Stăpânii cerului
UN ȘEIC ȘI ȘOIMARUL SĂU CRESC ȘI DRESEAZĂ CELE MAI RAPIDE PĂSĂRI DIN LUME ÎNTR-UN MOD CARE AR PUTEA FI UN MODEL PENTRU PROTEJAREA LOR.
Oamenii și șoimii sunt parteneri de mii de ani.
Lumina albastră a zorilor dezvăluie contururile umbrite ale deșertului Arabiei în timp ce Șeicul Butti bin Maktoum bin Juma al Maktoum și fiul său îngenunchează în rugăciune. Nisipul catifelat este răcoros, iar urmele lăsate de hoinărelile nocturne ale unei vulpi de deșert străbat zona în lung și în lat. În apropiere, siluetele a 12 stâlpi mici marchează poalele unei dune în vârful căreia un bărbat instalează o masă pliantă pentru a servi ceai. La orizont licăresc luminile Dubaiului, un loc transformat dintr-o mică zonă izolată într-un oraș-port hipermodern de către bunicul șeicului, Șeicul Rashid bin Saeed al Maktoum. Acolo, o cascadă de griji și obligații îl așteaptă pe Șeicul Butti – decizii de consiliu corporativ, afaceri imobiliare, chestiuni legate de familia regală, solicitări de consiliere din Orientul Mijlociu, Europa și de mai departe. Însă îl desparte o lume de toate acestea. Aici, în peisajul tăcut al vechilor săi strămoși beduini, șeicul găsește pace cu șoimii lui.
Este octombrie, iar șoimarii din Emiratele Arabe Unite (EAU) sunt ocupați cu dresarea păsărilor pentru vânătoare și sezonul viitor de curse. În fiecare zi, Șeicul Butti, fiul său Maktoum și suita lor se scoală la patru dimineața și merg cu mașina mai mult de o oră în deșert pentru a-și dresa păsările înainte de căldura toridă a zilei.
Când cerul se luminează, văd că cei 12 stâlpi sunt niște șoimi cu scufii cocoțați pe suporturi, așteptând în tăcere dresajul zilei. Sunt șoimi-călători ciocolatii și crem, șoimi-nordici cu picățele albe, șoimi-dunăreni maro închis și hibrizi de diferite specii. Împreună, grupul conține ascendențe care străbat Europa, Asia și regiunile sălbatice din Arctica. Acestea reprezintă numai câteva dintre sutele de păsări deținute de șeic care alcătuiesc, probabil, una dintre cele mai splendide colecții de șoimi strânse vreodată. (Având în vedere că șoimii au fost colecționați cu ardoare de-a lungul istoriei de către conducători asirieni, căpetenii vikinge, țari ruși, hani mongoli și practic, de fiecare monarh englez de la Alfred cel Mare la George al III-lea, aceasta este o afirmație într-adevăr deosebită. Mai multe despre această istorie, mai târziu.)
Pani, unul dintre ajutoarele șeicului, îmi înmânează o ceașcă de ceai și se grăbește să pregătească momeala pentru prima pasăre dresată. „Bună dimineața, Howard”, îi strigă șeicul bărbatului deșirat și chel, cu ochelari, care stă lângă mine. Howard Waller, 57 de ani, îi este crescător de șoimi, prieten și confident. Vocea șeicului este veselă și entuziastă, iar cei doi
bărbați spiralează imediat într-o discuție energică, sărind de la o chestiune ezoterică legată de șoimi la alta.
Discută despre păsările înșirate în fața lor și de altele din numeroasele aviarii ale șeicului. Comentează despre avantajele alimentației cu carne de prepeliță și de porumbel, modul corect de a crește masa musculară, nuanțele unor boli precum aspergiloza și pododermatita ulcerativă. Remarcă păsările tinere care manifestă personalități agresive și cele care par pasive. Presară frânturi de bârfe despre achiziții ale altor șoimari din Dubai și știri din comunitățile de șoimărit din Arabia Saudită, Qatar și Bahrain, aflate în vecinătate. Aproape ca un cuplu căsătorit de mult, își anticipează cu înflăcărare răspunsurile și comunică folosind prescurtări impenetrabile pentru aproape oricine altcineva: „Cenușiul al cărui tată a fost cel cu care am vânat acum doi ani”. „Nordicul cu pana ruptă din coadă pe care am reparat-o.”
