Râzând știrb pe sub mustața căruntă, Gheorghiță Lascu se căznește să scoată dintr-o chitară electrică primită de la o admiratoare din Berlin pietricelele băgate de dracii de nepoți.
În sfârșit! Pică mulțumit într-un fotoliu alb și jerpelit pus strategic la gura cuptorului de ars cărămizi și îi dă înainte cu foc. Balada cărămidarului rom (producție proprie) începe cu „Să trăiască Prințul Charles,/ C-a scos Viscri din necaz!” și se încheie apoteotic după vreo patru-cinci strofe cu „Și să facem țigla bine,/ Că ne ceartă Caroline!”
Suntem la o margine de pădure, la poalele Dealului Dumbrăvii din Viscri. Aici sunt casa, atelierul și paradisul în eternă destrămare și recârpire ale meșterului Gheorghiță, cărămidarul deja celebru al satului. Turiștii ca noi care vin să-l vadă la lucru plătesc bilet de 5 lei. Îmi spune confidențial că ăsta-i raiul pe pământ și că vorbește în cunoștință de cauză, că a umblat și el prin străinătăți până acum vreo 20 de ani, când Caroline, fosta lui colegă săsoaică de școală primară, l-a convins să revină la vatra și meșteșugul părintesc.
Acum face vara zeci de mii de cărămizi și țigle și
iarna var pentru proiectele de restaurare ale Mihai Eminescu Trust (MET). Muncește el, nu-i vorbă, dar în fața turiștilor, mai ales când nu-i de față furnica-mamă Caroline, îi place să se dea în spectacol, redevine greierele din poveste.
La vreo 55 de ani, dar parcă fără vârstă, Gheorghiță e negricios, subțire ca un țâr, îmbrăcat în tricou și pantaloni de Rambo, cu pălărie de vânător, cu glonț în loc de pană, și jovial ca un oltean mereu pus pe șotii. Unde-i el, acolo-i și voia bună. Râde de sine, de tine, molipsitor, cu gura, cu ochii, cu tot trupul.
Am venit la Viscri să înțeleg cum de un sat cu peste 80% populație de etnie romă a ajuns bijuteria coroanei satelor săsești și brandul cel mai faimos al turismului rural din România.
Și la toată lumea cu care am vorbit apare acest nume, ca un laitmotiv, în viața satului și în viața lor: Caroline Fernolend, directoarea MET.
De vreo 30 de ani, ea e motorul unui caz fericit de dezvoltare comunitară și protecție a patrimoniului pe fond de integrare a grupurilor vulnerabile ale noii comunități. În toți anii aceștia a acționat ca un ferment al metamorfozei și renașterii satului Viscri, dar și al hotărârii de a-i gestiona durabil succesul.
„N-am avut un plan clar de la început. Știam că avem oamenii, patrimoniul și, pentru a le salva, trebuia cumva să le combin”, spune ea.
Dar înainte de a o chema în scenă pe Caroline, să încropim din vorbe potrivite un decor ca un mic fundal de carton care să sugereze veacurile de istorie a sașilor ardeleni, ca să putem înțelege mai bine momentul tragic în care s-a frânt visul unei civilizații aproape milenare.
„DE CE-AI PLECAT? DE CE-AI MAI FI RĂMAS?”
Împingându-și treptat frontiera spre est, maghiarii au cucerit Transilvania între secolele X-XII. Începând cu această perioadă, au invitat „oaspeți”
din Occident ca să dezvolte noul „pământ crăiesc”. Cancelaria maghiară i-a botezat saxoni – nume care nu are legătură cu regiunea de proveniență; e sinonimul unui statut juridic privilegiat, de care se bucuraseră inițial minerii din Saxonia. Toate țările din Europa Centrală și de Est concurau pentru coloniști germani. Ungaria, așezată cel mai departe în necunoscut, a supralicitat, oferind cele mai extinse privilegii ale timpului: libertate personală, proprietate de pământ care putea fi lăsată moștenire, dări calculabile, drept de strămutare, autonomie bisericească, administrație și jurisdicție proprii.
Primii sași au ajuns în Viscri în secolul al XII-lea, preluându-l de la secuii-grăniceri care se mutau odată cu frontiera. Cea dintâi mențiune scrisă a satului, sub numele de Alba Ecclesia, în germană Weißkirch, apare în jurul anului 1400. Pe la 1500, în satul liber Viscri trăiau 51 de capi de familie, un învățător, trei ciobani și doi săraci. O populație românească s-a stabilit aici abia prin secolul al XVIII-lea, în partea de apus a satului. Mai târziu, țiganii și-au făcut două cuibare pe acest Deal al Românilor, unul la vest şi în amonte de Pârâul din Poiană, iar al doilea, spre vărzărie.
În Viscri au trăit mereu țărani, păstori și meșteșugari care își produceau mai totul local. Spre deosebire de alte localități săsești, satul nostru n-a fost niciodată bogat, fiind departe de drumuri și așezări mai mari, într-o zonă frumoasă, dar nu foarte fertilă, numită Haferland, unde creștea mai degrabă ovăzul decât grâul sau vița-de-vie.
