Su­pra­vi­e­ţu­i­tori zbu­ră­tori

National Geographic Romania - - Sărbătorim Anul Păsărilor - Victoria Jaggard es­te edi­tor ști­i­nți­fic se­ni­or la Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic. Fo­to­gra­fi­i­le lui Robert Clark au ilus­trat pes­te 40 de ar­ti­co­le din re­vis­tă. Cea mai re­cen­tă car­te a lui es­te Evo­lu­ti­on: A Vi­sual Re­cord.

Pă­să­ri­le sunt de o di­ver­si­ta­te ex­cep­ţi­o­na­lă – cu­prind pes­te . de spe­cii cu­nos­cu­te, toa­te des­cen­den­te ale di­no­zau­ri­lor. Pă­să­ri­le pri­mi­ti­ve au evo­luat din te­ro­po­de, fa­mi­lia de pră­dă­tori fe­ro­ce, cu trei de­ge­te la pi­ci­oa­re, ca­re îl in­clu­dea și pe Ty­ran­no­sau­rus rex. Ce­le mai re­cen­te in­di­cii ge­ne­ti­ce și des­co­pe­riri de fo­si­le su­ge­re­a­ză că cel pu­ţin trei stră­moși ai pă­să­ri­lor mo­der­ne au apă­rut în Cre­ta­cic și au su­pra­vi­e­ţu­it unei ex­tinc­ţii în ma­să acum de mi­li­oa­ne de ani. În ur­ma de­zas­tru­lui, su­pra­vi­e­ţu­i­to­rii s-au dez­vol­tat într-o di­ver­si­ta­te ex­plo­zi­vă, iar ar­bo­re­le lor ge­nea­lo­gic s-a ra­mi­fi­cat ra­pid. Aces­te des­co­pe­riri ne aju­tă să înţe­le­gem mai bi­ne cum au evo­luat pă­să­ri­le și în ce fel se înru­desc une­le cu alte­le, de la mi­nus­cu­lul co­li­bri la im­pu­nă­to­rul struţ.

fo­si­le­lor. Re­zul­ta­tul es­te o me­na­je­rie de di­no­zauri non-aviari și de con­tem­po­rani ai lor din rândul pă­să­ri­lor pri­mi­ti­ve, ade­sea însoțiți de pe­ne, sol­zi și frag­men­te de pi­e­le, une­le atât de de­ta­lia­te încât au păs­trat chiar și ur­me de pig­ment. La fel ca Archa­e­op­te­ryx, mul­te ast­fel de ani­ma­le sunt com­bi­nații stra­nii între ide­ea stan­dard a pă­să­rii mo­der­ne și ima­gi­ni­le cla­si­ce cu di­no­zauri pră­dă­tori.

Di­no­zau­rul non-aviar Mi­cro­rap­tor gui, cu pe­ne­le ne­gre ca o pa­tă de țiței, plu­tea pro­ba­bil prin­tre ra­muri cu aju­to­rul pe­ne­lor ri­gi­de de pe toa­te ce­le pa­tru mem­bre. Nu de­par­te, pa­să­rea pri­mi­ti­vă Lon­gip­te­ryx chaoyan­gen­sis zbu­ra pes­te ape, înhățând pești cu făl­ci­le rep­ti­li­e­ne, pli­ne de di­nți. Iar Anchi­or­nis hux­leyi, un di­no­zaur de cu­loa­rea căr­bu­ne­lui cu o co­roa­nă de ful­gi ru­gi­nii, pa­tru­la prin pă­du­re, in­ca­pa­bil să zboa­re cu ari­pi­le lui scur­te și groa­se, cu trei ghe­a­re.

„Da­că n-ai ve­dea fo­si­le­le cu ochii tăi, n-ai cre­de că a exis­tat așa ce­va”, spu­ne Shan­non Hac­kett, cu­ra­tor res­pon­sa­bil de pă­sări de la Mu­zeul de Is­to­rie Na­tu­ra­lă Field din Chi­ca­go.