Vorbesc despre păsări favorite: Delua, White Finger, Old Bedford și, desigur, răposatul Hasheem – dragul de Hasheem – și descendențele pe care le-au produs aceștia, fiecare cu propriul pachet genetic de scheme cromatice și trăsături de personalitate surprinzătoare. Și mai e Cea Albă. Glasurile lor vibrează de entuziasm când o menționează pe Cea Albă, o pasăre de un an care ar putea fi cel mai frumos șoim pe care l-au văzut amândoi vreodată.
A fost la fel în fiecare dimineață din cele aproape două săptămâni în care șeicul ne-a permis cu bunăvoință, mie și fotografului Brent Stirton, să observăm ședințele de dresaj. Înainte ca primele raze ale soarelui să brăzdeze orizontul, cei doi șoimari se îndepărtau în deșertul întunecos, doar ei doi, pierduți în conversație.
De-a lungul ultimilor 20 de ani, Șeicul Butti și Howard au ajutat la inițierea unor schimbări importante în șoimăritul din Arabia. Cel mai notabil, ei reproduc și cresc de mână fiecare pasăre pe care o lansează în
zbor – o practică considerată imposibilă înainte ca șoimii-călători captivi să fie reproduși cu succes pentru prima oară în 1942 de către șoimarul liderului nazist Hermann Göring, Renz Waller (nicio legătură cu Howard). Este, de asemenea, o practică despre care Howard și Șeicul Butti cred că poate avea un impact major asupra conservării șoimilor într-un moment în care mai multe specii sunt amenințate de pierderea habitatului și comerțul ilegal cu specii sălbatice. Și, deși o mare majoritate a șoimarilor din EAU lansează acum în zbor păsări reproduse în captivitate, unii șoimari tradiționali din alte părți ale Orientului Mijlociu încă preferă păsările sălbatice capturate după ce au învățat să prindă prada singure.
De îndată ce soarele devine o minge moale și portocalie la orizont, pălăvrăgeala se încheie brusc și dresajul începe în mod serios. Maktoum, 27 de ani, purtând o mănușă grea din piele, ia cu grijă de pe suportul lui unul dintre șoimii cu scufie, un șoim-călător tânăr, urcă într-o Toyota 4X4 și conduce la câteva sute de metri depărtare. Șeicul Butti ține în mână ceva care seamănă cu o undiță cu o frânghie legată de vârf și o aripă de prepeliță legată de capătul frânghiei. Începe să fluture bățul, făcând arcuri largi, cuprinzătoare, cu aripa fluturândă.
În depărtare, Maktoum scoate scufia de piele de pe capul șoimului și îl eliberează. Pasărea bate din aripile sale mari și puternice și urcă în aerul răcoros, zărește imediat momeala și zboară către ea, capul lui urmând arcurile aripii care se leagănă. Șeicul Butti îi strigă: „Hah!” Șoimul ia rapid altitudine, se înclină cu putere și coboară în picaj asupra momelii, dar în ultima secundă șeicul smucește aripa. „Hah!”, strigă șeicul. Șoimul se balansează stângaci în timp ce se regrupează. Trece deasupra și aud șuieratul ușor al aripilor sale bătând aerul. Ochii lui – de opt ori mai ageri decât cei ai unui om – sunt fixați ca niște vizoare cu laser asupra momelii. Ia altitudine și coboară în picaj. Șeicul trage din nou momeala în ultima secundă.
În sfârșit, la a treia încercare, Șeicul Butti îi permite păsării să prindă aripa și să o ducă jos pe nisipul fin. Pani înlocuiește iute momeala cu un piept de prepeliță, iar șoimul începe să desprindă carnea proaspătă. Șeicul explică clar cât timp pasărea poate fi lăsată să mănânce. Prea mult și șoimul-călător va deveni gras și încet; prea puțin și nu va face mușchi.
„Acela e un mascul tânăr”, spune Howard. „Încă încearcă să-și dea seama cum să vâneze. Cheia este să nu-l lași să devină frustrat. Este bine să ai grijă să-l lași să prindă momeala înainte să renunțe.”
