mă­ta de ei și mi-am dat se­a­ma că le su­bes­ti­ma­sem vi­te­za. Agi­tația lor era tul­bu­ră­toa­re: din cau­za ames­te­cu­lui de gaz pe ca­re îl res­pi­ram pen­tru ace­as­tă scu­fun­da­re de 24 de ore, nu pu­te­am ur­ca la su­pra­față ori­când do­re­am. Tre­bu­ia să ră­mân la adânci­me cu rechinii.

ÎN ANII CA­RE AU UR­MAT,

am scă­pat de fri­ca mea. A fost înlo­cu­i­tă de eu­fo­rie – eu­fo­ria de a învăța să mă aven­tu­rez, fă­ră cuști sau ar­muri de za­le sau chiar bas­toa­ne an­ti-re­chin, într-un banc uriaș de re­chini. Aces­ta es­te unul din­tre lu­cru­ri­le pe ca­re le-am des­co­pe­rit la Fa­ka­ra­va: rechinii vânea­ză în gru­puri, cam ca lu­pii, dar nu atât de coo­pe­rant.

Un sin­gur re­chin e prea neînde­mâna­tic ca să prin­dă chiar și un bi­ban som­no­lent. Gru­pul are șan­se mai mari să-l scoa­tă din as­cun­ză­toa­re și să-l încer­cu­ias­că. Și apoi să-l sfâșie. Vă­zut pe viu, ata­cul es­te o frenezie ca­re ne ex­plo­de­a­ză în față. Abia mai târziu, da­to­ri­tă unei ca­me­re spe­cia­le ope­ra­te de Ya­nick Gen­til, ca­re sur­prin­de o mie de ima­gini pe se­cun­dă, pu­tem să ur­mă­rim rechinii cu înce­ti­ni­to­rul și să le apre­ci­em efi­ci­e­nța și pre­ci­zia.

Pen­tru re­chini, oa­me­nii sunt ob­sta­co­le, nu țin­te. Când ne scu­fun­dăm noap­tea, se tot apro­pie; cea mai mi­că mișca­re sau ra­ză de lu­mi­nă îi atra­ge. Une­ori ne lo­vesc cu ca­pul atât de ta­re, că ne învi­nețesc. Alte­ori cal­măm un re­chin agi­tat apu­cându-l de coa­dă și întor­cându-l pe spa­te, in­du­cându-i un fel de tran­să. Dar o sin­gu­ră da­tă de când m-am apro­piat de ei mi-am fă­cut gri­ji – când am si­mțit o du­re­re

as­cuți­tă pe par­tea pos­te­ri­oa­ră a coap­sei. Am gă­sit cu mâna rup­tu­ra din cos­tu­mul de sca­fan­dru; ve­de­am sânge­le din­tr-o ra­nă ca­re mai târziu avea să ce­a­ră pa­tru cu­să­turi. Din fe­ri­ci­re, do­uă ca­me­re au fil­mat sce­na: nu re­chi­nul în si­ne, ci țe­pii ca niște bis­tu­rie ai unui pește-chi­rurg ma­siv mi-au tăiat pi­e­lea. Re­chi­nul ți­nea pește­le între fălci și îl scu­tu­ra cu pu­te­re.

Rechinii-ce­nușii de­vo­re­a­ză su­te, poa­te mii de bi­bani-de-ma­re în săp­tă­mâni­le în ca­re peștii se strâng la Fa­ka­ra­va. Ră­nesc mu­lți alții. În di­mi­neața de du­pă scu­fun­da­rea mea noc­tur­nă, când bibanii au înce­put să se miște, am fo­to­gra­fiat o ga­le­rie de su­pra­vi­ețu­i­tori. Ră­ni­le erau gra­ve: îno­tă­toa­re sfâșia­te, înve­lișuri bran­hia­le smul­se. Dar chiar și într-o ase­me­nea sta­re jal­ni­că, bibanii pă­re­au nea­bă­tuți. Mas­cu­lii se pro­vo­cau unii pe alții iar și iar, față în față, lup­tând is­te­ric pen­tru do­mi­nație – scla­vi ai in­stinc­tu­lui lor re­pro­du­că­tor.

În cea mai re­cen­tă ex­pe­diție a noas­tră, anul tre­cut, în sfârșit am vă­zut clar ce rost au toa­te astea. În zi­ua de­pu­ne­rii icre­lor, între­gul eco­sis­tem se schim­bă: apa se um­ple cu zeci de mii de pești-pușcaș ca niște sar­di­ne, ca­re se­si­ze­a­ză că se întâmplă ce­va. Fe­me­le­le de bi­ban, cu bu­rți­le um­fla­te de icre, se odih­nesc

Rechinii vânea­ză în hai­te, cam ca lu­pii, dar într-un mod mai puțin coo­pe­ra­tiv. Încer­cu­i­esc un pește, apoi îl sfâșie.

ca­mu­fla­te pe fun­dul mă­rii sau în apro­pi­e­re. Mas­cu­lii gri des­chis pri­vesc de sus. Din când în când, un mas­cul co­boa­ră să de­fi­le­ze prin fața unei fe­me­le și s-o înghi­on­te­as­că. O mușcă de bur­tă, pro­ba­bil ca să in­du­că eli­mi­na­rea icre­lor.