În ci­u­da nu­me­roa­se­lor des­co­pe­riri din Liao­ning, pa­le­on­to­lo­gii încă se con­frun­tau cu la­cu­ne în lis­ta de fo­si­le, pe ca­re încer­cau une­ori să le um­ple cu aju­to­rul unor da­te îndoi­el­ni­ce, obți­nu­te din sim­ple frag­men­te de os. Une­le stu­dii ADN pla­se­a­ză ori­gi­nea pă­să­ri­lor mo­der­ne în mi­e­zul Cre­ta­ci­cu­lui și da­te­a­ză apa­riția mul­tor gru­puri avia­re din zi­ua de azi foar­te de­vre­me în cro­no­lo­gie. Ar re­zul­ta o po­ves­te des­pre su­pra­vi­ețu­i­re eroi­că, în ca­re mu­lți stră­moși ai pă­să­ri­lor ac­tua­le ar fi reușit să re­zis­te ex­tin­cți­ei în ma­să într-un sin­gur stol uriaș.

Alți ex­pe­rți afir­mau că toa­te pă­să­ri­le ca­re trăiau înain­te de ca­ta­clism erau mai pri­mi­ti­ve, ca ce­le ale că­ror fo­si­le s-au gă­sit în Chi­na. Con­form aces­tei te­o­rii, câte­va spe­cii stră­ve­chi au su­pra­vi­ețu­it im­pac­tu­lui și au dus la un „big bang” al evo­luți­ei pă­să­ri­lor mo­der­ne abia du­pă ce au mu­rit cei­la­lți di­no­zauri.

Ani de zi­le, dez­ba­te­rea a fost la fel de in­de­ci­să ca cea des­pre ca­re ca­păt al ou­lui fi­ert tre­bu­ie spart. Dar în 2005, niște oa­se des­co­pe­ri­te în Antarc­ti­ca au arun­cat în joc o no­uă com­po­nen­tă fas­ci­nan­tă: o pa­să­re ca­re a trăit chiar înain­te de eveni­men­tul de la Chic­xu­lub și ca­re se­mă­na iz­bi­tor cu rața mo­der­nă.

Julia Clarke, de la Uni­ver­si­ta­tea din Austin, Te­xas, a des­cris Ve­ga­vis iaai pe ba­za unei fo­si­le cu vârsta sta­bi­li­tă la apro­xi­ma­tiv 67 de mi­li­oa­ne de ani, cu puțin înain­te de im­pac­tul cu aste­roi­dul. Ana­li­za ana­to­mi­că tra­diți­o­na­lă și re­con­sti­tu­i­rea di­gi­ta­lă a oa­se­lor ara­tă că sche­le­tul de Ve­ga­vis pa­re să ai­bă

tră­să­turi pre­zen­te nu­mai la pă­să­ri­le din zi­ua de azi și ca­re ara­tă că fa­ce par­te, într-ade­văr, din­tr-o li­nie ge­nea­lo­gi­că mo­der­nă. Clarke și echi­pa ei o pla­se­a­ză în ace­lași grup cu rațe­le și gâște­le con­tem­po­ra­ne.

În 2016, echi­pa a exa­mi­nat un al doi­lea sche­let de Ve­ga­vis, cu mai puți­ne lip­suri, și a des­co­pe­rit că ani­ma­lul nu nu­mai că ară­ta ca o rață, ci se poa­te să fi și mă­că­nit la fel. Fo­si­la in­clu­dea cel mai ve­chi exem­plu cu­nos­cut din­tr-un or­gan vo­cal nu­mit si­rinx – o cu­tie de re­zo­na­nță pen­tru mă­că­nit, ase­mă­nă­toa­re cu a pă­să­ri­lor de apă ac­tua­le.

„Ve­ga­vis es­te de de­par­te una din­tre fo­si­le­le tim­pu­rii ce­le mai im­por­tan­te” pen­tru înțe­le­ge­rea mo­du­lui cum s-au răs­pândit pă­să­ri­le, spu­ne Da­ni­el Field, ex­pert în pa­le­o­bi­o­lo­gia evo­lu­ti­vă la Uni­ver­si­ta­tea Bath. Do­ve­zi­le des­pre apa­riția unui grup de pă­sări mo­der­ne chiar înain­te de im­pac­tul cu aste­roi­dul au spo­rit ne­voia tot mai ma­re de a re­vi­zui po­ziți­i­le po­la­ri­zan­te asu­pra evo­luți­ei pă­să­ri­lor ca­re au do­mi­nat anii 1990.