Sașii au muncit și au clădit în Transilvania o civilizație înfloritoare. Gradul de prosperitate le-a fost direct proporțional cu cel de autonomie. Steaua lor a început să apună încă din secolul al XVIII-lea, când n-au reușit să obțină a 23-a reconfirmare a privilegiilor. În epoca naționalismului, au avut de-a face cu un stăpânitor de tip nou – statul național –, maghiar și apoi român, hotărât să-i asimileze.
În cel de-al Doilea Război Mondial, majoritatea germanilor din România au devenit un accesoriu de război al celui de-al Treilea Reich. Când România a întors armele împotriva Germaniei, toți au fost declarați dezertori. Înfrângerii din al Doilea Război Mondial i-au urmat deportările în Siberia, confiscările, naționalismul comunist. Jumătatea de secol de comunism le-a adus discriminare, nesiguranță, șicane, închisoare, Bărăgan. Tot atunci a început exportul sașilor pe bani. În plin boom economic, RFG avea nevoie de forță de muncă. Între 1962 și 1989, au plecat din România peste 200.000 de etnici germani. Un absolvent sas „exportat” aducea în vistieria statului român în jur de 3.000 $. Un student, 1.500 $.
După căderea comunismului, că așa se tot repetă istoria, statele din Europa de Est s-au întrecut în a etala privilegii economice și înlesniri legislative pentru a atrage investitori din Occident. Spre deosebire de regii maghiari din vechime, guvernanții români care s-au succedat la Palatul Victoria n-au depășit nivelul declarațiilor de intenții bune. Concomitent cu discursurile formale la televizor, s-a consumat exodul celei mai întreprinzătoare părți a populației, singura care avea legături de rudenie cu Vestul: oaspeții germani ai Transilvaniei. După 1990, cei mai mulți s-au întors în Occident, căutând același lucru care îi adusese aici pe strămoșii lor: libertate și prosperitate.
Numărătoarea inversă a sașilor din Viscri a sunat cam așa: din 600 câți erau pe la anul 1900, au rămas 450 după Primul Război Mondial, 400 după cel de al doilea, 300 după vânzările comuniste, 60 după plecarea la liber din anii 1990, 15 azi. Multe dintre casele părăsite de ei au fost ocupate de romi, majoritatea cu voie de la primărie sau de la proprietarii cu care se ajutau și se înțelegeau.
În cristelnița din Biserica Albă au fost botezați copiii sași timp de 800 de ani. Ultimul – acum 21 de ani.
SĂ INTRE ÎN SCENĂ REGINA-FURNICĂ
Familia Fernolend e una dintre cele mai vechi din Viscri. Sunt aici de pe la 1690. Cel mai în vârstă membru al familiei e mama Carolinei, înțeleapta Sara Dootz, ajunsă acum la 82 de ani, dintre care pe ultimii 25 i-a petrecut ca ghid voluntar la biserica fortificată din Viscri. „O fetiță silitoare. Așa a fost mereu Caroline. Nu deșteaptă și strălucitoare precum Karl (fratele mai mare), nici retrasă ca Gerhild (sora), ci ambițioasă și cu o inima de aur!”, spune Sara. „N-a știut de păpuși când era mică, se juca cu animalele pe care le iubea, o găină, un miel, un cățel. Așa am crescut-o pe ea și te învăț și pe tine: în orice ai face, fie că îngrijești o floare sau o țară, să pui suflet. Așa o să iasă bine și pentru tine, și pentru ea.”
„Mătura de stradă” o porecliseră în copilărie pe Caroline. Era mereu acolo unde era lume, nelipsită de la cântatul la slujbă, dar și de la înmormântări.
S-a născut și a crescut într-o comunitate ce trăia după reguli stabilite pe la 1700. Cu excepția anilor de studiu, Caroline a trăit mereu în satul ei. În Viscri a ales să revină în calitate de contabilă la C.A.P. și toți colegii au crezut-o nebună. În Viscri a ales să
rămână în anii 1990, deși mai toți prietenii și vecinii ei plecau, reproșându-le celor care rămân că distrug viitorul copiilor („ce o să faceți aici, cu țiganii?”).
„A fost groaznic la C.A.P., am îndurat atâtea mizerii, atâtea măgării! Era chiar în anii cu ordinul de sistematizare a satelor și mi-au spus că dacă accept să devin contabilă-șef și la Bunești (satul vecin), pe mine mă lasă la casă, nu mă mută la bloc. Cum să accept asta? În septembrie 1989 am făcut întrerupere de serviciu pentru îngrijirea copilului și abia așteptam să ne iasă actele să putem pleca în Germania, să scap! Am plâns de bucurie când a căzut Ceaușescu”, își amintește Caroline.
Acum în sfârșit se putea pleca liber. Și în patru luni au plecat 240 de sași din 300 câți mai erau în Viscri.
Dar când au văzut că toată lumea pleacă, și-au dat seama că ceva dinăuntrul lor nu le dă voie.
„Cui lăsăm satul, pe bătrânii care rămân? Am realizat că avem o responsabilitate față de strămoși”, povestește Walter, soțul ei atât de discret și cumsecade.
