Urmele de cauciucuri din pământul roșu ca sângele sunt adânci – și proaspete. Tainaky Tenetehar coboară de pe motocicletă ca să le examineze.
„De azi dimineață”, spune el, cu convingerea unui tracker veteran sensibil la orice semn al prezenței umane în aceste zone de frontieră fără de lege.
Prin binoclu, scrutează dealurile domoale de savană pârjolită, care duc până la o creastă încununată de arbori. Aici, pe una dintre frontierele cel mai aprig disputate ale Braziliei, urmele de roți au o singură semnificație, de rău augur. „Tăietori de lemne”, spune Tainaky. Inamicul. Tainaky se întoarce către tovarășii săi, alți patru membri ai tribului guajajara, coborâți și ei de pe motociclete hârșâite de drumuri rele. Patrula e un grup pestriț: blugi peticiți, haine de camuflaj, ochelari de aviator și bandane care să-i apere de praful omniprezent din sezonul uscat. Cu colecția lor la fel de modestă de arme – o carabină fără magazie de cartușe, un pistol artizanal, câteva macete atârnate la curea – par descinși dintr-un film straniu, hibrid. Un fel de Mad Max combinat cu Ultimul mohican.
„Mergem după ei?”, întreabă Tainaky. Patrulele au dat foc la camioane de lemne, au confiscat arme și drujbe și au trimis la plimbare forestieri furioși. Liderii lor, printre care Tainaky, de 33 de ani, au fost amenințați de multe ori cu moartea. Unii folosesc nume false. Trei au fost uciși în decurs de o lună în 2016.
Ei aparțin unei forțe locale de voluntari indigeni, cu o sută de membri, care își spun Păzitorii pădurii. Acest grup și altele asemenea lui au răsărit în ultimii ani pentru a înfrunta tot mai numeroasele exploatări forestiere ilegale care decimează pădurile
protejate din statul est-amazonian Maranhão, inclusiv Teritoriul Indigen Arariboia, de 4.150 km2. Odată cu pădurile, dispar animalele sălbatice care susțin de generații cultura vânătorească a guajajara. Lacurile care dau naștere râurilor și pâraielor seacă din cauza despăduririi. Peștii și păsările mor.
Guajajara au adoptat strategii eficace de supraviețuire de la primele lor contacte sângeroase cu străinii, în urmă cu secole. Majoritatea cunosc obiceiurile lumii exterioare; mulți au trăit în ea. Mult mai problematică e situația unui alt trib, cu care împart rezervația Arariboia: awá. Mai multe grupuri de nomazi awá – cea mai estică populație izolată sau „necontactată” din Amazon – cutreieră pădurile din centrul teritoriului, trăind într-o stare de fugă cvasi-permanentă din fața vaietului drujbelor și a incendiilor forestiere.
Limitați la un nucleu de pădure tot mai redus, awá sunt deosebit de vulnerabili. Peste tot în Bazinul Amazonului, de fapt, cresc amenințările la adresa securității celor cam 50-100 de triburi izolate și necontactate – poate în jur de 5.000 de persoane în total. Aceste grupuri reprezintă majoritatea triburilor izolate rămase în lume. Singurele triburi așa-zis necontactate despre care se știe că există astăzi în afara Amazonului se află în pădurea de arbuști Chaco din Paraguay, pe Insulele Andaman și în Noua Guinee de Vest. Cifrele pot părea mici, dar susținătorii drepturilor indigenilor spun că e în joc ceva mult mai mare – conservarea ultimelor vestigii ale unui mod de viață care aproape că a dispărut de pe planetă.
„Când o etnie sau un grup uman dispare... pierderea e uriașă”, spune activistul pentru drepturile indigenilor Sydney Possuelo. „Omenirea devine mai omogenă, dar mai sărăcită”.
INTERACȚIUNEA POPULAȚIEI AWÁ
cu lumea exterioară a fost definită în mare măsură de violențele comise împotriva sa. Astăzi, poate o sută dintre cei circa 600 de awá mai continuă să ducă vieți nomade în pădure. Restul, care au intrat în contact cu modernitatea în deceniile recente, sunt stabiliți în sate aflate în trei din patru teritorii indigene protejate, înșirate într-un coridor contiguu de-a lungul graniței vestice a statului Maranhão. Prezența populației awá a contribuit la stabilirea unei protecții legale pentru 12.300 km2 de păduri uscate sezonier, un tampon esențial pentru pădurile tropicale din vest.