Ana­li­ză mai aten­tă a frag­men­te­lor osoa­se și me­to­de­le avan­sa­te de iden­ti­fi­ca­re ge­ne­ti­că aju­tă la com­ple­ta­rea po­veștii. Într-un stu­diu pu­bli­cat în 2015, o echi­pă con­du­să de Ri­chard Prum, pro­fe­sor de or­ni­to­lo­gie la Uni­ver­si­ta­tea Ya­le, a stu­diat în de­ta­liu ge­ne­le a 198 de spe­cii de pă­sări con­tem­po­ra­ne și a com­pa­rat re­zul­ta­te­le cu ul­ti­me­le des­co­pe­riri fo­si­le. Ar­bo­re­le ge­nea­lo­gic aviar de­ta­liat al­că­tu­it ast­fel su­ge­re­a­ză că doar trei gru­puri mo­der­ne s-au năs­cut cu puțin înain­te de im­pac­tul cu aste­roi­dul.

Ima­gi­nea ca­re se con­tu­re­a­ză acum es­te a unor ani­ma­le ca­re se­mă­nau foar­te mult cu pă­să­ri­le mo­der­ne și ca­re zbu­rau, plon­jau și ci­u­gu­le­au în um­bra di­no­zau­ri­lor. Câte­va, foar­te puți­ne, au su­pra­vi­ețu­it ex­tin­cți­ei în ma­să; atunci au de­co­lat cu ade­vă­rat pă­să­ri­le așa cum le cu­noaștem azi.

LOCALITATEA KEMMERER

din Wyo­ming es­te con­stru­i­tă pe oa­se. Orașul se ri­di­că, la apro­xi­ma­tiv 160 km de Salt La­ke Ci­ty în li­nie dre­ap­tă, pe un pla­tou stâncos înțe­sat cu mi­liar­de de fo­si­le. Zo­na, cu­nos­cu­tă pen­tru ace­as­tă bo­găție încă din se­co­lul

al XIX-lea, are în jur de o du­zi­nă de afa­ceri ca­re fur­ni­ze­a­ză ma­te­ria­le pen­tru ex­po­ziții tem­po­ra­re și ma­ga­zi­ne de su­veni­ruri din toa­tă lu­mea. Între­gi di­nas­tii se ri­di­că, apun și con­cu­re­a­ză discret pen­tru des­co­pe­ri­rea, pre­pa­ra­rea și vânza­rea unor ani­ma­le moar­te de vreo 52 de mi­li­oa­ne de ani.

În ini­ma lo­ca­li­tății, la câte­va ca­se de pri­mul ma­ga­zin des­chis de J. C. Pen­ney, La­cey Adams stă pe un ta­bu­ret înalt de me­tal la ma­sa ei de lu­cru din ma­ga­zi­nul de fo­si­le Tyn­sky’s. Adams înde­păr­te­a­ză me­ti­cu­los, cu un pis­tol cu aer com­pri­mat și mai mul­te ace, ro­ca pa­li­dă din ju­rul unor oa­se ca­fe­nii.

„Îmi dau se­a­ma ra­pid ce spe­cie am în față du­pă pro­e­mi­ne­nțe”, spu­ne ea, întor­când o fe­lie su­bți­re de pia­tră la lu­mi­nă pen­tru a îmi ară­ta niște ri­di­că­turi altfel im­per­cep­ti­bi­le. „De exem­plu, asta e, evi­dent, o Kni­ghtia” – ru­dă cu fa­mi­lia de he­ring răs­pândi­tă în re­gi­u­ne.

