Înfiorătoare, gelatinoase, fără creier, superbe
De ce sunt meduzele atât de fascinante? Trăiesc în apă, dar nu sunt pești. Sunt capabile să se cloneze. Iar unele pot întineri.
Ce face meduzele atât de fascinante?
Meduzele comune, care trăiesc în golfurile puțin adânci din lumea întreagă, arată ca niște stafii mici și nu tocmai prietenoase. Au corpuri ca niște umbrele sau clopote translucide, tivite cu tentacule palide; când trec pulsând, parcă ar prinde viață apa. La Acvariul Național din Baltimore, când sunt invitați să le atingă, vizitatorii se tem. După ce primesc asigurări că nu le vor face rău, își suflecă mânecile și afundă, ezitant, mâna în acvariu.
„Ce gelatinoase sunt!”, aud un băiețel cum chiuie.
„Ce super sunt!”, exclamă o fată.
„Mie mi se par pur și simplu fascinante”, îmi spune Jennie Janssen, ajutor de curator, care se ocupă de meduzele din acvariu. „Nu au creier și totuși supraviețuiesc – ba chiar se dezvoltă – generație după generație.”
Înfiorătoare, gelatinoase, super, fără creier, superbe: astea sunt meduzele – și nu doar atât. Anatomic, sunt animale relativ simple; nu au creier și nici sânge sau oase, iar organele de simț sunt rudimentare. În ciuda numelui din engleză – jellyfish – nu sunt pești, firește. De fapt, nu sunt nimic identificabil.
Multe creaturi numite generic „meduze” sunt rude la fel de îndepărtate cum sunt țânțarii-tigru cu tigrii. Nu numai că ocupă ramuri separate ale arborelui filogenetic animal, dar trăiesc și în habitate diferite; unele preferă suprafața oceanului, altele adâncurile, iar câteva – apa dulce. Le unește faptul că au dezvoltat convergent o strategie la fel de reușită pentru a pluti prin viață: corpurile gelatinoase.
DELOC SURPRINZĂTOR, având în vedere istoria evolutivă diferită, meduzele au o varietate fantastică de forme, mărimi și comportamente. Cât despre reproducere, sunt unele dintre cele mai abile creaturi de pe planetă. Se pot înmulți și sexuat, și asexuat; unele specii se pot autocopia împărțindu-se în două, depunând pachețele de celule sau dezvoltând clone minuscule în formă de fulg de nea prin procesul numit strobilație. Cel mai uluitor este că unele par capabile să se reproducă după moarte.
Așa-numita „meduză-nemuritoare” arată ca un degetar mic și păros și trăiește în Mediterana și în largul coastelor Japoniei. Membrii speciei pot inversa procesul de îmbătrânire astfel încât, în loc să moară, se recompun sub formă de puiet, care reîncepe apoi ciclul de viață al meduzei. E ca și cum o broască, de exemplu, ar reveni la forma de mormoloc sau un fluture la forma de omidă. Oamenii de știință numesc procesul acesta aproape miraculos „transdiferențiere”. Meduzele comune și verii lor, printre care coama-leului și urzicile-de-mare, sunt „meduze propriu-zise”. Fac parte din clasa Scyphozoa din încrengătura Cnidaria, ai cărei membri sunt și coralii. (Încrengătura este o categorie taxonomică atât de amplă, încât oamenii, peștii, șerpii, broaștele și toate celelalte animale cu coloană vertebrală se încadrează într-una singură, cea a cordatelor, împreună cu salpidele, care sunt grupate uneori împreună cu meduzele). La maturitate, meduzele propriu-zise au formă de farfuriuță cu susul în jos sau de parașută deschisă. Se propulsează prin apă contractând mușchii din umbrelă, iar tentaculele le sunt echipate cu celule urticante
din care țâșnesc tuburi minuscule, cu țepi, care străpung prada plutitoare ca niște harpoane. Pentru a o trage la gură, folosesc apendice în formă de confetti lungi, numite brațe orale. La unele specii, acestea au guri proprii.
