Shuri poartă un arc din lemn și două săgeţi de 1,8 metri cu vârfuri de bambus tăioase ca briciul.
Are în jur de de ani, iar ridurile adânci de pe frunte sugerează o viaţă grea în junglă. Oprindu-se în vârful unui deal, se întoarce către mine și își ridică tricoul roșu decolorat ca să arate o cicatrice de centimetri pe o parte a corpului, chiar sub coaste. „Mashco”, spune el încet, referindu-se la tribul mashco-piro. Își ridică arcul ca pentru a trage, apoi își duce mâna la cicatrice, închide ochii și face o grimasă pentru a mima durerea.
Shuri este un mastanahua, unul dintre triburile care populează izolatele zone de frontieră sudice dintre Peru și Brazilia. În urmă cu ani, misionarii evanghelici au venit la Râul Curanja pentru a-i ademeni pe oamenii lui afară din pădure. Misionarii au construit un sat, au curăţat teren pentru o fermă, au recrutat interpreţi din triburile locale și au lăsat daruri pe potecile de vânătoare. În cele din urmă, Shuri, cele două soţii ale sale (care sunt surori) și soacra sa s-au alăturat misionarilor. Restul grupului său, poate de oameni, au ales să rămână în pădure cu alte triburi izolate inclusiv dușmanii lor de moarte, mashco-piro.
Ajungem la un luminiș, iar Elena, cea mai tânără dintre soţiile lui Shuri, iese dintr-un adăpost din frunze de palmier perfect camuflat. Poartă un tricou roșu cu echipa Arsenal din Marea Britanie, un cadou de la paznicii de la Ministerul Culturii, staţionaţi în aval. Faţa ei este vopsită cu puncte indigo din fuctul huito și, la fel ca Shuri, poartă o podoabă nazală din metal, iar creștetul i-a fost ras ca unui călugăr franciscan. Îi strigă ceva Celiei, interpreta noastră. „Îi e foame și o doare stomacul”, spune Celia. „Vrea pastile.”
Îi cunosc pe Shuri și pe Elena din prin munca mea de implementare a unor proiecte de conservare și dezvoltare sustenabilă în comunităţile indigene din aval. Am fost martor la efortul lor continuu de a se asimila în societatea modernă, cu sprijin minim.
De data aceasta, fotograful Charlie Hamilton James și cu mine am ajuns la Râul Curanja, la circa km sud de graniţa dintre Peru și Brazilia, pentru a înregistra vieţile triburilor izolate și presiunile cu care se confruntă cei care încă rezistă în izolare. Suntem aproape de Parcul Naţional Alto Purús, peste care se suprapune Rezervaţia Indigenă Mashco Piro pentru triburi izolate. Parcul, având aproape . km , este cel mai mare din Peru și are o graniţă comună la sud cu Parcul Naţional Manú, sanctuar pentru biodiversitate.
Acest peisaj masiv din Purús-Manú găzduiește una dintre cele mai mari
concentrări de grupuri indigene izolate de pe Pământ, precum și mai multe grupuri ca al lui Shuri, aflate în stadii incipiente ale contactului. Deși amenințată de diverse cauze ale despăduririi, inclusiv de exploatarea forestieră și de construcția de drumuri, această zonă izolată și relativ intactă este în contrast puternic cu pădurile tot mai mici din estul Braziliei, unde trăiește tribul awá.
CUVÂNTUL „IZOLARE”
este relativ: triburile sunt perfect conștiente de ceea ce le înconjoară și toate, în afară de cele mai izolate, folosesc unelte de metal de decenii și, prin urmare, au avut un oarecare contact cu lumea exterioară. Multe sunt descendente ale celor care au fugit către izvoare îndepărtate pentru a scăpa de sclavie și de epidemii devastatoare în timpul goanei după cauciuc, acum mai bine de un secol. Contactele ulterioare cu misionari, tăietori de lemne, lucrători din petrol și gaze și alți străini i-au expus adesea la mai multe violențe și boli. Faptul că ei continuă să trăiască în izolare este o decizie conștientă, în viziunea lor esențială pentru supraviețuire.