Deși grupuri izolate de awá sunt prezente în trei dintre cele patru rezervații, numai în Arariboia toți awá – în jur de 60-80 – sunt în esență necontactați, trăind retrași în centrul rezervației. Încă vânează cu arcuri și săgeți, încă strâng miere sălbatică și nuci de babassu și încă se bazează aproape integral pe abundența pădurii primare și a surselor sale de apă. În jurul lor nu trăiesc awá în așezări stabile care să servească drept intermediari în cazul unei întâlniri cu străini.
Pe dealurile și câmpiile care înconjoară inima rezervației se află zeci de orășele și cătune în care trăiesc în jur de 5.300 de guajajara. Iar dincolo de limitele rezervației se află cinci municipalități importante unde lemnul rămâne principalul motor al economiei. Cu 75% din pădurea originală din Maranhão deja pierdută, cea mai mare parte a zonelor cu lemn prețios rămase se află în Arariboia, celelalte trei teritorii indigene unde trăiesc awá (Alto Turiaçu, Caru și Awá) și o rezervație biologică învecinată. Extragerea lemnului e interzisă în aceste zone, făcând aproape întreaga industrie forestieră ilegală.
Dar asta nu-i descurajează pe hoți, care subminează eforturile de aplicare a legii cu oameni de
veghe și documente false. Camioanele de lemne fac curse pe drumuri secundare, nepatrulate de poliție, livrându-și încărcăturile la fabrici de cherestea secrete aflate dincolo de teritoriile indienilor. Această rețea a făcut existența populației awá atât de precară, încât grupul pentru drepturile populațiilor tribale Survival International a numit awá „cel mai amenințat trib de pe Pământ” în 2012.
În Maranhão, guajajara au făcut cauză comună cu os isolados – „cei izolați” – considerând propria supraviețuire legată inextricabil de a lor. „Lupta pentru a-i salva pe awá și pădurea este una și aceeași”, spune Sônia Guajajara, fosta directoare executivă a Asociației Populațiilor Indigene din Brazilia, care caută să dea o voce celor peste 300 de grupuri indigene ale țării.
În timp ce Păzitorii pădurii ai lui Tainaky se strâng, o siluetă cu cască pe cap iese dintr-o gospodărie din apropiere, pornește o motocicletă de teren și trece în goană, cu fața acoperită de vizor. „Olheiro!” strigă bărbații. Spion!
Pe lângă intimidările din partea tăietorilor de lemne, Păzitorii trebuie să înfrunte și o rețea de spioni infiltrați printre ei. Informatorii sunt cu ochii în patru la patrule și se grăbesc să transmită informații patronilor lor, care, la rândul lor, își alertează echipele de pe teren.
„Trebuie să plecăm de aici!”, ordonă Tainaky. „O să le zică despre noi!”
Elementul surpriză e esențial pentru succesul unei misiuni; Păzitorii trebuie să-i ia pe tăietorii de lemne prin surprindere, ca nu cumva să cadă într-o ambuscadă. Chiar și agenții federali au fost atacați de tăietori bine înarmați.
„Cine o să lupte pentru cei izolați, dacă nu noi?”, mi-a spus Tainaky cu o seară înainte. A desfășurat o hartă a teritoriului Arariboia și i-a trasat marginile cu un deget. „Tăietorii de lemne intră de jur împrejurul perimetrului teritoriului indigen”, a spus el. „Intenția lor e să ajungă la centru – unde sunt isolados. Ei nu au altă opțiune decât să fugă când vin tăietorii.”
Agenția guvernamentală responsabilă cu problemele indigenilor este Fundação Nacional do Índio, sau FUNAI. Departamentul Indienilor Izolați și Contactați Recent din cadrul agenției a pus Arariboia în fruntea unei liste cu puncte fierbinți amazoniene, unde triburile sunt în cel mai mare pericol de contact iminent. Însă tăierile drastice ale bugetului FUNAI au făcut cu atât mai dificilă protejarea triburilor izolate precum awá de presiunile inexorabile ale unei economii globale avide de resurse. Din 2016, de la destituirea președintei Dilma Rousseff, politicienii pro-afaceri din congres au forțat măsuri de reducere a protecțiilor teritoriilor indigene în întreg Amazonul. În acest proces, agenți FUNAI veterani au fost disponibilizați, iar posturile de pe teren au fost închise.