Foar­te su­bit, înce­pe: e haos. Gru­puri cu zeci de bi­bani-de-ma­re țâșnesc în ju­rul nos­tru, ca niște fo­curi de ar­ti­fi­cii. Fi­e­ca­re grup es­te al­că­tu­it din mas­cu­li ca­re ur­mă­resc o sin­gu­ră fe­me­lă. Rechinii se arun­că în învăl­mășe­a­lă, în ge­ne­ral fă­ră suc­ces; bibanii sunt prea ra­pi­zi. Ac­tul se­xual in­di­vi­dual du­re­a­ză mai puțin de o se­cun­dă și abia pu­tem să ve­dem, cu atât mai puțin să înțe­le­gem, ce se întâmplă. Peștii-pușcaș ne blo­che­a­ză ve­de­rea, dând buz­na să înghi­tă no­rii de icre și la­pți de bi­ban de înda­tă ce apar. Ce­lu­le­le ră­ma­se sunt ames­te­ca­te de cu­ren­tul pu­ter­nic, ca­re le poar­tă în larg.

Între­gul spec­ta­col anar­hic se ter­mi­nă în nici o oră și ne între­băm: ce rost are? Pen­tru un mas­cul bi­ban, ce rost are să te lu­pți cu alți mas­cu­li noap­te de noap­te, timp de pa­tru săp­tă­mâni, ris­când să fii sfâșiat de re­chini, da­că în fi­nal nu te ale­gi cu o fe­me­lă nu­mai pen­tru ti­ne și nu știi da­că sper­ma ta es­te cea ca­re îi fer­ti­li­ze­a­ză icre­le? Pa­re o to­ta­lă ri­si­pă

Du­pă că­de­rea no­pții, rechinii mișu­nă cu su­te­le pe fun­dul mă­rii. Apa fre­a­mă­tă de ei.

de ener­gie – ce­ea ce na­tu­ra, în mod nor­mal, de­tes­tă.

Din nou, Gen­til se află la lo­cul po­tri­vit în mo­men­tul po­tri­vit. Ca­me­ra lui sur­prin­de acel act de o se­cun­dă la un cu­plu de bi­bani-de-ma­re. Cu înce­ti­ni­to­rul, to­tul de­vi­ne clar: mas­cu­lul ca­re a câști­gat drep­tul de a sta cel mai aproa­pe de fe­me­lă se împe­re­che­a­ză pri­mul cu ea. Își apa­să cor­pul de al ei cât de mult timp poa­te. Cei­la­lți mas­cu­li se strâng de­ja în ju­rul cu­plu­lui; nu exis­tă ex­clu­si­vi­ta­te. Pre­mi­ul mas­cu­lu­lui do­mi­nant, câști­gat în pa­tru săp­tă­mâni de bă­tă­lii crânce­ne, con­stă doar în a fi pri­mul – în a avea ce­le mai bu­ne șan­se de a-și tran­smi­te ge­ne­le.

Lo­cal­ni­cii au avut drep­ta­te: to­tul se întâmplă la lu­nă pli­nă și chiar înain­tea zo­ri­lor. În scu­fun­da­rea mea de 24 de ore di­nain­te de de­pu­ne­rea icre­lor, am avut timp să apre­ci­ez zo­ri­le, să pri­vesc lu­mi­na al­băs­tru­ie de sus stre­cu­rându-se în adâncu­ri­le întu­ne­coa­se, un­de aștep­tam împreu­nă cu bibanii som­no­le­nți. Atunci am au­zit ba­le­ne cântând, în de­păr­ta­re, ca niște clo­po­te de bi­se­ri­că. Nu știu da­că ți se poa­te fa­ce pi­e­lea de găi­nă sub un cos­tum gros de sca­fan­dru, dar eu asta am si­mțit. Nu știu nici pen­tru ci­ne cântau ba­le­ne­le, dar știu că ne vom întoar­ce la Fa­ka­ra­va anul aces­ta în iu­nie.

PA­GI­NI­LE PRECEDENTE În mo­men­tul de­ci­siv, fe­me­la țâșnește brusc de pe fun­dul mă­rii, lă­sând în ur­mă un nor de icre. Mas­cu­lul ca­re stă pe lângă ea le va fer­ti­li­za pri­mul, în timp ce alți mas­cu­li se gră­besc să par­ti­ci­pe. Pen­tru cu­plu, se ter­mi­nă într-o...

STÂNGA În tim­pul zi­lei, rechinii înoa­tă pașnic împo­tri­va cu­ren­tu­lui ca­re stră­ba­te ca­na­lul. Trec la acți­u­ne noap­tea, când bi­ba­ni­i­de-ma­re se odih­nesc pe fun­dul mă­rii și sunt mai ușor de prins. PA­GI­NI­LE URMĂTOARE Bu­cățe­le de car­ne de bi­ban cad din­tre...

PRI­ME­LE DO­UĂ PA­GINI Noap­tea, rechinii-ce­nușii vânea­ză în hai­tă în ca­na­lul su­dic al Ato­lu­lui Fa­ka­ra­va, în Ar­hi­pe­la­gul Tua­mo­tu. Echi­pa lui Laurent Ballesta, scu­fun­dându-se fă­ră cuști sau ar­me, a nu­mă­rat 700 de re­chini. PA­GI­NI­LE ANTERIOARE Prin­ci­pa­la...

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.