Fiica lor, Ursula, pe vremea aceea o fetiță de cinci ani, își amintește cum mergeau seara după lapte și i se strângea inima când vedea casele prietenilor părăsite, cu luminile stinse, iar mama îi spunea: „Tu ești ultima săsoaică, să nu uiți nimic, trebuie să ții minte cine stătea aici, și aici, și aici.“
Au început să strângă tot ce aruncau ceilalți și, prin anii 1990, au făcut un mic muzeu la cetate.
Au urmat opt ani în care Caroline a fost învățătoare suplinitoare la școala din sat. Majoritatea elevilor nu aveau o mare aplecare către învățătură. Au fost ani grei, dar fericiți, ani ai primilor pași, ai micilor victorii în a reforma comunitatea.
În 1991 a trecut prin sat Glen E. Lich, un profesor din Texas. S-au împrietenit. El i-a fost primul mentor, i-a dat două direcții spre împlinirea visului de azi: fă un business plan pentru sat și intră în politică. – Ce e un business plan?, a întrebat ea.
– Vezi care sunt nevoile satului și pune-le pe hârtie.
La fel și cu politica, a părut un non-sens pentru ea, o femeie la 26 de ani, dar a candidat la primele alegeri din 1992 și a devenit consilier local din partea Forumului Democrat al Germanilor din România.
A adunat și un consiliu informal al satului compus din 15 bărbați: cinci sași, cinci români, cinci
țigani. Și au pus pe hârtie nevoile acelor ani: ploua în școală, intrau caii în clasă, drumul era impracticabil.
A discutat cu părinții și a reușit să mobilizeze comunitatea la o primă acțiune comună: au venit 60 de bărbați și au reparat ei singuri acoperișul școlii. Prima victorie!
Dar, per ansamblu, satul ei cu clădiri de patrimoniu se ruina. A mers la București, la Ministerul Culturii, să ceară ajutor. Au trimis-o la plimbare. A înțeles că trebuie să caute soluții în altă parte. Orice vizitator din străinătate al Bisericii Albe din sat ajungea invariabil în bucătăria lor.
Walter nu mai suporta să o tot audă: „Să vezi ce o să ne ajute domnul ăsta!” „Fii serioasă, femeie”, îi spunea el, „la câte sute au trecut prin bucătăria asta…”
Dar au venit și oameni providențiali, care aveau să-i ajute.
În 1993, în bucătăria lor din Viscri a ajuns Jessica Douglas-Home, fondatoarea Mihai Eminescu Trust, care venise să viziteze cetatea şi „mi-a promis un ajutor pentru a păstra patrimoniul”.
În 1994 a ajuns în bucătăria lor Bernard Houlliat, un jurnalist francez care la despărțire le-a spus: „să învățați franceză”. El e primul care a menționat Viscri într-un Guide de Routard. În anul următor au venit 400 de turiști francezi, a fost începutul turismului în sat.
Tot Caroline i-a convins pe belgienii din Büllingen (în anii aceia erau la modă ajutoarele) să nu mai aducă haine (după ce o fetiță din clasă și-a aruncat ghiozdanul la WC, „că mai am trei acasă”), ci să le dea bani pentru proiecte care să ajute comunitatea. Prin fundația Alba Ecclesia și în parteneriat cu satul belgian înfrățit Büllingen, școala și primăria din Viscri au fost reabilitate între 1993-1996. Tot în 1996 au instalat la Viscri prima centrală digitală din România.
„Asta ne-a deschis calea, mintea și lumea”, spune Caroline, care a dat primul telefon către prietenul texan. Ce mândrie pe ei că puteau vorbi gratis în sat. Sporovăiau toată ziua!
Cu ajutorul Fundației Soros au pavat cu piatră drumul către biserică și au sistematizat pârâul din sat.
Însă copiii, majoritatea romi din familii vulnerabile din punct de vedere social, nu prea se omorau cu şcoala. Pentru a-i face pe părinți să se simtă mândri de odraslele lor şi să-i trimită mai departe la şcoală, a început să organizeze serbări, să le pună în valoare talentul. Atunci a învățat să vorbească în public.
Caroline o întrebase pe Jessica Douglas-Home cum ar putea să salveze Viscri. „Îl voi aduce aici pe Alteța Sa Prințul de Wales”, a răspuns ea.
Și în 1998 a venit Prințul Charles. Dar nu la Viscri, ci la Moșna – ordin de la ministrul Culturii de atunci, Ion Caramitru (că nu puteau face țara de râs, la Viscri erau prea mulți romi). S-au dus la Moșna în solie toți patru – mama Sara, Caroline, soțul Walter și fiica Ursula –, îmbrăcați în port popular săsesc, și i-au dus în dar Prințului o fotografie cu Viscri, „cel mai frumos sat din lume”.
L-au fermecat și l-au făcut să promită că vine și la Viscri. Și a venit! Cu gândire pozitivă și perseverență, poți face orice – crede Caroline.
Anul următor, la inițiativa unei familii din Germania care s-a stabilit un timp în Viscri, au fost puse bazele „Viscri Începe”, în care câteva zeci de femei din sat s-au asociat să facă și să vândă turiștilor ciorapi de lână și papuci de pâslă, pălării și alte accesorii. „Muncim împreună și împărțim profiturile. Pe lângă partea financiară, e și un fericit prilej de socializare”, spune președinta de azi a asociației, Mariana Purghel, responsabilă și de bucătăria comunală.