Șeicul și fiul lui pun fiecare șoim la încercare. Cei mai bătrâni îl fac pe masculul cel tânăr să pară un amator prin comparație. Maktoum îi duce mai departe în deșert, eliberându-i pe unii de la mai mult de un kilometru. Aceștia se înalță fără efort, parcă neafectați de gravitație. Traiectoriile lor de zbor sunt mult mai eficiente și strategice, aripile lor aplatizându-se, lărgindu-se, prinzând aerul pentru a se răsuci și a se arunca în urmărirea momelii rotitoare. Asemenea unor piloți de luptă, unii se apropie cu soarele care răsare în spatele lor, folosind lumina pentru a orbi „prada”. Alții zboară abia ridicați de la sol, apropiindu-se din spatele Toyotelor parcate, folosindu-le pentru a bloca câmpul vizual al prăzii înaintea unei ultime explozii de viteză.
Delua, un șoim-nordic gri, îl folosește chiar pe Brent ca acoperire. În genunchi pe nisip, Brent îl fotografiază pe Șeicul Butti când șoimul îi trece peste umăr, cu un vârf de aripă atingându-i părul în timp ce lovește momeala. Șeicul Butti râde. „Te vor trânti la pământ”, spune el. „Mie mi s-a întâmplat de mai multe ori.”
Asta arată ce vânători letali sunt șoimii. În sălbăticie, șoimul-nordic
LA VITEZE MARI, UN ȘOIM-NORDIC CARE CÂNTĂREȘTE DOAR CÂTEVA LIVRE POATE DA O LOVITURĂ VIOLENTĂ. „C A O LOVITURĂ DE FULGER CU PENE”, SPUNE ȘOIMARUL HOWARD WALLER.
poate depăși 95 km/oră zburând drept înainte. Un șoim-călător în picaj poate depăși 385km /oră, ceea ce îl face cea mai rapidă ființă de pe planetă. La asemenea viteze, chiar și o pasăre care cântărește doar câteva livre poate da o lovitură violentă.
„Ca o lovitură de fulger cu pene”, spune Howard.
ISTORICII NU SUNT SIGURI când au început oamenii prima oară să captureze și să dreseze păsările de pradă pentru a vâna animalele pe care nu le puteau ucide cu săgeți sau prinde cu capcane. Poemul antic Epopeea lui Ghilgameș sugerează că șoimăritul exista în Irakul de astăzi încă de acum 4.000 de ani. De-a lungul secolelor, practica prinderii și dresării șoimilor s-a răspândit în culturile din întreaga lume cunoscută. Faraonul Tutankhamon a fost îngropat purtând un pandantiv în formă de șoim. Grecii băteau monede care îl înfățișau pe Zeus cu un șoim. Unul dintre primii șoimari japonezi, o femeie, a scris un tratat despre asta. Negustorii scandinavi făceau comerț cu șoimi-nordici din Islanda în întreaga Europă, iar economia orașului olandez Valkenswaard se baza aproape exclusiv pe comerțul cu șoimi.
Pe când Marco Polo l-a întâlnit pe Kublai Han în secolul al XIII-lea, conducătorul mongol avea angajați 60 de administratori care supravegheau 10.000 de șoimari. Între timp, în Europa, Sfântul Împărat Roman, regele Frederick al II-lea, a petrecut 30 de ani compilând personal un studiu științific complet despre șoimărit, considerat chiar și acum printre cele mai de încredere volume despre istoria și tehnicile acestui sport.
Însă nicio regiune nu are un drept mai mare asupra practicii decât Arabia, unde astăzi locuiesc peste jumătate dintre șoimarii lumii. În timp ce în Europa șoimăritul (care include și ulii, vulturi și alte păsări de pradă) a fost în mare măsură sportul regilor, în Deșertul Arabiei el a fost o unealtă esențială pentru supraviețuire.
Beduinii prindeau șoimi migratori și îi dresau să vâneze animale precum dropiile africane și iepurii de deșert. Înainte de apariția armelor de foc, păsările au sporit mult capacitatea beduinilor de a asigura hrană pentru familiile lor, iar în mediul aspru al deșertului, fiecare bucățică de proteină era esențială. Șoimăritul a devenit atât de important pentru cultura arabă până la apariția Islamului, încât Profetul Mahomed îl menționează anume în Coran, declarând că hrana prinsă de șoimi este curată pentru a fi mâncată de musulmani.
