Izolate și în pericol: populațiile amazoniene
Unul dintre cele mai dificile aspecte în reportajele National Geographic e prezentarea unor popoare și culturi pe care cititorul nu le cunoaște. E o parte frumoasă din istoria noastră de 130 de ani, dar etic vorbind e un teren minat: ce răspundere avem când spunem poveștile celor care, cel puțin la exterior, par atât de diferiți de noi? Cum vorbim despre culturi cu sensibilitate, fără să le „exotizăm” sau să romanțăm lucruri pentru ele firești?
„DACĂ RENUNȚI LA PREJUDECĂȚI, E UN MOD MULT MAI SINCER DE A-I PREZENTA CUM SUNT DE FAPT.”
Articolul de luna aceasta despre amenințările grave la adresa populațiilor indigene de pe cursul Amazonului din Brazilia și Peru aduce subiectul în prim-plan. Fotograful nostru, Charlie Hamilton James, a petrecut o lună cu grupuri indigene ca awá și guajajara; în total, a trăit pe malurile Amazonului un an și jumătate. Am discutat despre provocările și responsabilitățile fotografului în mediul de acolo.
Goldberg: Unii dintre cei pe care i-ai fotografiat în zona amazoniană din Brazilia și Peru iau rareori contact cu oameni din afara comunităților lor. Ce abordare cer astfel de situații?
Hamilton James: Poți porni cu una din două mentalități: îți poți propune să arăți cât de diferiți sunt sau cât de asemănători suntem cu toții. Dacă îți propui să arăți cât de diferiți suntem noi, tinzi să prezinți aspecte exagerate ale culturii lor și asta se observă în imagini, care îi exotizează, îi romantizează. Eu îmi propun să fotografiez semeni de-ai mei și mă interesează de fapt asemănările dintre noi. Vreau doar să prezint cât mai cinstit oameni care trăiesc omenește. Crezi că poți surprinde adevărul despre viața acestor oameni? Nu ai crescut printre ei. În plus, nu că aș vrea să insist prea mult pe asta, dar ești un alb de doi metri, iar ei sunt oameni mărunți, care trăiesc în pădure. Nu prea poți să te pierzi
Așa e, dar, în fond, dacă stai suficient acolo, chiar te pierzi în peisaj. În același timp, ajungi să îi cunoști. Nu poți comunica prin limbaj, dar cel mai ciudat e că putem râde de aceleași lucruri, chiar dacă nu vorbim.
Deci ai senzația că încerci să fii alături de ei și să le surprinzi umanitatea ca și cum ai fi la New York?
Absolut. Deunăzi fotografiam niște cowboy care însemnau vite cu fierul roșu și am abordat situația exact cum aș fi abordat un trib amazonian. Pentru mine, sunt exact la fel. N-am pornit cu idei preconcepute și cred că asta m-a ajutat. De sute de ani mergem în locuri izolate și ne confirmăm și răsconfirmăm impresiile despre cum ar trebui să fie oamenii de acolo. Și cele mai multe sunt greșite. Dacă renunți la prejudecăți, te duci acolo, stai cu ei și fotografiezi, cred că e un mod mult mai sincer de a-i prezenta cum sunt de fapt.
Una dintre imaginile care mi-au plăcut mult îi surprinde pe săteni îmbăindu-și țestoasele în fluviu (pag. 76-77) – mi s-a părut cea mai fermecătoare. Nu pot să vorbesc în numele țestoaselor, fiindcă înțeleg că unele devin cină – dar oamenii râd și e clar că se simt bine. Te-au primit în mijlocul lor.
Nu a existat nicio barieră. Venisem deja de câteva zile; toată lumea era relaxată în jurul meu, ne simțeam bine împreună, așa că îmi făceam de lucru prin apă în lenjerie și fotografiam. Râdeau toți de mine. A fost cea mai fotogenică și mai frumoasă experiență din viața mea. Unul dintre motivele pentru care îmi place imaginea e că toată lumea râde. În ziua de azi, prezentăm mai mult partea nefericită a vieții indigenilor amazonieni: se taie copacii, totul e rău, fotografiem oameni cu figuri triste. Lumea e amenințătoare – dar ei tot se distrează și țineam mult să arăt asta.
Ne străduim să spunem povești relevante și urgente. Așa pare să fie și aceasta.
Populațiile izolate care trăiesc pe malurile Amazonului se confruntă cu mai multe amenințări grave. Este o poveste foarte importantă, fiindcă se repetă tot mai des, iar populațiile și triburile izolate se împuținează. Ce facem? Cum temperăm un dezastru în plină desfășurare? Toată lumea face tot ce poate, inclusiv noi, prin articolele acestea.