În sfârșit, în 1999, UNESCO a acceptat și satul Viscri ca sit protejat: biserica fortificată și întregul patrimoniul construit al satului de 48 ha. Tot atunci s-a înființat MET România și și-a început activitatea la Viscri, sub înaltul patronaj al Prințului de Wales.
Fundaţia luase fiinţă în anii comunismului cu scopul sprijinirii intelectualilor dizidenţi din România la inițiativa Jessicăi Douglas-Home, o jurnalistă și scriitoare britanică. În 1987, când Jessica l-a vizitat pe Constantin Noica, filozoful i-a povestit despre planul lui Ceaușescu de sistematizare a satelor. Fundaţia s-a reorientat, punând bazele unei mişcări internaţionale pentru salvarea satelor românești. Cu Prințul Charles ca purtător de cuvânt, au alertat Occidentul de planurile lui Ceaușescu de a distruge în masă, printre altele, un patrimoniu arhitectural săsesc de 800 de ani ca să facă loc câtor mai multe fabrici și blocuri. Căderea regimului Ceaușescu a venit exact la timp.
Apoi, în 1992, „era în iulie când împreună cu doi prieteni am pornit din București spre o zonă situată la nord de Brașov, total nepregătiți pentru ceea ce urma să descoperim în Transilvania. Am găsit cetăți
fortificate cu picturi murale, străduțe pavate cu piatră de râu, case cu inscripții și stucaturi, pajiști, păduri și văi înflorite, cu specii rare de flori și fluturi. Cirezi de vaci și bivoli mergeau spre pășune în zori pentru ca în amurg să se întoarcă negreșit în ogradă la muls. Am fost fermecați. Descoperiserăm o imagine a Europei rurale a cărei bogăție și frumusețe se păstrau neatinse”, își amintește Jessica într-o broșură a MET din anul 2000.
Fundația și-a schimbat direcția a treia oară, concentrându-se pe protecția patrimoniului cultural săsesc, visând la renașterea economiei locale prin eforturile de restaurare.
REVITALIZAREA COMUNITĂȚII PRIN RESTAURAREA
PATRIMONIULUI
Ia să vedem ce avem noi aici, în fundătura numită Viscri, în partea de răsărit a podişului Hârtibaciului, între coline domoale defrişate şi mlaştini asanate. E un sat atât de mic și sărac, că nici nu era trecut pe hartă (a sărit în ochi abia prin 1987, fiind pe lista celor 8.000 care urmau să fie sistematizate, ales de MET pentru a fi salvat). Are o stradă principală, Hauptgasse, şi două secundare, Neugasse şi Kirchgasse. Are o biserică fortificată, case și gospodării tradiționale săsești, ambient deosebit, bine păstrat de sărăcie, mulți romi. Adică nimic ce nu s-ar găsi în restul de peste 200 de sate săsești din sud-estul Transilvaniei, în pericol de a se pierde. Cu excepția unui element esențial: Caroline!
„Pe de o parte aveam un patrimoniu care trebuia păstrat. Pe de alta, oameni în sărăcie lucie, fără viitor, fără loc de muncă. Din suprapunerea acestor două nevoi s-a născut activitatea fundației”, spune ea.
Au început cu pași și proiecte foarte mici: cu ajutorul MET, care a adus experți englezi, au format tineri localnici în meserii de zidari, tâmplari, fierari etc. care să lucreze cu materiale locale, prin tehnici de mult uitate. Și asta nu ca un moft, ci pentru că așa au fost întreținute clădirile din Viscri de-a lungul sutelor de ani. „Ne-am dat seama de asta prin anii ’60-’70, când s-a folosit ciment la reparații și a apărut igrasie în pivniţe și în locuinţe. Casele trebuie să respire chiar dacă, folosind materiale tradiţionale, reparaţiile trebuie făcute mai des”, spune Gerhild Dootz, ghid la biserica fortificată din Viscri.
Atrași de ideile generoase ale MET, experți englezi, germani și români s-au oferit să dea o mână de ajutor, voluntari sufletiști și vizionari precum arhitectul german Jan Hülsemann, care pe baza experienței acumulate în anii de implementare a proiectelor MET a scris o carte de referință în tehnicile de restaurare ale patrimoniului săsesc pe care Prințul Charles a numit-o „Biblia pentru muncă de restaurare”, regretatul arhitect Gabriel Lambescu, un perfecționist-șef din echipa arhitecților lui Caroline, sau expertul în restaurare Colin Richards, cu ajutorul căruia au pus pe picioare la Viscri un cuptor tradițional de ars cărămidă și țiglă (la care Gheorghiță lucrează și acum). De 60 de ani nu se mai făcuse în Viscri cărămidă manual… Dar englezii au analizat pământul din mai multe sate și Viscri are cel mai bun pământ pentru țigle și cărămizi.
