PE URMELE SCRUMBIEI

National Geographic Traveller Romania - - Cuprins - TEXT: DOM­NI­CA MA­CRI FOTO: IO­NUȚ MA­CRI

O că­lă­to­rie în Del­tă des­chi­de noi ori­zon­turi gas­tro­no­mi­ce. Text: Dom­ni­ca Ma­cri. Foto: Io­nuț Ma­cri. p. 60

O CĂ­LĂ­TO­RIE ÎN DEL­TĂ ÎN AFARA SEZONULUI DES­CHI­DE NOI ORI­ZON­TURI GAS­TRO­NO­MI­CE.

Era de­ja se­a­ră când m-am ur­cat în bar­ca de pes­cu­it – una so­li­dă, cu un și mai so­lid mo­tor – cu doi co­e­chi­pi­eri de nă­dej­de, Ne­lu și Pe­tru, ca­re s-au îndu­rat să ia o ne­o­fi­tă ca mi­ne la o toa­nă de scrumbie. Vreo do­uă ore du­re­a­ză toa­na – o co­bo­râre de câți­va ki­lo­me­tri cu bar­ca, cu pla­sa de pes­cu­it întin­să de-a cur­me­zișul flu­vi­u­lui. Pe vre­muri, capătul ce­lă­lalt al set­cii era su­sți­nut de o tig­vă ma­re (o tăr­tă­cuță). Azi se fo­lo­sește o ba­li­ză im­pro­vi­za­tă din­tr-un bi­don de plas­tic, sem­na­li­zat du­pă ima­gi­nație. A noas­tră are un pet gal­ben fos­fo­res­cent, în in­te­ri­o­rul că­ru­ia Ni­cu și-a lă­sat lan­ter­na. Scli­pește, cu in­ter­mi­te­nțe, de pe lângă mal, dus de apă la va­le. Noi tra­ver­săm ușor Du­nă­rea cu Ni­cu la vâsle, în timp ce Pe­tru des­fășoa­ră ze­ci­le de me­tri de set­că. Apoi co­bo­râm înce­tișor de-a lun­gul ma­lu­lui opus. Set­ca va cu­le­ge ce scrum­bii se ni­me­resc în calea ei… O să fie cu no­roc?

Pe lângă mi­ne, crângul de pe Sa­ca­lin își des­fășoa­ră frun­zișul întu­ne­cat, iar gu­ra Brațu­lui Sfântul Ghe­or­ghe se tot lăr­gește să ne înfu­le­ce. Port pan­ta­loni de schi pes­te blu­gi plus do­uă pu­foai­ce una pes­te alta și e plă­cut, pen­tru că am avut no­ro­cul să stea vântul. O lu­nă aproa­pe pli­nă, cu un ha­lou ma­re, ne ve­ghe­a­ză de sus… Când ce­le do­uă ma­luri se de­păr­te­a­ză într-atât că nu le mai pot cu­prin­de din­tr-o pri­vi­re, hu­la mă­rii înce­pe să ne le­ge­ne bar­ca. Ne-am apro­piat de capătul toa­nei și Pe­tru înce­pe să strângă pla­sa. E stro­pi­tă cu pe­te ar­gin­tii, a că­ror frec­vență anu­nță o re­col­tă bu­nă…

E ne­voie de ate­nție, spu­ne Ni­cu, ca să ții bar­ca bi­ne ori­en­ta­tă pe va­lu­ri­le tot mai mari, dar să nu-mi fie fri­că, că e so­li­dă și nu se răs­toar­nă. Ma­rea vi­ne fă­ră fu­rie, în ta­la­zuri ca­re se văd ver­de-închis în lu­mi­na lu­nii, dar du­pă fiecare ta­laz se cas­că o groa­pă adâncă în ca­re ne afun­dăm cu pri­ce­pe­re. Mă uit în sus la va­lul ca­re vi­ne din dre­ap­ta, mă întreb da­că nu o să se pră­vă­le­as­că în bar­că, dar noi sun­tem cei ca­re ur­căm pe el, vic­to­ri­oși. Le­gă­na­tul e psi­he­de­lic, lu­mi­na e ma­gi­că, pla­sa nes­fârși­tă cu mă­nun­chi­uri de pești de oțel – su­pra­re­a­lis­tă.