Dar în secolul al XX-lea, dezvoltarea rapidă a Dubaiului și a celorlalte emirate aproape că a eradicat practica în EAU. Dropiile africane s-au împuținat brusc când oamenii le-au invadat habitatul, iar vânarea lor a fost interzisă în cele din urmă. Numai cei bogați își puteau permite să țină șoimi și să călătorească în străinătate pentru a vâna dropii în Asia
Centrală și Africa de Nord.
Apoi, la începutul anilor 2000, prințul moștenitor Șeic Hamdan bin Mohammed bin Rashid al Maktoum a introdus cursele de șoimi ca să facă șoimăritul accesibil locuitorilor obișnuiți din Emirate. Păsările sunt cronometrate în timp ce urmăresc o momeală pe o distanță specificată. Sezonul, care durează din decembrie până în ianuarie inclusiv, este evidențiat de Cupa Președintelui, o competiție în care peste 2.000 de șoimi se întrec pentru premii în bani de aproape șapte milioane de dolari.
Impactul curselor este evident în tot Dubaiul, unde numărul proprietarilor de șoimi a explodat. Se pot găsi suporturi de șoimi în holurile hotelurilor și în clădirile de birouri din întregul oraș. Șoimarii aduc păsările suferinde la un spital pentru șoimi și fac cumpărături pentru nevoile lor într-un mall dedicat acestui sport.
Într-o după-amiază, Howard și cu mine vizităm mall-ul pentru șoimi. Roiuri de clienți, mulți purtând păsări cu scufii pe pumnii înmănușați, studiază ofertele vânzătorilor care vând de toate, de la hrană (porumbei și prepelițe congelate) și vitamine pentru șoimi până la transmițătoare micuțe pentru monitorizarea păsărilor pierdute și scufii din piele vopsită manual din Spania și Maroc. Există chiar și un magazin specializat în aeromodele teleghidate vopsite ca să semene cu dropiile pe care tinerii șoimi să învețe să le urmărească.
Mall-ul are și propria clinică pentru șoimi, unde întâlnesc un tânăr într-un dishdasha tradițional, lung și alb, cu un șoim-călător pe braț și cei doi băieți mergând în urma lui. „E bolnav șoimul?”, întreb eu. „Nu, i se face o examinare de rutină”, spune bărbatul. „O să participe la cursă!”, spune unul dintre băieți. „O să câștige!”, spune fratele lui. Bărbatul radiază de mândrie.
Eu și Howard mergem într-o secțiune a mall-ului unde comercianții vând șoimi vii, iar Howard se mișcă încet printre suporturi, inspectând păsările cu scufii. Sunt șoimi-călători și dunăreni, favoriții tradiționali ai șoimarilor saudiți, și câțiva vânturei-roșii micuți și vărgați: păsări de începători. Îi întreabă pe proprietari de unde provin și fiecare vânzător arată spre niște hârtii cu ștampile oficiale, cu țara de origine a păsării.
Howard dă din cap aprobator. „Este mult mai bine acum”, spune el. Mângâie penele de pe pieptul șoimilor și le inspectează picioarele. „Păsările acestea par destul de sănătoase, nu prea stresate. Vedeam multe păsări într-o stare proastă, aduse ilegal din Pakistan sau Rusia, prin Siria”, spune el. „Dar guvernul a luat măsuri. Acum fiecare pasăre care intră sau iese din EAU trebuie să aibă propriul pașaport.”
În ciuda eforturilor EAU, contrabanda cu șoimi rămâne o problemă în multe părți ale lumii. Conservaționiștii raportează că șoimii dunăreni și călători sunt capturați în timpul migrațiilor lor prin Pakistan și aduși prin contrabandă cumpărătorilor bogați din Orientul Mijlociu. Și șoimii-nordici din regiunile arctice ale Rusiei sunt braconați. Dintre acele specii, momentan numai dunăreanul este considerat amenințat sau periclitat, deși există rapoarte potrivit cărora unele populații de șoimi-nordici par să scadă în unele locuri din sălbăticie. Conservaționiștii sunt îngrijorați că supraviețuirea pe termen lung a păsărilor ar putea fi pusă în pericol de comerțul ilegal, combinat cu micșorarea habitatului șoimilor – mai ales în Arctica, din cauza schimbărilor climatice.