„Habar n-aveam cum se fac, dar Caroline mi-a spus că bunicul a fost cărămidarul satului. N-a fost chip să-i spun nu, am lăsat Ungaria unde lucram de vreo zece ani ca zidar și m-am întors să fac treabă acasă”, povestește savurosul Gheorghiță.
Cu noua promoție de meșteri proaspăt calificați la locul de muncă, localnici ca el, ca frații fierari Istvan și Matei Gabor sau ca zidarul Ioan Molnar, echipa MET a purces la refacerea și conservarea a 65 de fațade ale caselor, 21 de șuri, 12 șoproane, 29 de poduri și podețe, 50 de băncuțe de lemn.
Strada Bisericii a fost pavată cu piatră de râu, au fost plantați pomi, au fost refăcute parțial zidurile cetății, au fost făcute reparații la Biserica Ortodoxă. Apoi MET a ajutat zece familii să participe la cursuri de formare în agroturism ca să-și deschidă în gospodăriile lor camere de oaspeți. Pentru sătenii care primesc oaspeţi au oferit cursuri de limbă engleză sau franceză, de contabilitate sau de relaţii cu publicul pentru a ridica standardele turistice. Și au fost destui care s-au transformat considerabil, deși proveneau din medii foarte sărace.
Nu e bine să le dai de pomană oamenilor pește (căci asta îi face leneși, dependenți și proști), ci să îi înveți să pescuiască. Așa că MET-ul nu i-a angajat, ci i-a obligat pe localnici să își facă PFA-uri la propriile afaceri pentru creșterea motivației, a responsabilității și a spiritului antreprenorial. În vreo zece ani, cam jumătate din populația satului a fost implicată și a beneficiat direct sau indirect de implementarea proiectelor MET. La peste jumătate din totalul gospodăriilor din sat au fost făcute intervenții de reabilitare a patrimoniului construit.
„Știam că ai mei consăteni care nu sunt sași nu pot simţi aceeaşi încărcătură emoţională faţă de tradiţia şi patrimoniul strămoşilor mei. Aşa că inițial am apelat la motivaţia economică. Eram sigură că, dacă unii vor învăța o meserie, vor putea câștiga bani lucrând la activitățile de restaurare și, după terminarea lucrărilor, prin munca lor,
nu vor mai distruge patrimoniul, ba vor ajunge să și-l însușească, să se mândrească cu el. Iar azi, când aud o femeie romă spunând «nu e bine că parchează toți mașinile în fața caselor, că nu se mai văd casele noastre frumoase», știu că am reușit. Iată că oamenii au înțeles în final că acesta e cel mai bun mijloc prin care pot trăi: promovarea turismului cultural în zonă”, spune Caroline.
Ideea din spatele fiecărui proiect al MET a fost să crească nivelul de trai al localnicilor. Important era să crească tot satul, organic, căci, după cum crede Gerhild Gross, organista din Viscri, „degeaba duc eu o viaţă bună cât timp la a două casă mai încolo nu au curent. Nu poţi trăi fericit așa”.
Totul s-a făcut cu forță de muncă, materiale și resurse locale, reparațiile au adus beneficii directe și indirecte economiei satului. Proiectele MET-ului presupun o abordare integrată, prin care s-a încercat diminuarea problemelor sociale și economice din mediul rural prin valorificarea patrimoniului cultural și natural. „Cu timpul, am reușit să le trezim localnicilor mândria și respectul pentru patrimoniul cultural și, cel mai important, i-am ajutat pe oameni să lucreze din nou împreună pentru un bine comun”, spune Caroline.
REȘEDINȚA REGALĂ DIN SATUL DE SINE STĂTĂTOR
În 2006, la inițiativa Carolinei, MET i-a făcut un cadou strategic Alteței Sale Regale Prinţul de Wales: casa de la numărul 163 din Viscri, a cărei restaurare începuse cu șase ani mai devreme. Prințul a primit-o, dar a ținut să doneze MET contravaloarea ei.
Faptul că Viscri a devenit reședința regală a contribuit la promovarea Transilvaniei în general și a acestui sat în particular ca loc rural idilic de mult pierdut în Marea Britanie.
„Ce îmi place la România e caracterul său atemporal, remarcabil, desprins parcă din poveştile copilăriei. Ca o întoarcere în timp. În general, oamenii îşi doresc să aparţină, să se identifice cu natura. Sistemul cultural uman e foarte important, fiind cel care se află în directă legătură cu aceasta. Atare sentiment se află în noi, iar noi îl negăm, îl îndepărtăm, încercăm să ne convingem că nu contează, că e irelevant. Dar nu e deloc irelevant. Hrăneşte sufletul şi inima. Asta îţi face, până la urmă, România”, îi explica Prințul lui Charlie Ottley, realizatorul documentarului Wild Carpathia.
Lobby-ul făcut de Prinț de-a lungul anilor pentru patrimoniul cultural şi natural din Transilvania a contribuit la imaginea pozitivă a României în lume. „Nu există un produs de export mai bun pentru România decât Transilvania”, declara Prinţul Charles pentru TVR în 2011.
Grație îndrăgostirii lui de Transilvania, multă cerneală despre Viscri a curs în presa internațională.