Toc­mai am pășit în lu­mea pes­cu­i­tu­lui de scrum­bii. Am venit la Sfântu Ghe­or­ghe, cel mai ră­să­ri­te­an punct al Ro­mâni­ei, la înce­put de apri­lie, când la alți pești e pro­hi­biție. Scum­pin­du-se de la o zi la alta în prag de săr­bă­tori, scrum­bia adu­ce zi­le­le aces­tea câști­guri gra­se în bu­zu­na­re­le pes­ca­ri­lor. O toa­nă poa­te să-ți adu­că pes­te 100 de ki­lo­gra­me – du­pă cum poa­te să te la­se cu doar 15, sau cu pla­sa rup­tă.

Pe bu­ca­ta de vreo 4-5 ki­lo­me­tri din drep­tul lo­ca­li­tății stau la rând pes­ca­rii din aso­ciația lo­ca­lă. Alte gru­puri fac ace­lași lu­cru în su­sul flu­vi­u­lui, ca­re e împă­rțit ju­di­ci­os, pe se­cți­uni. Mu­lți pes­cari ple­a­că din sa­te­le lor și cam­pe­a­ză câte­va săp­tă­mâni, dor­mind pe sponci ca să-și prin­dă rândul la pes­cu­it. Când o bar­că ajun­ge spre capătul toa­nei, o alta por­nește pe ur­ma ei. Zi și noap­te, pen­tru că scrum­bi­i­le nu stau.

În cea mai bu­nă zi din se­zo­nul tre­cut, cher­ha­naua din Sf. Ghe­or­ghe a adu­nat 6 to­ne de scrumbie, dar înain­te de 1990, exis­tau și cap­turi de 25 de to­ne pe zi. Pes­ca­rii din amon­te se plâng că cei de la gu­ri­le Du­nă­rii le iau tot pește­le, dar re­a­li­ta­tea e că sunt pes­te o mie de pes­cari înre­gis­trați astă­zi, față de 300-400 câți erau pe tim­pul co­mu­nis­mu­lui.

„Da­că es­te scrumbie, îmi spu­ne Si­ca Si­mi­on, ne­vas­tă și ma­mă de pes­car, ai prins che­ag. Da­că nu es­te, iar­na ur­mă­toa­re e sub sem­nul între­bă­rii”.

PONT Ieși cu bar­ca pe Du­nă­re. Da­că nu gă­sești un pes­car să te ia cu el, su­nă la unul din nu­me­re­le afișa­te prin sat pen­tru plim­bări cu bar­ca. Sau mer­gi într-un tur ghi­dat cu Ge­or­gian Du­mi­tru, ca­re spu­ne că apri­lie-mai e se­zo­nul cel mai bun să te bu­curi de fau­na Del­tei. 0744-586360, între 50 și 100 de lei de per­soa­nă, în fun­cție de du­ra­ta tu­rei.

Afla­tă pen­tru pri­ma da­tă la Sfântu Ghe­or­ghe, o iau la pi­ci­or prin sa­tul cu vreo 750 de su­fle­te. Da­că par­cur­gi fa­le­za și ce­le trei stră­zi pa­ra­le­le, ai par­curs to­tul. Mă mir de dru­mu­ri­le aco­pe­ri­te cu un fel de glod ni­si­pos, dar mă lă­mu­resc cu­rând de ce: as­fal­tul nu e o opți­u­ne, pânza fre­a­ti­că e la 20 de cen­ti­me­tri sub pă­mânt. Tot ea înver­zește gră­di­ni­le și crește le­gu­me­le fă­ră să fie ne­voie să le uzi.

Fă­ră dru­muri și fă­ră mașini (îmi ia ce­va să-mi dau se­a­ma că lip­sesc din pei­saj, în mod fe­ri­cit), cu soa­re­le ca­re ie­se prin spăr­tu­ri­le no­ri­lor de pri­mă­va­ră, cu bă­trânii ieșiți cu să­pă­li­ga pe pe­ti­ce­le de pă­mânt ne­gru din fața ca­se­lor, cu po­mii roz-al­bu­rii în floa­re – simt că am ajuns la po­lul tih­nei.