Ți­nu­tul aces­ta arid și as­pru es­te cu­nos­cut în spe­cial pen­tru abun­de­nța de fo­si­le de pești. În fond, ne aflăm pe fun­dul unui fost lac enorm, o zo­nă ume­dă tro­pi­ca­lă în ca­re lo­cu­i­to­rii de azi din su­dul Flo­ri­dei s-ar fi si­mțit ca aca­să. La fel ca zo­ne­le ume­de mult mai ve­chi din Chi­na, la­cul de aici a lă­sat în ur­mă un întreg eco­sis­tem încre­me­nit în timp, in­clu­siv o co­le­cție va­lo­roa­să de pă­sări preis­to­ri­ce. Lu­cră­to­rii din ca­ri­e­re și cer­ce­tă­to­rii au dez­gro­pat în zo­nă frag­men­te de oa­se, pe­ne ră­tă­ci­te și cu mult pes­te o su­tă de sche­le­te com­ple­te de pă­sări. „Sunt ce­le mai bu­ne in­di­cii des­pre cum s-a re­cu­pe­rat bi­o­mul pla­ne­tei du­pă ma­re­le eveni­ment de ex­tin­cție de la sfârși­tul Cre­ta­ci­cu­lui”, spu­ne Lan­ce Gran­de, cu­ra­tor la Mu­zeul de Is­to­rie Na­tu­ra­lă Field și gaz­da mea în sit.

Gran­de vi­zi­te­a­ză acest corn al abun­de­nței pa­le­on­to­lo­gic, nu­mit pro­zaic Fos­sil La­ke, de pes­te 40 de ani. De obi­cei, pe­tre­ce câte­va săp­tă­mâni din fi­e­ca­re va­ră fă­când să­pă­turi pe un te­ren pri­vat, închi­riat de fa­mi­lia Tyn­sky. Des­co­pe­ri­ri­le cu cea mai ma­re va­loa­re ști­i­nți­fi­că ple­a­că cu el la Chi­ca­go, iar fa­mi­lia păs­tre­a­ză res­tul pen­tru vânza­re.

L-am însoțit pe pla­to­ul înalt timp de o săp­tă­mână

ca­ni­cu­la­ră de la sfârși­tul lui iu­nie, când o echi­pă de li­ce­eni en­tu­ziaști și de vo­lun­tari de la mu­zeu m-au învățat să ri­dic les­pe­zi uriașe de ro­că și să caut pe ele sem­ne de viață preis­to­ri­că. Pe la ju­mă­ta­tea di­mi­neții din­tr-o zi du­re­ros de lu­mi­noa­să, Gran­de m-a ru­gat să iau o pau­ză de la efor­tu­ri­le me­le asi­due și să vin să văd ce­va for­mi­da­bil: un lu­cră­tor de la o ca­ri­e­ră din apro­pi­e­re ne adu­se­se o pa­să­re.

Gran­de a sta­bi­lit re­lații cu mai mul­te fa­mi­lii din zo­nă, ca­re îi împăr­tășesc ade­sea ce­le mai in­te­re­san­te des­co­pe­riri ale lor în caz că ar vrea să le cum­pe­re pen­tru stu­diu; pe une­le i le do­nea­ză. Într-un tur al orașu­lui, l-am vă­zut întâmplă­tor pe un vână­tor de fo­si­le cu ve­chi­me târgu­in­du-se afa­bil pen­tru cea mai re­cen­tă des­co­pe­ri­re – un cre­ve­te preis­to­ric ui­mi­tor de de­ta­liat – în schim­bul unui te­anc de bani și al unui exem­plar din ul­ti­ma car­te a lui Gran­de, in­ti­tu­la­tă sim­plu Cu­ra­tors.

De da­ta ace­as­ta, însă, po­si­bi­la co­moa­ră ne-a fost pre­zen­ta­tă cu drag din be­na unei ca­mi­o­ne­te pră­fu­i­te. Ani­ma­lul se ve­de doar pa­rțial din mor­mântul lui de cal­car, dar dis­ting clar oa­se de­li­ca­te și im­pre­sia lă­sa­tă de o ari­pă cu pe­ne. Gran­de vrea să îl ana­li­ze­ze mai atent, așa că îl am­ba­lăm pen­tru tran­sport și dăm fu­ga la spi­ta­lul lo­cal să îi fa­cem o ra­di­o­gra­fie. Teh­ni­ci­e­nii de la Ra­di­o­lo­gie ne întâmpi­nă cu mai puți­nă sur­prin­de­re de­cât m-aș fi aștep­tat – e clar că nu sunt la pri­mul pa­ci­ent fo­si­li­zat. Nu le reușește din pri­ma încer­ca­re, dar la sfârși­tul vi­zi­tei ino­pi­na­te Gran­de se con­vin­ge că în bu­ca­ta de stâncă se află un sche­let com­plet de pa­să­re. Mai târziu, va ne­go­cia cu cel ca­re l-a gă­sit și îl va cum­pă­ra ca să îl stu­di­e­ze mai amă­nu­nțit.

