CORMORANUL CEL LACOM
„CORMORANUL MĂNÂNCĂ până vomită, apoi mănâncă din nou!”
Această percepție a oamenilor plus faptul că peste 90% din hrana lui sunt peștii l-au adus în poziția de principal inamic al pescarilor. Pare-se însă că vomită doar atunci când e în pericol și nu mai poate decola din cauza greutății. Nici cantitatea de hrană zilnică nu e așa impresionantă (600 g cormoranul mare, sub 400 g cormoranul mic), doar că, înmulțită cu numărul păsărilor din colonii, intră în conflict cu interesele economice ale pescarilor locali. Un studiu suedez a conchis că impactul lor ar fi de circa 10% din populația de pește. În România, 240 de cormorani mici au consumat într-un sezon 2,4 tone de pește la amenajarea piscicolă Gârla Mare (267 ha). Însă crescătoriile atacate de cormorani nu așteaptă studiile, dotându-se cu tunuri antipăsări care doar simulează împușcăturile. Tradițional, cormoranii au suferit cele mai diverse forme de „represiune”, cum ar fi să fie legați de picior și trimiși din barca pescarului la vânătoare, de unde se întorc cu peștii prea mari ca să treacă de inelul din jurul gâtului. El e în stare să aducă și câteva zeci de pești pe zi, fiind lăsat să îi mănânce pe cei mici.
La noi, cormoranul-mare (Phalacrocorax carbo) numără cam 20.000 de perechi, iar cel mic (Microcarbo pygmeus), 11-14.000 de perechi – un procent semnificativ din populația europeană de până în 40.000 de perechi.
Coloniile cormoranului mare sunt vizibile de la depărtare, fiind „văruite” cu un alb strălucitor (copaci uscați de excrementele lor acide) și având un miros greu de suportat. Însă, spune ghidul Iliuță Goean, în realitate cormoranii sunt utili, prinzând în primul rând pești bolnavi, curățând de pești morți bălțile secate și împiedicând răspândirea bolilor sau reducând populațiile de pești invazivi precum temutul „somotei african”.