Ba a deschis ochii și românilor, care, după Charles, au început să vină la Viscri, și a deșteptat mândria localnicilor, căci vorba fierarului Istvan Gabor: „noi trăim zi de zi într-un loc unde Prințul poate veni doar în vacanță.”
Proiectul „Satul de sine stătător” conceput la Viscri a ajuns să fie exportat la Criț, Drăușeni, Mesendorf, Bunești, Hosman, Mălâncrav, Florești, Moșna, Alma Vii. În 2010 a primit Marele Premiu al Galei Societății Civile și Premiul I la Categoria „Artă și Cultură”.
Și uite așa, pas cu pas, Viscri s-a schimbat. Forma, fie ea și fără fond la început, ajunge să își creeze o substanță proprie.
Și proiectele au tot venit, comunitatea a continuat să se sudeze. După aproape un deceniu de strădanii, din 2011 satul are o stație de epurare ecologică, proiectul ECO H2O realizat de specialişti din Germania şi Belgia, un model în domeniu, care nu consumă electricitate și folosește trestia și bacteriile ca arme pe cât de secrete, pe atât de ieftine pentru a purifica apele uzate. „Sper că va fi în beneficiul comunității mulți ani de acum încolo şi că alte comunități vor urma exemplul vostru”, a spus Prințul de Wales, venit special la Viscri la inaugurare. În ciuda dorinței declarate a ministrului Mediului din acea vreme, Rovana Plumb, ca această stație de epurare să fie replicată în alte sate, în special în cele din siturile Natura 2000, Viscri a rămas unic și în acest domeniu…
În schimb, proiectul bucătăriei pentru
Și în 1998 a venit Prințul Charles. Dar nu la Viscri, ci la Moșna, din ordinul ministrului Culturii de atunci, Ion Caramitru (că nu
puteau face țara de râs, la Viscri erau prea mulți romi).
prepararea produselor tradiţionale din Viscri a fost extins şi în alte părți, ca locuitorii să poată să îşi prepare singuri produsele ecologice, după care să le valorifice.
În 2014, fermierii irlandezi au donat 31 de vaci sătenilor săraci din Viscri cu condiția să dea mai departe la rândul lor primul vițel altui țăran nevoiaș, care să continue apoi ciclul. Sunt vacile din avion, cum li se spune și azi în Viscri. În 2014 s-a format asociația crescătorilor de animale „Agro-eco Viscri-Weisskirch” – 56 de familii de crescători de animale cu 321 de vaci, 986 de oi, 86 de capre și 46 de cai.
Cum pășunea a ajuns să fie închiriată în funcție de numărul de animale deținute, micii proprietari ar fi dispărut. Așa că s-au asociat ca fie mai puternici împreună – să-și apere drepturile la pășunat și să aibă condiții mai bune la vânzarea produselor. De când au redescoperit asocierea, creșterea animalelor e din nou rentabilă chiar și pentru micii proprietari, o perspectivă aproape unică în satele din jur și în cele românești în general.
Tot în 2014, tot la sugestia lui Caroline, au început discuțiile pentru formarea unei asociații informale a căruțașilor. „La început mi s-a părut o nebunie, dar am ajuns să îmi dau seama că, de fapt, era o idee bună”, spune Imre Zsiga, unul dintre șefii de azi ai asociației.
25 de familii de romi proprietari de cai plimbă turiști cu căruța în timpul sezonului. Au vreo nouă tururi în jurul satului și în jur de 5-6.000 de clienți-vizitatori pe an. Regula principală e „curățenie și responsabilitate. Noi singuri ne facem inspecție”, spune Imre.
PREȚUL SUCCESULUI
Caroline și-a dorit un Viscri frumos, restaurat, viu, autentic, curat, unde turiștii să vină pentru sentimentul de fermecată mașină a timpului care te întoarce într-o vreme idilică a liniștii, cu plimbări pe jos și cu căruța, cu mâncare naturală din grădina localnicului. A înțeles că pentru asta trebuie să crească nivelul de trai al întregului sat. Căci satul e ca un stup, sănătos și prosper doar atunci când fiecare albină muncește și are rostul ei. Ca să poți crește calitatea vieții pe termen lung, trebuie să implici cât mai mulți oameni în proiecte, să-i ajuți să prospere: unii să ajute la restaurare, alții să primească turiști, alții să-i plimbe cu căruțele, unii să facă de mâncare, alții să vândă papuci sau ciorapi, mănuși, căciuli și alte suveniruri, unii să își deschidă un cuptor de pâine, alții – restaurant în toată legea. Așa a gândit Caroline: fiecare să își găsească vocația și apoi să devină independent economic. Astfel că azi la Viscri s-ar putea trăi bine și fără turism. Unii au învățat o meserie, alții au animale, pământ sau albine. Însă turismul aduce grosul banilor. Sunt familii care câștigă anual până la 40.000-50.000 de euro din turism și doar trei mai întind mâna după ajutor social, spre deosebire de sutele din satele vecine ale comunei Bunești. Rata de școlarizare a crescut la peste 75% (aproape dublu față de anii 2000).
Viscri a ajuns un sat prosper, aflat în agenda și pe harta majorității circuitelor turistice din Transilvania. Are 415 locuitori: 300 de romi, 100 de români și ultimii 15 sași.