Ast­fel, mul­te din­tre pă­să­ri­le din dealu­ri­le de pe lângă Kemmerer și-au gă­sit cu­i­bul la Chi­ca­go, în vi­tri­ne­le și de­po­zi­te­le Mu­zeu­lui de Is­to­rie Na­tu­ra­lă Field. Într-o vi­zi­tă la ce­le­brul in­sti­tut, la câte­va săp­tă­mâni du­pă ex­pe­ri­e­nța mea pe te­ren, ob­serv înde­a­proa­pe un pa­pa­gal tim­pu­riu, o pa­să­re cântă­toa­re ca­re trăia în co­paci și un fel de pa­să­re-șoa­re­ce, toa­te des­cri­se re­cent de cer­ce­tă­tori. Ră­mășițe­le lor ara­tă că eco­sis­te­mul de du­pă im­pact era un avia­riu ex­ce­pți­o­nal de va­riat. „Unul din do­uă spe­ci­me­ne de pa­să­re pe ca­re le gă­sim es­te ce­va com­plet nou”, spu­ne Gran­de. „E des­tul de pal­pi­tant.”

Ul­ti­mii câți­va ani au fost foar­te pro­duc­ti­vi pen­tru cer­ce­tă­to­rii ca­re înce­ar­că să cre­e­ze o ima­gi­ne a spe­ci­i­lor de pă­sări ca­re s-au re­cu­pe­rat du­pă de­zas­trul pla­ne­tar. În New Mexico, pa­le­on­to­lo­gii au ex­tras re­cent frag­men­te din­tr-o altă pa­să­re-șoa­re­ce, ca­re trăia acum 62 de mi­li­oa­ne de ani. Tsi­di­iyaz­hi abini, ca­re în lim­ba na­va­jo înse­am­nă „mi­ca pa­să­re a di­mi­neții”, es­te acum unul din­tre cei mai ve­chi mem­bri cu­nos­cuți ai gru­pu­lui pă­să­ri­lor de du­pă ex­tin­cția în ma­să. S-a ală­tu­rat unui pin­gu­in uriaș de acum 61 de mi­li­oa­ne de ani des­co­pe­rit re­cent în No­ua Ze­e­lan­dă, ca­re nu se­a­mă­nă cu alți pin­gu­ini din ace­e­ași pe­ri­oa­dă.

Toa­te fo­si­le­le aces­tea par să se po­tri­ve­as­că cu ce­le mai noi pi­e­se ge­ne­ti­ce ale puz­zle-ului. Mai mul­te stu­dii pu­bli­ca­te în 2014 au cer­ce­tat ge­no­mu­ri­le com­ple­te a 48 de spe­cii de pă­sări con­tem­po­ra­ne și au con­chis că pă­să­ri­le mo­der­ne au ma­ni­fes­tat o ex­plo­zie de di­ver­si­ta­te la scur­tă vre­me du­pă im­pac­tul cu aste­roi­dul. Stu­di­ul ge­ne­tic din 2015 a ajuns la o con­clu­zie ase­mă­nă­toa­re. Chiar da­că ce­le do­uă echi­pe nu sunt de acord asu­pra uno­ra din­tre de­ta­li­i­le mai mă­run­te, ambe­le su­sțin ide­ea că su­pra­vi­ețu­i­to­rii au re­venit în fo­rță.