În ultimii ani, în ciuda acestei istorii grele, mai mulți oameni izolați s-au aventurat afară din adâncul pădurii pentru a iniția contactul. Sunt văzuți pe malurile râurilor importante și și-au sporit raidurile asupra satelor indigene izolate și asupra avanposturilor guvernamentale din zonele protejate. Cum se explică asta? Curiozitatea cu privire la viața sedentară sau dorința de obiecte fabricate depășește în sfârșit frica triburilor față de străini? Sau sunt aceste incursiuni mai mult un rezultat al amenințărilor externe care le compromit teritoriile?
Cel mai recent trib care a inițiat un contact permanent este Txapanawa, sau Poporul lui Xinane, pe râul Envira, peste graniță în Brazilia, la mai puțin de 80 km de adăpostul lui Shuri și al Elenei. În iunie 2014, un grup de cinci bărbați tineri și două femei au intrat în satul Simpatia, plângându-se de foame și cerând banane. Mai târziu, ei au descris un atac recent, cel mai probabil al unor traficanți de droguri – narcos – în care mulți membri ai tribului lor au fost uciși. De mai mulți ani, narcos folosesc un post guvernamental din apropiere ca bază proprie.
Situații precum cea din Simpatia ridică întrebări importante despre responsabilitățile etice ale guvernelor de a proteja triburile, respectând, în același timp, dreptul lor la autodeterminare. Peru, la fel ca Brazilia, are o politică de evitare a contactului pentru triburile izolate. Strategia este de a crea zone protejate interzise străinilor, de a controla accesul în aceste zone și de a fi gata atunci când triburile inițiază contactul. Însă procesul de contactare se poate prelungi pe mulți ani. În ce moment ar trebui să intervină guvernul? Criticii politicii de evitare a contactului susțin că guvernul ar trebui să fie mai proactiv și să inițieze contactul controlat cu triburile care apar pentru a preveni violența și epidemiile mortale. Un lucru cu care toată lumea e de acord este că numărul de cazuri de contact va crește dacă Peru va continua să promoveze politici care deschid suprafețe mai mari de pădure pentru industriile extractive.
Un caz relevant: în ianuarie 2018, Congresul peruan a adoptat o lege controversată care declara construirea de drumuri în părți izolate din Amazon ca fiind „de prioritate și interes național”. Totuși, după mai puțin de două luni, Ministerele Transporturilor, al Culturii și al Mediului au semnat un decret suprem în opoziție cu legea, care clarifica că toate drumurile noi trebuie să respecte legile privind mediul, zonele naturale protejate și rezervațiile pentru triburile izolate.
Răspunsul rapid al ministerelor indică faptul că, după decenii în care a ignorat drepturile triburilor izolate, chiar îndoindu-se de existența lor, Peru face progrese în echilibrarea nevoii de dezvoltare cu protejarea teritoriilor lor. Ministerul Culturii, responsabil de afacerile indigene, a propus cinci noi rezervații pentru triburile izolate și elaborează primele planuri de protecție pentru patru rezervații existente. Între timp, un consorțiu de ONG-uri indigene conduse de Asociația Interetnică pentru Dezvoltarea Pădurii Tropicale Peruane propune un coridor protejat de aproape 89.000 de kilometri pătrați pentru triburile aflate în izolare și contact inițial, având în centru peisajul Purús-Manú.
Deși cea mai mare parte din coridor e deja protejată, recunoașterea sa legală ar consolida zona, facilitând noi legi și măsuri de protecție la fața locului. Mai mult, ar spori conștientizarea internațională a acestui loc cu adevărat remarcabil. Pe acest fundal optimist, mă gândesc la Shuri și Elena și dacă, atunci când îi voi vizita din nou, familia lor extinsă va alege să trăiască tot în izolare în pădure.
Va profita Peru de acest avânt pentru a da câtorva dintre ultimele triburi izolate din lume posibilitatea, în sfârșit, de a-și controla viitorul?