Exis­tă un ritm al sa­tu­lui, îmi spu­ne Anca Si­mi­on, de la Aso­ciația Eco Del­ta Du­nă­rii – și ghi­da mea. „Aici n-ai cum să te gră­bești: va­po­rul vi­ne doar luni, mi­er­curi și vi­neri. Ma­ga­zi­ne­le sunt des­chi­se de la 8 la 12, și apoi se­a­ra de la 16 la 20. To­tul e așe­zat. Săp­ta­mâna asta, de exem­plu, se lu­cre­a­ză în gră­di­nă, apoi se fa­ce cu­rățe­nie de Flo­rii.” Exis­tă aici un timp mai lent, dat de mi­grați­i­le pești­lor, de vânturi, de ma­re, de da­ta la ca­re se coa­ce pri­ma roșie, sau când se fa­ce tul­bu­re­lul de pe bol­ta de

SALAT~ DE SCRUMBIE: „Din pe[te­le abia s`rat, pu]in, 24 de ore, se des`re­az` [i se fa­ce «sus­hi». Cu ce­ap`, ar­dei, m`rar, m`sli­ne, sau to­cat` m`runt [i pus` în mai­o­nez`”. — Tan­ti Ti]a

viță ca­re um­brește cur­tea.

Umblu în sus și în jos, împreu­nă cu Anca, și vor­bim cu bă­trâne­le ca­re plan­te­a­ză ri­di­chi sau spoi­esc gar­du­ri­le cu var. Po­zăm mu­lți­mea de ca­se frumoase, în fața că­ro­ra înflo­resc, in­va­ria­bil, nar­ci­se gal­be­ne și zam­bi­le al­bas­tre. La Tița, mă­tușa Ancăi, dăm pes­te 20 de scrum­bii întin­se pe sârmă, la zvântat. „Au stat doar 48 de ore la sa­re, sunt proas­pe­te, și acum pre­gă­tesc bu­toi­ul să le afum”, zi­ce. Sunt doar așa, de pof­tă, pen­tru mu­sa­firi. Tan­ti Tița are po­vești mul­te, cu pic­ni­curi ve­se­le, cu scrumbie și câte un „împin­gă­tor”, cum se zi­ce prin par­tea lo­cu­lui la tă­rie. În altă cur­te, ve­dem cum fun­cți­o­nea­ză afu­mă­toa­rea tra­diți­o­na­lă – o groa­pă în pă­mânt (un­de se fa­ce fo­cul, într-o cră­ti­ci­oa­ră, cu nis­cai ru­me­guș), un șa­nț și un bu­toi cu fun­dul scos. Șa­nțul aco­pe­rit cu o ta­blă con­du­ce fu­mul în bu­toi, un­de stau spânzu­rați peștii. Cu acest aran­ja­ment mi­ni­ma­list, în do­uă ore car­nea prin­de cu­loa­re și gus­tul de neu­i­tat.

Toa­tă lu­mea pe ca­re o întâlnim spo­ro­văi­ește cu plă­ce­re. Stau pe o ban­că cu Vic­to­ria, ca­re po­ves­tește cum pes­ca­rii de pe vre­muri tre­ce­au cu pește prin sat și împă­rțe­au gra­tis ce le pri­so­sea, stau la un gard cu Pe­la­ghia, ca­re se plânge cu haz

Du­ra­bi­le și mai ră­co­roa­se de­cât ce­le mo­der­ne, aco­pe­rișu­ri­le de stuf tra­diți­o­na­le, pre­cum aces­tea, de la

Gre­en Vil­la­ge, dau ca­rac­te­rul sa­tu­lui.

de nu­mă­rul ma­re de vă­du­ve din sat, cu San­da, gaz­dă-eroi­nă, ca­re hră­nește pe timp de va­ră și câte 100 de tu­riști pe zi, sau cu ve­ci­na de pes­te drum, des­pre smo­chi­nii ei fă­loși, sur­sa unei for­mi­da­bi­le dul­ceți de smo­chi­ne coap­te.