„A fost ne­voie de zeci de mi­li­oa­ne de ani ca evo­luția să pro­du­că un di­no­zaur mic, cu ari­pi ca­re să îl poa­tă su­sți­ne prin bă­taia mem­bre­lor su­pe­ri­oa­re. Apoi, mo­de­lul ace­la de or­ga­nism s-a do­ve­dit foar­te de suc­ces du­pă im­pac­tul cu aste­roi­dul”, spu­ne Step­hen Bru­sat­te, pa­le­on­to­log la Uni­ver­si­ta­tea din Edin­bur­gh. „Une­le din­tre pă­să­ri­le di­nain­te au re­zis­tat, iar du­pă ace­ea au avut o între­a­gă lu­me no­uă de cu­ce­rit.”

Ima­gi­nea ca­re se con­tu­re­a­ză acum es­te a unor ani­ma­le ca­re se­mă­nau foar­te mult cu pă­să­ri­le mo­der­ne și ca­re

zbu­rau, plon­jau și ci­u­gu­le­au în um­bra di­no­zau­ri­lor.

ÎNTRE­BA­REA MAI DI­FI­CI­LĂ

es­te de ce au su­pra­vi­ețu­it toc­mai acești stră­moși ai pă­să­ri­lor mo­der­ne. Acum, că avem mai mul­te fo­si­le și sec­venți­e­rea ge­ne­ti­că a de­venit mai ra­pi­dă, te­o­ri­i­le des­pre abi­li­tăți­le de su­pra­vi­ețu­i­re abun­dă.

Ana­li­zând sti­lul de viață al spe­ci­i­lor ca­re au trăit înain­te și du­pă aste­roid, Da­ni­el Field și co­le­gii lui au con­chis că un rol l-a avut dis­pa­riția unor zo­ne mari de pă­du­re. În ul­ti­me­le zi­le din Cre­ta­cic, toa­tă pla­ne­ta era mai cal­dă și mai ume­dă de­cât acum. În pă­du­ri­le lu­xu­rian­te mișu­nau tot fe­lul de pă­sări exo­ti­ce, din­tre ca­re mul­te ar fi pu­tut tre­ce drept spe­cii con­tem­po­ra­ne la o pri­vi­re nea­ten­tă.

Stu­di­i­le lui Field ara­tă că, atunci când s-a pră­bușit aste­roi­dul, au dis­pă­rut pă­duri între­gi, iar lu­mea a fost arun­ca­tă într-o iar­nă de im­pact. Unul din­tre gru­pu­ri­le de pă­sări ca­re nu au su­pra­vi­ețu­it a fost Enan­ti­or­nit­hes. Mul­te din­tre spe­ci­i­le sa­le, atunci abun­den­te, ave­au pi­ci­oa­re po­tri­vi­te pen­tru apu­ca­tul cren­gi­lor, su­ge­rând că erau pre­pon­de­rent ar­bo­ri­co­le. Până acum, nu s-a gă­sit ni­cio ur­mă a lor de du­pă Cre­ta­cic. Dim­po­tri­vă, su­pra­vi­ețu­i­toa­re­le par să se fi si­mțit aca­să în zo­ne cu ve­ge­tație scun­dă sau pe ma­re. Toa­te pă­să­ri­le de azi ca­re de­pind de zo­ne dens împă­du­ri­te au apă­rut mult du­pă ex­tin­cția în ma­să, în pe­ri­oa­da în ca­re ar fi înce­put să-și re­vi­nă și pă­du­ri­le.

O altă idee atră­gă­toa­re e că une­le pă­sări se înmu­lțe­au mai bi­ne în zo­ne lo­vi­te de de­zas­tru. În 2017, o echi­pă con­du­să de Gre­go­ry Eric­kson de la Uni­ver­si­ta­tea de Stat din Florida a pre­zen­tat do­ve­zi că, la di­no­zau­rii ovi­pari non-aviari, in­cu­ba­rea și eclo­za­rea pu­i­lor du­rau câte­va luni. Cum mul­te pă­sări de tip modern tind să se re­pro­du­că re­pe­de și să de­vi­nă in­de­pen­den­te în câte­va zi­le sau săp­tă­mâni, s-ar pu­tea să fi avut un avan­taj com­pe­ti­tiv față de ve­rii lor mai rep­ti­li­eni du­pă im­pac­tul cu aste­roi­dul.