Cele circa 120 de locuri de cazare care reprezintă capacitatea satului sunt ocupate mereu în timpul sezonului. Șase familii de localnici și aproximativ tot atâtea de bucureșteni au pensiuni. Anul acesta s-a deschis primul restaurant. Vor urma și altele.
Asociația femeilor vinde suvenirurile tipic viscrene. Cei cu căruțe fac bani organizând tururi. Se estimează că circa 80% din oaspeți lasă bani în comunitate. Însă infrastructura satului nu e pregătită pentru un asemenea aflux. Însăși prețuita liniște e amenințată. Strada principală pe care circulau alene vaci și se bălăceau gâște a fost cotropită anul acesta la sărbătoarea de 1 mai de mașini care au parcat una peste alta, mai ceva ca-n București. Noile posibilități economice au adus cu sine speculații imobiliare, prețurile s-au rostogolit de 20 de ori în ultimii 20 de ani, cu oameni cu dare de mână care vor să cumpere o proprietate în Viscri și să o transforme, precum Prințul Charles, în casă de vacanță sau de oaspeți.
„Să-i aud eu pe ăștia (se referă la veneticii bucureșteni mutați în Viscri) că vin aici pentru aer curat! Nu, au venit și au deschis pensiuni ca să facă bani”, spune Ramona Tabarcea, de anul acesta patroana pensiunii Viscri 44, unde a lucrat mulți ani ca angajată.
Activitatea organizată de turism cultural a început prin anul 2000, când au venit 400 de vizitatori la Biserica Albă, dintre care vreo 250 au fost cazați în sat. Dar grație promovării inteligente, numerele au tot crescut: 11.000 de oaspeți în 2009, 17.000 în 2014, 32.000 în 2015 și circa 44.000 în
2018. Asta înseamnă aproape de o sută de ori populația satului. Iar drumul județean dinspre E60 către Viscri, care a fost întotdeauna unul dintre cele mai proaste din țară, e în sfârșit în curs de refacere. Vor veni și mai mulți turiști.
„Ar fi bine ca Viscri să rămână aşa, mai la o parte. Ar fi bine să fie linişte, că asta caută și turiștii. Ar fi bine să meargă ciurda dimineaţa și seara în linişte pe stradă, nu să curgă autocar după autocar”, spune Sara. Norii de praf care se ridică în urma mașinilor pe strada neasfaltată nu au timp să se mai așeze înainte de a fi stârnit un altul nou.
Caroline și-ar fi dorit să poată pune un clopot de sticlă peste Viscri acum 5 ani. (Înțelege pericolele supradezvoltării și e atentă ca satul ei să nu o apuce pe un drum greșit, precum zona Bran.) Cum asta nu se poate, panta rhei, a recurs la un contract social.
„L-am elaborat împreună cu sătenii, cu echipa MET, ajutați de experți internaționali. E un document de evaluare a valorilor vieții noastre autentice, dar și a amenințărilor de azi și de mâine. În urmă cu un an ne-am ales un consiliu al satului: 21 de reprezentanți ai tuturor grupurilor de interes existente în sat – țărani, căruțași, meșteri, proprietari de case de oaspeți, prestatori de servicii turistice, tații de vecinătăți, aleși locali –, care se întâlnesc periodic pentru a găsi soluții prin care să ne păstrăm autentic modul de viață.”
„Da, am fost și eu o dată. Ce să fie acolo: niște oameni care vorbesc, vorbesc și iar vorbesc și nu se întâmplă nimic”, răbufnește Ramona Tăbarcea, patroana de la Viscri 44. Deși nu face parte din consiliul informal al satului, știe tot. Ramona e o fire autoritară („pe mine nu mă comandă nimeni”), extrem de francă și sensibilă la grimasele fine și curenții subterani ai intereselor divergente care încrețesc fața aparent liniștită a prosperului Viscri. Ar fi vrut ca MET-ul să cumpere toate casele-pensiune din Viscri, iar Caroline să conducă turismul ca un despot luminat și responsabil, că-s prea multe interese, prea multă diplomație, prea multă democrație lălăită în nesfârșite discuții d-astea în contradictoriu care o scot din sărite.
O PĂCĂLEALĂ!
La o oră târzie, cu multe stele pe cer și sticle de bere pe masă, în hambarul-restaurant al pensiunii Viscri 44, un cuplu mai în vârstă de bucureșteni prosperi povestesc cu amicul lor brașovean la fel de împlinit la trup și portofel. Despre afaceri, șmenuri pe bani mulți, politică românească și bau-bau-ul DNA. Mașinile le sunt parcate chiar alături: un BMV X6 alb și un frățior negru. „Dom’ne, ascultă la mine, Viscriul ăsta este o păcăleală”, le spune businessmanul brașovean. El a umblat prin toate insulele din Pacific și din America. Dar ce să vezi aici? Nici condiții, nici nimic! Ceilalți îi dau dreptate. „Ehei, dacă ai ști câți d-ăștia trec pe aici!”, îmi spune Ramona a doua zi la micul dejun. Înțeleg că dacă străinii pleacă din Viscri încântați de călătoria în trecut (cu cât mai autentic parfumul sentimentului de înapoiere, cu atât mai bine), majoritatea românilor vor să se dea cu mașina timpului exclusiv spre viitor. Vin aici fără să se informeze, doar să bifeze un loc făcut celebru de Prinț, de mass-media, și, când se văd la țară, nu la castel, pleacă furioși sau dezamăgiți.