La o ma­la­sol­că stau cu Anca, și cu ma­ma ei, Si­ca, nu o ma­re împă­ti­mi­tă a scrumbiei („mi­roa­se urât”). Anca e, în schimb, o ma­re împă­ti­mi­tă a cul­tu­rii lo­ca­le. Fi­i­că de pes­car, ple­ca­tă la stu­dii prin lu­mea lar­gă, s-a întors aici la 35 de ani să sal­ve­ze Sfântu Ghe­or­ghe de si­ne însuși – lup­tându-se, per­so­nal și prin Eco Del­ta Du­nă­rii, pen­tru un tu­rism lent, în ca­re sa­tul să își păs­tre­ze iden­ti­ta­tea și, da­că se poa­te, să o vândă nu en-gros, la to­nă, ci en-de­tail. Înțe­leg mai bi­ne cum vi­ne asta se­a­ra, când stăm cu gaz­da noas­tră, Lau­ra, la un șir nes­fârșit de le­cții de istorie lo­ca­lă, râzând cu la­cri­mi la glu­me­le cam pi­can­te, gus­tând din jar­co­vlea și pi­păind cu in­cre­du­li­ta­te am­fo­re­le ve­chi, ab­so­lut in­tac­te, cu­le­se de pes­cari din Du­nă­re – cap­tu­ră ac­ci­den­ta­lă. Poa­te că ăsta e vi­i­to­rul – în loc să vândă su­te de ki­lo­gra­me de pește la cher­ha­na, lo­cal­ni­cii vor vin­de doar câte­va far­fu­rii, bi­ne pre­să­ra­te cu tot ce înse­am­nă sa­voa­re lo­ca­lă: istorie anec­do­ti­că, at­mos­fe­ră, aco­pe­rișuri de stuf, ca­se ță­ră­nești pic­ta­te cu ver­nil, du­pă tra­diția ha­ho­li­lor (ca­za­cii za­po­ro­jeni din ca­re des­cind lo­cal­ni­cii), rețe­te de la bu­nici, oca­zia de a ve­dea tra­diții vii.

La ul­ti­ma ca­să din sat („De fapt, e pri­ma, da’ lu­mea cre­de că-i ul­ti­ma”, glu­mește stă­pâna ca­sei) pi­păim cup­to­rul de chir­pici fă­cut de ea du­pă mo­de­lul ce­lui bă­trânesc. „Ba­be­le au trăit bi­ne, spu­ne Ve­ro­ni­ca Apos­tol. De Paști, pre­gă­te­au tă­vi­le, to­tul crud, încin­ge­au cup­to­rul, le bă­gau înăun­tru și ple­cau la bi­se­ri­că. Când se întor­ce­au, gă­se­au to­tul fra­ged.”

PONT Ia sa­tul la pi­ci­or. Nu ra­ta cen­trul cu ve­chi­le ca­se ne­gus­to­rești și mu­zeul să­tesc. Vi­zi­te­a­ză pla­ja, e mai fru­moa­să în ex­tra­se­zon, chiar da­că nu cir­cu­lă tro­ca­ri­ci­ul și tre­bu­ie să mer­gi pe jos. Pe drum o să ve­zi for­ti­fi­cați­i­le din al II-lea Răz­boi Mon­dial, iar da­că ai chef de dru­meție, ia-o pe Dru­mul Bor­ne­lor, spre Su­li­na.

Cârci­u­ma e cârci­u­mă, „Toa­na” e „Toa­nă”, spu­ne cu mândrie Ni­co­le­ta Tul­ce­a­nu, bar­ma­nița din mi­ca îngră­di­tu­ră de lemn roșu, de un­de răz­bat se­a­ra chi­o­te de voie bu­nă. „Aici e ani­mație doar pri­mă­va­ra, și vin doar pes­ca­rii noștri”, spu­ne ea, nu e ca La Săl­cii, un­de merg VIPu­ri­le, iar va­ra tre­bu­ie să înduri ne­su­fe­ri­ta mu­zi­că pre­fe­ra­tă de tu­riști, de la „Tra­gic FM”. Pe vre­muri, evreii și gre­cii ți­neau în sat pa­tru ca­fe­ne­le și ce­ai­nă­rii și do­uă bo­de­gi. Acum „Mă­ga­rul Tă­vă­lit” s-a închis, iar la „Toa­na Pi­er­du­tă” se săr­bă­to­resc