Exis­tă mai mul­te opi­nii cu pri­vi­re la fac­to­rii ca­re au de­ter­mi­nat ci­ne a su­pra­vi­ețu­it și ci­ne a dis­pă­rut: cor­pul mai mic, adap­tă­ri­le la zo­ne po­la­re, re­gi­mul ali­men­tar ba­zat pe se­mi­nțe sau chiar for­ma cu­i­bu­lui. Re­zol­va­rea mis­te­ru­lui va ne­ce­si­ta, în mod aproa­pe si­gur, o vână­toa­re aten­tă a unor ani­ma­le ca­re să fi trăit și mai aproa­pe în timp de pră­buși­rea aste­roi­du­lui. Mun­ca de te­ren ac­tua­lă din zo­ne ca Ame­ri­ca de Sud, No­ua Ze­e­lan­dă și deșer­tu­ri­le îngheța­te ale Antarc­ti­cii pro­mit de­ja noi des­co­pe­riri în vi­i­to­rul apro­piat. Iar în anii ur­mă­tori ne pu­tem aștep­ta la o ploaie de in­di­cii ge­ne­ti­ce mai de­ta­lia­te. La Ban­ca Ge­ne­ti­că Nați­o­na­lă a Chi­nei, în Shen­zhen, cer­ce­tă­to­rii fo­lo­sesc teh­nici mai ra­pi­de și mai pre­ci­se pen­tru a pro­du­ce, până în 2020, sche­me de ge­no­muri între­gi ale tu­tu­ror spe­ci­i­lor de pă­sări de azi. Mun­ca lor îi va aju­ta, pro­ba­bil, pe cer­ce­tă­tori nu doar să înțe­le­a­gă pă­să­ri­le din pre­zent, ci și să po­tri­ve­as­că tră­să­tu­ri­le utile ale ani­ma­le­lor fo­si­le cu ce­le ale des­cen­de­nți­lor lor vii.

„Vom asis­ta la o ex­plo­zie în nu­mă­rul ge­no­mu­ri­lor de pă­sări”, spu­ne Clarke. „Se întâmplă chiar acum, e for­mi­da­bi­lă și îmi pla­ce enorm.”

Cel mai pro­ba­bil răs­puns la pro­ble­ma su­pra­vi­ețu­i­rii es­te că anu­mi­te pă­sări ave­au ne­voie de o se­rie între­a­gă de ca­rac­te­ris­tici ca să ai­bă suc­ces. De ace­ea, es­te im­por­tan­tă adău­ga­rea con­ti­nuă de noi do­ve­zi și tes­ta­rea ori­că­rei te­o­rii noi. „Sunt ti­pa­re glo­ba­le, foar­te com­ple­xe, pe ca­re încer­căm să le re­com­pu­nem du­pă mai bi­ne de 60 de mi­li­oa­ne de ani”, spu­ne Field. Dar „încer­ca­rea de a son­da toa­te între­bă­ri­le co­ne­xe spo­rește trep­tat gra­dul în ca­re înțe­le­gem su­pra­vi­ețu­i­rea du­pă unul din­tre ce­le mai gra­ve eveni­men­te de ex­tin­cție în ma­să din is­to­rie.”

PE BU­ZA

cra­te­ru­lui de im­pact, Xa­vi­er Chiap­paCar­ra­ra, șe­ful uni­tății aca­de­mi­ce a Uni­ver­si­tății Nați­o­na­le Au­to­no­me Me­xi­ca­ne din Yu­ca­tán, stu­dia­ză cum vor fa­ce față pă­să­ri­le unei for­me mai in­si­di­oa­se de ex­tin­cție în ma­să. În Me­xic trăi­esc pes­te o mie de spe­cii, din­tre ca­re cam o ju­mă­ta­te se întâlnesc în Yu­ca­tán. Apro­xi­ma­tiv 220 sunt mi­gra­toa­re – ier­nea­ză în re­gi­u­ne sau sunt doar în tre­ce­re, că­lă­to­rind din­tr-o emis­fe­ră în ce­a­lal­tă. Azi, mul­te din­tre ele sunt pe­ri­cli­ta­te din cau­za pi­er­de­rii ha­bi­ta­tu­lui.