Solicitările de ajutor ale guajajara au adus ocazional la razii guvernamentale la fabricile de cherestea clandestine din orașele înconjurătoare și la incursiuni ale poliției pentru a-i evacua pe tăietorii de lemne. Dar, în cea mai mare parte, Păzitorii au fost lăsați să îi împiedice cum pot pe tăietori.
ORĂ DE ORĂ, TRENURI
de marfă pline cu minereu de fier trec pe lângă așezările awá de la Tiracambu și Posto Awá, la marginea sud-estică a Teritoriului Indigen Caru de 1.730 km2. Fac o călătorie de 900 km de la cea mai mare exploatare de suprafață a fierului din lume până la Atlantic. Acolo, minereul – 147 de milioane de tone în 2017 – e încărcat pe nave,
majoritatea cu destinația China.
Extragerea minereului din mina Carajás și livrarea lui la oțelării de la celălalt capăt al lumii reprezintă un triumf al tehnologiei și o investiție de miliarde de dolari. Este și o juxtapunere contrastantă – acest simbol al comerțului global se desfășoară în auzul unei populații care încă își vânează mare parte din hrană cu arcul și săgeata.
Construirea căii ferate la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 a perturbat zeci de comunități indigene și a împărțit în două teritoriul awá. Au dat năvală coloniștii și speculatorii de terenuri. Ferme de vite, fabrici și orașe întregi aveau să crească în jurul awá, care în curând s-au pomenit scoși de pe pământul pe care îl ocupaseră timp de generații.
„Primul semn al karaí a fost sârma ghimpată”, a spus Takamãtxia, folosind cuvântul awá pentru om alb sau străin. Stăteam în mijlocul a zeci de awá împreună cu Marco Lima, ghidul și șoferul meu, într-un pavilion deschis din Posto Awá, pe care FUNAI l-a înființat în 1980 ca refugiu pentru trib.
„Eram speriați de împușcături”, a continuat Takamãtxia, în timp ce un tânăr pe nume Tatuxa’a traducea în portugheză. „Nu mai auziserăm niciodată sunetul ăla.” Aceea a fost ziua în care străinii i-au urmărit familia prin pădure cu un câine. Bunicul lui a murit sfâșiat, a spus el. Grupul s-a împrăștiat în toate direcțiile, inclusiv câteva dintre rudele lui. Nu i-a mai văzut niciodată.
„Oare unchiul meu mai e în pădure?” S-a oprit. „Cred că da.”
Toți awá spuneau povești remarcabil de asemănătoare: fuga lor panicată din fața intrușilor, salvarea lor în cele din urmă de către FUNAI, epidemiile fatale de gripă și pojar care au făcut ravagii în avanpost ca urmare a contactului.
Pe atunci, FUNAI încă își asuma misiunea de a contacta triburile și de a le instala în avanposturi pentru a face loc pentru dezvoltare. FUNAI a adoptat actuala sa politică de evitare a contactului abia în 1987. A fost și încă este o politică revoluționară, care recunoaște drepturile populațiilor tribale de a-și urma modurile de viață tradiționale, fără persecuție din partea străinilor.
În seara aceea, o ceremonie sacră de comuniune cu strămoșii tribului awá era pe cale să înceapă. În umbra unei verande, femeile lipeau smocuri de pene de vultur pe capetele, membrele și piepturile a șase bărbați altminteri goi, toți bătrâni ai satului. Penele albe păreau să pulseze în întuneric, dându-le o înfățișare spectrală.
„Poartă penele pentru a fi recunoscuți de kara-wara ca oameni adevărați – ca awá”, a explicat Tatuxa’a, referindu-se la strămoșii care veghează asupra pădurii și îi protejează pe awá de pe pământ. „Altfel ar putea să îi confunde cu oamenii albi și să îi ucidă.”