Aceste probleme, spune Howard, sunt un motiv important pentru care Șeicul Butti este atât de dedicat reproducerii șoimilor, o operațiune pe care a extins-o recent în Scoția. „Ar trebui să veniți în vizită”, spune Howard.
DUBAIUL DISPUNE DE UN ÎNTREG MALL DEDICAT NEVOILOR ȘOIMILOR DE VÂNĂTOARE ȘI DE CURSE.
„ÎN CELE DIN URMĂ , AM DORI SĂ ELIBERĂM ÎN SĂLBĂTICIE MAJORITATEA PĂSĂRILOR PE CARE LE REPRODUCEM.” HOWARD WALLER
HOWARD ESTE GRĂBIT pentru că este ora hrănirii și îl așteaptă vreo 200 de șoimi flămânzi. Este sfârșitul lunii mai, aproape de finalul sezonului de reproducere, și mergem cu mașina la ferma de șoimi a Șeicului Butti, aflată printre dealurile înverzite și mlaștinile accidentate de pe coasta Scoției. În timp ce se orientează pe drumurile înguste, Howard descrie cum în copilăria sa petrecută în Rhodesia devora toate cărțile despre păsări pe care reușea să pună mâna și, mai târziu, după ce a imigrat în Africa de Sud, a început să adăpostească răpitoare rănite sau orfane – șoimi-călători, șoimi-sudici, vulturi-negii, șoimide-iarnă, mici ulii-păsărari („niște vânători mici și feroce de păsări cântătoare”), chiar și o bufniță („cea mai stupidă pasăre cu care am lucrat vreodată”). În timp, a devenit un șoimar devotat.
Într-o călătorie făcută în Dubai în 1998, un prieten l-a prezentat Șeicului Butti, care a fost intrigat de faptul că Howard credea că ar putea reproduce și dresa șoimi în EAU. „Toți veterinarii cu care am vorbit au spus că era imposibil să reproduci șoimi în deșert, darămite să înveți [păsările reproduse în captivitate] să vâneze aici”, spune Howard. Alți câțiva șoimari din EAU încercau și ei să reproducă, dar cu succes limitat, iar șeicul și Howard și-au propus să le demonstreze experților că se înșală. În primul lor sezon de reproducere, au eclozat peste 20 de ouă de șoim-dunărean și au crescut 15 până la maturitate. În anul următor, au dublat numărul.
Pe măsură ce vestea despre succesul lor s-a răspândit, șoimarii locali au început să le trimită păsări nedorite – șoimi considerați imposibil de dresat sau cei cu boli precum pododermatita ulcerativă severă (o infecție la picioare, potențial fatală) sau cu pene de zbor foarte deformate. Howard refuza să renunțe la vreo pasăre. Le-a descifrat pe rând personalitățile individuale, a lipit cu grijă penele rupte din aripă și a tratat cu răbdare pododermatita. („Majoritatea șoimarilor nu înțeleg că, de fapt, este vorba de stres”, spune el.) Mai mulți dintre șoimii donați au devenit vânători pricepuți și s-au alăturat populației reproducătoare a șeicului.
Acum câțiva ani, șeicul și Howard au decis să își extindă operațiunea cu un al doilea centru în Scoția, mai aproape de climele native ale șoimilor-călători și nordici și aproape de alți crescători de șoimi de înaltă calitate cu care puteau face schimb de linii genetice. Șeicul păstrează în fiecare an mai multe dintre păsările noi pentru a le dresa pentru vânătoare și altele pentru reproducere, dăruiește câteva familiei și prietenilor și vinde restul altor șoimari.