EPILOG
Zece cașuri mari ca zece purceluși stau cuminți, fiecare învelit în prosopul lui alb-rugos, pe o masă încropită la stâna curățică a ciobanului Stelică, unde am venit să cumpărăm brânză pentru ziua lui Karl (fratele mai mare al lui Caroline). De jur împrejur, dealuri verzi cât vezi cu ochii. Dar nici urmă de animale. Cu iarba proastă de anul ăsta și oi tot mai multe pe pășune, păstorii trebuie să meargă tot mai departe să le sature. Stelică e voinic, rotofei la trup și rumen în obraji de parcă ar fi machiat. Nu de sănătate se plânge el, ci că nu mai are cu cine lucra. Unde sunt ciobanii pricepuți de altă dată?
„Ăștia tineri n-au ochi decât pentru telefon și FB, moare mielul lângă ei și nici nu bagă de seamă. De la anul mă las”, îi spune lui Caroline. „Nu poți să te lași. Avem nevoie de tine. Tu ești ultimul nostru cioban mare. Trebuie să dai flacăra mai departe!”
Caroline se străduiește să-l convingă ca la anul să facă o școală de ciobănie în Viscri, în care să transmită generației tinere tot ce știe el.
Minionă, păstrându-și o jovialitate, haine și gesturi ștrengărești de fetiță chiar și la 55 de ani, Caroline practică dictatura lui „te rog”, e irezistibilă prin perseveranța de fier, dar cu zâmbet dulce pe post de vârf de lance. Energia de care dă dovadă oriunde am văzut-o (de la maratonul „voie bună și dans” pe ritmuri domol săltărețe de la sărbătoarea reîntâlnirii sașilor până la discuțiile interminabile de prin consilii) pare inepuizabilă. Leadership-ul ei e de tip nor, ea e nucleul care intră în dialog răbdător cu fiecare electron în parte, iar trăsnetul, când se produce, cumulează forța de nerezistat a întregului nor. Nu înseamnă că nu are și defecte. E orgolioasă, influențabilă, iar în orice dispută primul impuls e
că are dreptate… Nu însemnă că reușește mereu. Dintre ultimele eșecuri se numără proiectata fabrică de lapte din localitate sau alegerile locale de acum doi ani.
„Mama are tendința de a se micșora pe sine și de a spune oamenilor că fiecare proiect e în primul rând rezultatul străduinței lor. Dar la ultimele alegerile locale a trăit o dezamăgire cruntă văzând că oamenii s-au lăsat manipulați, că pomenile electorale, intimidarea, amenințarea cu dezavantajarea celor care nu realeg status quo-ul din Bunești au cântărit mai greu decât planul durabil pentru comunitate al candidatului susținut de ea și de Forumul German…”, spune fiica Ursula Radu-Fernolend. Însă orice ar fi, Viscriul ei va rămâne visul de trei ori împlinit de regenerare rurală prin păstrarea organizării tradiţionale, remedierea lipsei de perspective și revigorarea sentimentului de comunitate. Ca și mine, lumea din alte sate vine aici să se convingă că miracolul e adevărat. Cei din Criț visează să aibă la fel de mulți turiști. Cei din Alma Vii ar vrea o comunitate la fel de unită. „La noi”, spune Mariana Purghel, „ușile rămân descuiate, nimeni nu mai fură, MET-ul ne-a unit.”
„Însă”, o întreb, „cum poate fi numit sat săsesc Viscriul de azi, populat majoritar cu romi, care, orice s-ar spune, au o cultură cumva opusă sașilor?” „Am crescut într-o comunitate aproape perfectă, cu patru vecinătăţi săseşti, unde iarna, după ce bărbații adunau lemnele de foc, totul se împărţea prin tragere la sorţi ca văduvele să nu fie defavorizate. Dar și azi mai avem vecinătatea românilor şi vecinătatea romilor. De acord, spiritul de comunitate care se dezvoltă în Viscri e diferit de cel din copilăria mea, dar neîndoielnic există”, îmi spune Caroline.
Vorbește șoptit, însă o aud limpede. Zumzetul petrecerii s-a stins. E noapte, s-a făcut târziu și aripa unei liniști ca de sfârșit de lume, țesută în fuioarele cenușii de ceață, apasă peste zidurile curții lui Karl, acum că majoritatea invitaților de la ziua lui s-au retras.
„Poate că totuși unii sași din generația ta se vor reîntoarce la Viscri măcar la pensie, nu?”
„Nu prea cred. Sunt conștientă că peste ani și ani nu vor mai fi sași la Viscri. Dar chiar dacă nu vor mai rămâne decât familii de romi, tot frumos va rămâne. Satul ăsta e munca mea de o viață. Și când n-oi mai fi, o să am grijă de ei, de acolo, de sus, șoptește Caroline.”