În mijlocul unor incantații stranii și tânguitoare, bărbații au dansat în jurul unei colibe închise, ca într-un fel de transă. Unul câte unul, au intrat și au ieșit din colibă. Încă dansând și cântând, s-au întors la femeile și copiii lor, făcându-și mâinile căuș pentru a sufla binecuvântări de la spirite asupra celor dragi.
„Ceremonia ne poartă înapoi la vremea în care toți trăiam în pădure”, a spus Tatuxa’a. „Ne ajută să ne păstrăm vie cultura și să ne protejăm pământul.”
Nu era clar dacă el, un tânăr cu știință de carte și bilingv, credea în spirite. Dar în timp ce priveam spectacolul, cu vaiete ascuțite și bărbați goi prăbușindu-se parcă posedați de puteri nevăzute –
nu puteam scăpa de senzația că un mod de viață străvechi și de neînlocuit atârna de un fir.
Călătorind prin teritoriile awá, am sesizat teama răspândită că și instituțiile guvernamentale create pentru a proteja triburile din Brazilia erau în pericol de dezintegrare – o teamă că awá ar putea fi aruncați în derivă într-o lume în mare măsură ostilă.
După o oră de drum, în satul Tiracambu, toți cei 85 de locuitori ne-au întâmpinat, cântând și dansând. Un tânăr pe nume Xiperendjia m-a rugat să iau loc. „Guvernului nu-i plac indienii”, a spus el. „Ne e teamă că ne vor înstrăina pământul.”
Oamenii s-au adunat ca să asculte. „Tăietorii de lemne ne-au ars pădurile”, a continuat Xiperendjia. „Toate animalele – țestoase, maimuțe, pecari – dispar. Fructele au ars. Avem nevoie de ajutor.”
Am spus că am venit să le ascult problemele și să le împărtășesc cititorilor de pretutindeni. Marco Lima mi-a luat pixul și l-a ținut în aer. „Vedeți pixul acesta?”, a strigat el ca să audă toți. „Asta e arma lui Scott. Cu asta va spune lumii despre awá!”
„Vreți să vedeți armele tribului awá?” a răspuns Xiperendjia. Oamenii au dispărut în colibele lor și au revenit – bărbați și femei deopotrivă – cu arcuri lungi și mănunchiuri de săgeți cu vârfuri de bambus întărite la foc. „Vedeți?” a spus Xiperendjia. „Acestea sunt armele noastre.”
Mulți funcționari ai FUNAI sunt de acord cu awá: guvernul pare să priveze agenția de fonduri în mod deliberat. „FUNAI nu are resursele necesare pentru a-și face treaba”, a spus un supervizor care a cerut să nu fie numit. „E ca un pacient în comă.”
REDUCERILE DIN BUGETUL FUNAI
au lăsat postul izolat din vârful dealului, care veghează intrarea principală în Teritoriul Indigen Awá de 1.170 km2,
cu un personal minim de numai trei civili neînarmați. Acest teritoriu găzduiește aproximativ o sută de awá, inclusiv câteva grupuri mici de nomazi necontactați.
Împreună cu Marco, am mers pe un drum distrus de inundații, care coboară de la postul de pază. Carcase ruginite de buldozere zăceau pe marginea drumului, lăsate în urmă în 2014 când armata a alungat tăietorii de lemne și coloniștii care invadaseră rezervația. La poalele unui deal lung, am intrat în ceea ce ar fi urmat să fie ținta acelor mașini puternice, o lume tăcută de umbre adânci și raze orbitoare despărțite de un coronament de arbori impunători și liane. Țipetele îndepărtate ale papagalilor ara erau punctate de cel al pihăii-strigătoare.
Am tras în fața unei case, baza FUNAI din Juriti. Un bărbat înalt cu sprâncene arcuite a venit agale și mi-a strâns mâna. Se numea Patriolino Garreto Viana, veteran de 35 de ani al FUNAI și administrator al postului din Juriti din 1995.
Am menționat buldozerele abandonate „Au scos 3.000 de invadatori de pe teritoriu”, a spus Viana, amintindu-și de expulzările din 2014. „Albii sosiseră foarte aproape de locul acesta – a fost foarte periculos”. Evacuările au stârnit resentimente puternice în orașele din apropiere, cum este São João do Caru. Luni după aceea, Viana nu și-a putut arăta fața acolo. „Eram un homem marcado”, a spus el. Un om marcat.