În vi­zi­ta noas­tră la man­gro­ve, am vă­zut o ma­re fer­mă de cre­veți, căp­tuși­tă cu plas­tic, ca­re între­ru­pea li­nia coas­tei. Pe mar­gi­ni­le mlaști­nii se strâng tot mai mul­te ca­se de va­ca­nță și ho­te­luri. În toa­tă pe­nin­su­la, din ce în ce mai mu­lți oa­meni pom­pe­a­ză apă din pânza fre­a­ti­că din ca­re trăi­ește întreg eco­sis­te­mul de coas­tă. Acum, Chiap­pa-Car­ra­ra și echi­pa lui sunt într-o cur­să con­tra­timp pen­tru a înțe­le­ge cum oa­me­nii afec­te­a­ză fau­na săl­ba­ti­că.

Re­fre­nul es­te fa­mi­liar în lu­mea între­a­gă. Schim­băm me­di­ul atât de re­pe­de, eli­mi­nând ha­bi­ta­te și alte­rând cli­ma, încât e ca și cum un aste­roid in­vi­zi­bil s-ar iz­bi de pla­ne­tă. Dar, da­că stânca spația­lă preis­to­ri­că nu s-a sin­chi­sit de ni­mic, oa­me­nii pot aba­te ca­tas­tro­fa – de ace­ea Chiap­pa-Car­ra­ra mai spe­ră. El și co­le­gii lui aju­tă la or­ga­ni­za­rea unui fes­ti­val al pă­să­ri­lor în Yu­ca­tán, prin ca­re pre­zin­tă pu­bli­cu­lui mi­nu­ni­le cre­a­tu­ri­lor cu pe­ne. An de an, in­spi­ră tot mai mu­lți vi­zi­ta­tori să apre­ci­e­ze și să pro­te­je­ze acești su­pra­vi­ețu­i­tori ai unui regn apus – di­no­zau­rii cu ca­re încă împă­rțim us­ca­tul, ma­rea și ce­rul.

FO­TO­GRA­FIAT LA MU­ZEUL DE IS­TO­RIE ȘI ȘTIINȚE NA­TU­RA­LE NEW MEXICO, ALBUQUERQUE

Pă­să­ri­le-șoa­re­ce de azi, ca acest spe­ci­men de mu­zeu, se gă­sesc doar în Afri­ca sub­sa­ha­ria­nă. Dar fo­si­la de­li­ca­tă din re­ci­pi­en­te ara­tă că o pa­să­re-șoa­re­ce preis­to­ri­că, Tsi­di­iyaz­hi abini, a trăit în New Mexico acum cir­ca 62 de mi­li­oa­ne de ani. Exem­pla­rul...

GAVIN THO­MAS (SCANĂRILE CIOCURILOR)

(1) CAMPYLORHAMPHUS FALCULARIUS (2) HARPAGUS BIDENTATUS (3) FRATERCULA CIRRHATA (4) COCHLEARIUS COCHLEARIUS Bi­o­lo­gul evo­luți­o­nist Gavin Tho­mas ți­ne un exem­plar de pa­să­re-ri­no­cer-ma­re din Mu­zeul de Is­to­rie Na­tu­ra­lă de la Lon­dra. El și echi­pa lui au...

2

4

3

*NU ES­TE CLA­RĂ LE­GĂ­TU­RA EXACTĂ DIN­TRE VE­GA­VIS IAAI ȘI PĂ­SĂ­RI­LE DE APĂ MO­DER­NE.

PĂ­SĂ­RI­LE NU SUNT RE­PRE­ZEN­TA­TE LA SCA­RĂ MÓNICA SERRANO, NGM; MESA SCHUMACHER. SUR­SE: DA­NI­EL J. FIELD, UNI­VER­SI­TA­TEA DIN BATH; CONGRESUL ORNITOLOGIC INTER­NAȚI­O­NAL; LIS­TA ROȘIE UICN; REP­TI­LE DATABASE; AMPHIBIAWEB TAXONOMY

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.