Istorie sub ape
PLANUL TURCIEI DE A-ȘI CONTROLA CEA MAI PREȚIOASĂ RESURSĂ INCLUDE UN BARAJ CONTROVERSAT, CARE VA LĂSA MULTE ORAȘE SUB APĂ.
Hasankeyf este un orășel vechi de 12.000 de ani, cioplit într-un platou care flanchează fluviul Tigru.
Pare ieșit dintr-un basm suprarealist. Deasupra orașului se află peșteri create de înaintașii neolitici și ruinele unei citadele din vremea bizantinilor. Așezarea poartă urme ale romanilor. Are arhitectură islamică importantă, inclusiv un pod peste Tigru care a consacrat-o drept avanpost pe Drumul Mătăsii. E posibil ca Marco Polo să fi traversat pe aici în drum spre China.
Hasankeyf este și un oraș activ în sud-estul Turciei, cu piețe și grădini, moschei și cafenele – un loc cu un sentiment palpabil al continuității istorice și al supraviețuirii.
Cu toate acestea, în 2006, guvernul turc a început în mod oficial lucrările la un baraj uriaș peste fluviul Tigru care va duce la scufundarea a aproximativ 80% din Hasankeyf și strămutarea celor 3.000 de locuitori. Barajul – Ilısu – este aproape terminat acum, iar inundarea ar putea începe oricând în anul care urmează.
De ce ar demola o țară unul dintre cele mai mitice locuri ale sale? Pentru a îmbunătăți viețile localnicilor prin modernizare, spune guvernul. Însă proiectul uriaș aduce foloase și statului turc. Turcia nu are surse indigene de petrol sau gaze naturale. Dar are apă.
ÎN PRIMELE DECENII ale secolului al XX-lea, Republica Turcia s-a implicat într-o serie de proiecte de modernizare susținute de stat, menite să îi dezvolte economia. Regiunea sud-estică – cu locuitori relativ săraci, sub-educați și minoritari kurzi, arabi și asirieni – a fost în mare parte omisă. În anii ’70, guvernul a propus un remediu: un baraj colosal care avea să aducă electricitate ieftină în sud-est și să irige
Barajul Atatürk e cel mai mare din țară. Denumit după Kemal Atatürk, întemeietorul Turciei moderne, barajul a fost construit pe Eufrat în anii ’80, în cadrul vastului Proiect Anatolia de Sud-Est, pentru a genera electricitate, a sprijini economia regiunii și a iriga zonele rurale ale Turciei.
terenurile agricole. Guvernul turc avea să construiască 22 de baraje și 19 centrale hidroelectrice peste rețeaua fluvială Tigru și Eufrat, precum și drumuri, poduri și alte tipuri de infrastructură. Planul a fost botezat Proiectul Anatolia de SudEst (GAP, după acronimul în limba turcă).
GAP a devenit în curând controversat. Siria și Irak, aflate în aval față de Turcia, au protestat că Turcia putea să le priveze de apa atât de necesară. În 1984, Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), o grupare separatistă militantă – teroristă, conform Turciei și Statelor Unite – s-a revoltat împotriva a ceea ce percepea ca nedreptăți comise de statul turc, transformând sud-estul în zonă de război. Între timp, băncile europene au retras finanțarea, iar Banca Mondială a refuzat împrumuturile din cauza neînțelegerilor continue dintre națiuni, a evaluărilor de mediu inadecvate și a preocupărilor legate de amploarea strămutării și protejarea patrimoniului cultural. Chiar și în guvernul turc, entuziasmul față de GAP ca proiect de mândrie națională a început să pălească, potrivit lui Hilal Elver, care a consiliat Ministerul Mediului în anii ’90, iar acum este raportor special pentru dreptul la hrană al Consiliului Drepturilor Omului al ONU.