Ne-a condus în clădirea cu cinci camere care îi servea drept locuință și drept clinică improvizată pentru doi lucrători sanitari guvernamentali. Un val de pacienți awá – tinere în rochii înflorate, alăptând nou-născuți, bărbați în tricouri largi și șlapi – intrau și ieșeau pe ușa deschisă din spate.
În ciuda incursiunilor străinilor, Juriti a rămas în multe privințe cea mai protejată dintre cele patru comunități awá stabile, a spus Viana. Generația mai în vârstă a celor 89 de locuitori – bărbați și femei trecuți de 50 și 60 de ani – a fost adusă aici în urma unui șir de expediții de contactare ale FUNAI din anii ’80 și ’90. Ei și-au petrecut cea mai mare parte a vieții în sălbăticie, iar bărbații, în special, încă se simt cel mai în largul lor acolo. „Abia stau la post câteva zile și pleacă iar”, a spus Viana.
Bărbații se întorc cu cerbi, pecari și tapiri. Pe verandă, în fața unei mici mulțimi, un bătrân pe nume Takya executa o imitație uluitoare a mârâielilor joase și guturale ale unei maimuțe-urlătoare. Awá folosesc astfel de sunete pentru a ademeni animalele în timp ce vânează – o parte dintr-un vast depozit de cunoștințe care a asigurat supraviețuirea tribului sute, dacă nu mii de ani.
POATE CĂ ACEA MOȘTENIRE NU E NICĂIERI
mai amenințată decât în rezervația Arariboia. Nici măcar cu sprijinul poliției de mediu eforturile curajoase ale Păzitorilor pădurii nu au reușit să oprească năpasta exploatării forestiere.
Deoarece incendiile de pădure – unele puse de tăietorii de lemne ca tactică de diversiune – ardeau necontrolat la sfârșitul lui 2017, Departamentul Indienilor Izolați și Recent Contactați al FUNAI a ridicat în grabă un post pe câmpiile estice ale rezervației. Nomazi awá izolați au fost zăriți la distanțe periculos de mici de un drum important și a existat temerea că ar putea fi necesar un contact forțat – un ultim recurs – pentru a-i salva.
„Ideea de evitare a contactului continuă”, spune Bruno de Lima e Silva, coordonatorul din Maranhão al departamentului. El a spus că asta făcea pur și simplu parte dintr-un plan de rezervă.
Awá nu dau semne că sunt gata să renunțe la viața în sălbăticie, a spus Lima. Cel puțin deocamdată, par să fie sănătoși și fac copii, un indicator puternic al unui sentiment de securitate. „Dacă ar vrea contact, l-ar iniția ei.”
În ultima mea zi în Brazilia, împreună cu fotograful Charlie Hamilton James am închiriat un avion mic pentru un survol al rezervației Arariboia cu Bruno Lima. Am privit în jos la coronamentul junglei – o pătură pestriță de nuanțe de verde intens și maro estompat, punctate de explozii galbene. Undeva acolo jos erau isolados. Poate au auzit avionul și se uitau la noi printre arbori.
„Uite!”, a spus Lima, arătând jos în pădure. „Un drum forestier!” La început nu l-am văzut, dar era acolo, o linie care dispărea sub un pâlc de arbori, reapărând puțin mai departe. „Tăietorii de lemne perfecționează infracțiunea de furt de lemne”, a spus Lima. „Fac drumuri sub coronament, greu de văzut. Municipalitățile de pe tot cuprinsul teritoriilor indigene depind de lemn. Toate elitele puterii locale sunt implicate, direct sau indirect, în activitatea infracțională.” (Politicienii locali susțin că defrișările ilegale au fost deja stopate.)
La marginea nord-estică a rezervației am zărit un camion cu cabină albă care înainta săltat pe poteca șerpuitoare. Avea platforma încărcată cu lemn. Și în timp ce se deplasa spre est către fabricile de cherestea de dincolo de rezervație, vedeam că nimic nu îi stă în cale.
Scott Wallace predă jurnalismul la Universitatea Connecticut și este autorul cărții The Unconquered: In Search of the Amazon’s Last Uncontacted Tribes. Charlie Hamilton James a petrecut 20 de ani relatând despre viața pe Amazon. Este la al optulea său articol pentru National Geographic.