SCRUMBIE LA GR~TAR: „Pri­ma dat` m-am p`c`lit s-o pun în ti­gaie, apoi am aflat c` se cres­te­az` [i se fa­ce la gr`tar, ca s` se scurg` bi­ne gr`si­mea. N-am vrut s` mai m`nânc altce­va!” — So­rin Po­pes­cu, pro­pri­e­tar de pen­si­u­ne

La o toa­nă de scrumbie pe înse­rat, pes­ca­rii tre­bu­ie să de­pu­nă ace­lași efort ca pe vre­mea lui Anti­pa ca să ri­di­ce pla­se­le pli­ne, dar

au scă­pat de tra­sul la ra­me con­tra cu­ren­tu­lui.

cap­tu­ri­le ge­ne­roa­se și se de­plâng ce­le sla­be, sau pi­er­du­te, atunci când dor­mi prea mult și ești să­rit la rând.

Față în față cu co­lo­ra­ta cârci­u­mi­oa­ră, o cher­ha­na mo­der­ni­za­tă și fru­mos bran­du­i­tă adu­nă, po­tri­vit le­gii, tot pește­le prins. Asta înse­am­nă acum cam 70-80 de to­ne de scrumbie pe an, ca­re iau dru­mul Tul­cei și al ce­lor­lal­te pi­ețe mari. Și la Bu­cu­rești ple­a­că anual câte­va tran­spor­turi de pește proas­păt pen­tru abo­nații ma­ga­zi­nu­lui Ori­gini, pro­pri­e­ta­rul cher­ha­na­lei. Un pes­car poa­te du­ce acasă doar 5 ki­lo­gra­me pe zi, pen­tru fa­mi­lie. Aici, se zi­ce, tro­na când­va Doam­na Axe­nia, fe­meia de fi­er ca­re ad­mi­nis­tra cap­tu­ri­le de pește eta­ti­za­te. „Nici pri­ma­rul nu su­fla în fața ei, îmi po­ves­tește Anca, pen­tru că pe ea o su­na Ce­aușes­cu da­că voia icre ne­gre”.

Vre­mu­ri­le co­mu­nis­te aduc un li­căr de re­gret în ochii tu­tu­ror pes­ca­ri­lor cu ca­re am vor­bit. Pes­cu­i­tul de stu­ri­oni, ca­re asi­gu­ra bu­năs­ta­rea în Sf. Ghe­or­ghe, a fost in­ter­zis acum 11 ani în toa­tă Re­zer­vația Bi­os­fe­rei Del­ta Du­nă­rii. Mă­su­ra îi re­vol­tă pe ma­jo­ri­ta­tea (deși, din șușo­te­li, înțe­le­gem că stu­ri­o­nul nu ar lip­si nici azi din far­fu­ri­i­le lo­cal­ni­ci­lor) și îi fa­ce să ui­te ce greu era tra­sul la vâsle, ce pe­nu­rie era, ce co­te mari de pre­dat la stat, și cum erau ți­nuți din scurt de re­gim. Prin cu­rți­le pes­ca­ri­lor mai atârnă măr­tu­rie car­ma­ce­le, cu sfori groa­se și greu­tăți din pia­tră sau fi­er. Ca re­sur­să de venit au mai ră­mas acum tu­riștii, aduși în nu­măr ma­re va­ra de Fes­ti­va­lul de Film Ano­ni­mul, și vreo cinci spe­cii de pești mai va­lo­roși, prin­tre ca­re și scrum­bia, cu ce­le 18 pro­cen­te de gră­si­me ale sa­le.

Gri­go­re Ba­boia­nu, ex­pert în ma­na­ge­men­tul re­zer­vați­ei și fost gu­ver­na­tor al ARBDD, cre­de că se­zo­nul de scrumbie, pla­sat în pli­nă pro­hi­biție ge­ne­ra­lă, are po­te­nția­lul de a de­ve­ni și el o atra­cție. „Asta neînsem­nând ghif­tu­i­rea cu scrumbie, pre­ci­ze­a­ză Ba­boia­nu, ci o oca­zie de a va­lo­ri­fi­ca și alte eveni­men­te, meșteșu­guri, pro­du­se și ac­ti­vi­tăți lo­ca­le“.