Meduzele ca temuta caravelă-portugheză sunt înrudite și cu coralii, dar fac parte dintr-un subgrup diferit – al sifonoforelor – care practică o formă neobișnuită de trai colectiv. Ceea ce pare o singură caravelă este, de fapt, o colonie dezvoltată din același embrion. În loc să crească, embrionul formează prin înmugurire noi „organisme” care preiau funcții diferite. Unele, de exemplu, devin tentacule; altele devin organe reproducătoare.
„În ciclul de viață uman, corpul nostru are, de la naștere, toate părțile care vor exista la adult”, observă Casey Dunn, profesor de biologie evolutivă la Universitatea Yale. „Cel mai interesant la sifonofore este că au ales o cale foarte diferită.”
Mai există și ctenoforele, atât de ciudate, încât au fost plasate într-o încrengătură separată. Li se mai spune „meduze-pieptene”, pentru rândurile de mini-vâsle ca dinții de pieptene cu care înoată, și sunt de obicei mici, delicate și greu de studiat. Au o varietate de forme bizare: unele sunt plate și lungi, ca panglicile; altele seamănă mai degrabă cu niște buzunărașe sau cu niște coronițe. Majoritatea își prind prada cu un adeziv. „Au un fel de pachețele explozive cu lipici în tentacule”, explică Steve Haddock, om de știință senior la Institutul de Cercetare de la Acvariul Monterey Bay.
ÎN ULTIMELE DECENII, în unele zone de pe planetă, populația de meduze a crescut exploziv. În anii ’80, a apărut în Marea Neagră un ctenofor numit oficial Mnemiopsis leidyi și neoficial
„nucă-de-mare”. Trăiește în Atlanticul de Vest și se presupune că a fost transportat și deversat acolo în balastul unui vas. În Marea Neagră s-a dovedit atât de prolific, încât în ajunsese la densităţi de până la de organisme pe metru cub de apă. Peștii nu puteau concura cu el pentru mâncare – Mnemiopsis leidyi consumă de până la zece ori greutatea lui corporală pe zi – și mulţi i-au devenit pradă. Industria piscicolă locală a suferit un colaps.
În alte părţi ale lumii, bancurile de meduze ameninţă înotătorii și încarcă năvoadele. În
, în Italia și Spania s-au închis mai multe plaje din cauza proliferării meduzei-luminoase. În , o centrală nucleară din Suedia a fost închisă temporar pentru că avea ţevile de alimentare astupate cu meduze-comune.
Astfel de situaţii au determinat o mulţime de reportaje despre cum meduzele pun stăpânire pe mări. O pagină web anunţa „atacul gelatinei”. Alta prezicea „mâzgarmageddonul”.
Dar cercetătorii spun că situaţia e mai complicată decât sugerează titlurile din media. Populaţia de meduze fluctuează natural, iar oamenii tind să observe doar faza de vârf a ciclului.
„Proliferarea masivă a meduzelor ajunge pe prima pagină a ziarelor, dar lipsa ei nici măcar nu merită anunţată în presă”, spune Lucas Brotz, zoolog marin la Universitatea Columbia Britanică. Dacă unele specii de meduze par să beneficieze de pe urma omului – în largul coastelor Namibiei, de exemplu, este posibil ca pescuitul excesiv să fi împins ecosistemul într-o nouă stare, dominată de meduze-buzolă și meduzede-cristal –, altele, mai delicate, par să sufere. Cercetătorii din câteva zone ale lumii au anunţat scăderea numărului de specii de meduze observate.
În paralel, dacă oamenii au mai multe întâlniri neplăcute cu meduzele, cine pune stăpânire pe mări: ele sau noi?
„Pentru orice incident cu meduzele, motivul este că oamenii au invadat oceanele”, spune Haddock. „Noi suntem cei care le încalcă habitatul.” Meduzele nu fac altceva decât ce au făcut, generaţie, după generaţie, sute de milioane de ani: pulsează tăcute, fără creier și, văzute din perspectiva potrivită, superb.
Elizabeth Kolbert’s a primit un premiu Pulitzer pentru cartea The Sixth Extinction; a scris despre rasă și genetică în numărul din aprilie. David
Liittschwager, acest Richard Avedon al vietăților obscure, dar frumoase, a ilustrat 13 articole principale pentru NG.