Ajungem la casa lui Howard, aflată pe o ridicătură cu vedere la Marea Nordului în depărtare. Șoimii flămânzi așteaptă, iar aerul răsună de țipetele lor stridente. Ne îndreptăm spre un mic complex de clădiri din spatele casei și intrăm într-una care conține o cameră de congelare plină cu carne de prepeliță și porumbel de proveniență locală. Howard strânge o găleată generoasă de piepți și vizităm zeci de camere cu perechi reproducătoare de șoimi-călători și nordici, fiecare cu un grup de doi sau trei pui. Howard pune carnea pe un mic raft și privim masculii zburând acolo, luând carnea și ducând-o femelelor. Apoi perechea hrănește cu rândul puii care cârâie.
Howard reproduce și hibrizi – parte călători, parte nordici – creați prin colectarea de spermă de la masculi și inseminarea artificială a femelelor. „Șoimii-nordici sunt păsări foarte inteligente, mult mai deștepte decât călătorii”, spune Howard. „Pot avea personalități de dive, dar când îi
combini cu șoimii-călători, obții o pasăre de vânătoare mare și puternică, mai ușor de mânuit și mai rezistentă la boli.”
Într-una dintre camere zăresc un șoim-nordic ca zăpada imaculată, fără vreo pată maro sau cenușie. Este mult-prețuita Cea Albă. Timp de milenii, istoricii au fost obsedați de șoimii de un alb pur. Răscumpărări pentru nobili răpiți, propuneri de diplomație internațională, zestrea pentru căsătorii regale au depins de aceste păsări speciale. În timpul cruciadelor, sultanul Saladin al Egiptului și Siriei a refuzat suma imensă de o mie de ducați de aur de la Regele Filip al Franței pentru a-i înapoia un șoim-nordic alb pur, care zburase peste liniile de luptă.
Nu doar frumusețea păsării îi entuziasmează pe Howard și Șeicul Butti. Cea Albă se dovedește un vânător agresiv și neînfricat. „Nu este doar un șoim de expoziție”, spune Howard. „Este tot ce ai putea visa la o pasăre.” Am văzut reportaje de știri despre șeici bogați care cumpără super-șoimi precum acesta chiar și cu 250.000 de dolari și îl întreb pe Howard cu cât s-ar putea vinde Cea Albă. „Presa relatează prețuri nebunești”, spune el, dar puține sunt corecte. „Acele reportaje ajută la alimentarea pieței negre”, adaugă el, încurajând oamenii să captureze șoimi sălbatici. Ai putea găsi un șoimar bogat din Orientul Mijlociu dispus să plătească sute de mii de dolari pentru Cea Albă, admite el, dar Șeicul Butti n-ar vinde-o niciodată. Pentru el și pentru Howard, Cea Albă reprezintă mult mai mult decât un simplu trofeu. Ea s-a născut din linia de șoimi-nordici care duce până la unul din șoimii-problemă, cauze pierdute oferite lui Howard la sfârșitul anilor ’90. Ea e dovada vie că șoimii sălbatici nu sunt mai buni decât cei reproduși în captivitate. Succesul constant al șeicului la vânătoarea cu șoimii săi reproduși în captivitate i-a determinat pe alți șoimari regali să caute păsări reproduse în captivitate. Unii au investit în propriile programe de reproducere. Aceasta marchează o tendință importantă, deduce Howard, una care a ajutat la reducerea pieței pentru șoimii sălbatici de contrabandă.
În cele din urmă, Howard și șeicul speră să elibereze în sălbăticie șoimi-nordici reproduși în captivitate pentru a le consolida numărul în unele părți ale Arcticii care s-au confruntat cu un declin. Este o practică care chiar a salvat șoimii-călători. Până în 1970, din cauza utilizării larg răspândite a pesticidului DDT, șoimul-călător aproape dispăruse din Statele Unite. Tom Cade, ornitolog și șoimar, a fondat Peregrine Fund și a recrutat șoimari din toată America de Nord pentru a ajuta la salvarea speciei. Eforturile lor au inclus eliberarea a 6.000 de șoimi reproduși în captivitate. Astăzi, populația de călători e considerată robustă. „În cele din urmă, am dori să eliberăm majoritatea păsărilor pe care le reproducem”, spune Howard.
Editorul senior Peter Gwin a scris despre Republica Centrafricană în mai 2017. Fotograful Brent Stirton a fost numit fotograful de natură sălbatică al anului 2017 pentru imaginile care înfățișează criza braconajului de rinoceri, publicate în numărul din octombrie 2016 al National Geographic.