Într-adevăr, după anul 2000 devenise deja clar că barajele nu reușeau să își atingă scopul propus. „Au gestionat greșit apa și nu au adus dezvoltare, nici pace”, a spus Elver, notând că PKK
și guvernul încă sunt în conflict. Astăzi, electricitatea generată de dintre cele baraje terminate este folosită în cea mai mare parte altundeva. Salinizarea, un rezultat direct al introducerii apei pe terenuri sărate prost drenate, a distrus ferme valoroase. Profitul obţinut din baraje nu a ajuns la municipalităţile locale sau la oameni. Mii de persoane au fost strămutate. Majoritatea au primit compensaţii bănești și locuinţe, dar nu suficient pentru a înlocui vechile mijloace de trai.
Barajul Ilısu ar putea fi unul dintre cele mai distructive proiecte GAP de până acum. Este stabilit să inunde nu numai Hasankeyf, ci și de kilometri de ecosistem fluvial, de situri arheologice și zeci de orașe și sate. Unele artefacte vor fi mutate la loc sigur, dar barajul va strămuta în jur de . de oameni și va afecta alte zeci de mii. Ercan Ayboğa, inginer de mediu și purtător de cuvânt pentru Initiative to Keep Hasankeyf Alive, spune că numărul ar putea fi de aproape . . „Este un proiect uriaș impus oamenilor din regiune de către guvernul turc”, a spus Ayboğa. „Nu are beneficii pentru populaţia locală, doar profituri pentru unele companii și marii proprietari de terenuri.”
Atunci de ce insistă guvernul Turciei? La urma urmei, alte ţări, inclusiv SUA, reconsideră beneficiile și riscurile barajelor și chiar elimină unele baraje pentru a reface cursul natural al apei și habitatele riverane. Și există modalităţi mai puţin distructive de a genera electricitate, cum ar fi energia solară.
Mulţi cred că obiectivul guvernului este pur și simplu să controleze această resursă naturală
pentru nevoile interne și pentru securitatea Turciei. Un caz relevant: când liderul PKK, Abdullah Öcalan, s-a refugiat în Siria, unul dintre argumentele în negociere folosite de Turcia pentru a-l recupera a fost că putea opri alimentarea cu apă a ţării. Apa „poate fi folosită ca armă împotriva Irakului și a Siriei”, a spus John Crofoot, rezident american nepermanent și fondator al Hasankeyf Matters. „Este un avantaj competitiv.”
Primăvara aceasta, seceta din Irak s-a înrăutăţit, iar Tigrul a scăzut la un nivel periculos. Guvernul irakian a făcut lobby contra planului Turciei de-a începe umplerea lacului de acumulare al Barajului Ilısu în iunie. Turcii au consimţit. Fatih Yıldız, ambasadorul Turciei în Irak, le-a spus criticilor: „Am arătat din nou că putem pune nevoile vecinului nostru înaintea alor noastre”. Însă, timp de decenii, atitudinea guvernului a rămas, în esenţă, aceeași: Irakul are petrol, dar Turcia are apă și poate face ce vrea cu ea.
OAMENII DIN HASANKEYF au protestat în martie, după ce oficialităţile au trimis ordine de evacuare comercianţilor din bazarul istoric și le-au spus să înceapă să se mute în noile sedii din Noul Hasankeyf, o serie de clădiri anoste, în cea mai mare parte nelocuite, de pe o câmpie din apropiere. Comercianţii au argumentat că afacerile lor nu se puteau derula într-un oraș fantomă. Evacuarea, spuneau ei, le încălca dreptul la muncă. Au avut câștig de cauză, chiar dacă doar temporar.
În anii trecuţi de la începerea construirii barajului, oamenii au trăit într-o incertitudine chinuitoare, neștiind când vor fi nevoiţi să-și părăsească locuinţele. Potrivit ultimelor informaţii, guvernul urma să înceapă umplerea lacului în iulie. Nu s-a întâmplat. Așa că oamenii așteaptă și trăiesc. Ca și cum, cu cât Hasankeyf rămâne mai mult timp neinundat, cu atât le e mai ușor să creadă că nu va fi niciodată.
Suzy Hansen este o scriitoare care locuiește în Istanbul. Prima ei carte, Notes on a Foreign Country, a fost finalistă a Premiului Pulitzer.