Dar e greu să fii aici și să nu vrei să te ghif­tu­i­ești. Poa­te cel mai mar­cant eveni­ment în ma­te­rie de ghif­tu­ia­lă e hra­mul sa­tu­lui, de

MALASOLCA: „Se cres­te­az` pe[te­le din cen­ti­men­tru în cen­ti­me­tru, s` se p`trund` [i oa­se­le, [i se fi­er­be în ap`. Se ser­ve[te cu muj­dei din bel[ug [i car­to­fi”. — Lau­ra Efi­mov

Cres­ta­tă mă­runt și pu­să pe pli­tă de chef So­rin Pet­cu, scrum­bia se odih­nește în bu­că­tă­ria de la Gre­en Vil­la­ge, ca­re, la 170 de lo­curi, e prin­ci­pa­lul ope­ra­tor de tu­rism din Sf. Ghe­or­ghe.

Zi­no­vei și Va­si­li­ca Si­do­ren­cu, că­să­to­riți de 57 de ani, în ia­ta­cul lor de­co­rat cu scoa­rțe

țe­su­te de mână. Ca­sa bă­trâneas­că,

„bu­nă”, e ală­turi.

ca­re Axi­nia Apos­tol, de 93 de ani, își amin­tește cu lux de amă­nun­te: „Ce lu­me era în sat, ai, ai, ai! Ve­neau din Ga­lați, Du­na­văț, Mu­ri­ghi­ol, Su­li­na… Se pu­neau me­se mari în cur­tea bi­se­ri­cii. Fe­mei­le bă­trâne, în fus­te, fă­ce­au stor­ce­ag, și pește, și tăiței de ca­să, păs­to­rii dă­de­au un ju­gan și se fă­cea ci­or­bă, car­ne cu tăiței…” Hra­mul din 23 apri­lie e sin­gu­rul mo­ment în ca­re scrum­bia își pi­er­de cu to­tul din im­por­ta­nță. Altmin­teri, are pro­pri­i­le ei fes­ti­va­luri la Su­li­na și Ga­lați, iar Anca spu­ne că și sa­tul ei o să or­ga­ni­ze­ze unul la anul. De­o­cam­da­tă, ta­len­te­le gas­tro­no­mi­ce lo­ca­le se pre­mia­ză la Crișan, la Fes­ti­va­lul Bo­rșu­lui, de un­de Sfântu Ghe­or­ghe a venit de do­uă ori cu tro­feul.

PONT: Ia o pau­ză de la res­tau­ran­te­le de pe fa­le­ză și mă­nâncă la lo­cal­nici. Mer­gi prin sat și între­a­bă ci­ne ser­vește ma­sa. Nu ra­ta sub ni­cio for­mă pâi­nea de la bru­tă­rie – are par­fu­mul de copt pe va­tră de altă­da­tă și poți înghiți una între­a­gă pe ne­ră­su­fla­te.

La fi­nal de că­lă­to­rie, fac și un po­pas la fa­bri­ca de pește, să văd cum se pre­pa­ră scrum­bia afu­ma­tă. Trec de li­ni­i­le de pro­du­cție al­be ima­cu­la­te și de fe­te­le cu bo­ne­te al­bas­tre ca­re învârt în va­ne­le cu icre sau taie șprot pen­tru ma­ri­na­tă, până ajung la afu­mă­tori... În do­uă ca­me­re enor­me de inox, și­ruri dis­ci­pli­na­te de scrum­bii odih­nesc pe un ras­tel, îmbi­bându-se cu fum în mod con­tro­lat și au­to­ma­ti­zat. Îmi li­pesc na­sul de hu­blou și adul­mec ru­me­gușul de brad ca­re hră­nește afu­mă­toa­rea. Pro­pri­e­ta­rul fa­bri­cii MIADMAR, Da­ni­el Bu­hai, împreu­nă cu alți doi pro­ce­sa­tori de pește din Tul­cea, a înfi­i­nțat Aso­ciația RO-PESCADOR ca să fa­că din scrum­bia de Du­nă­re afu­ma­tă pro­dus cu Indi­cație Ge­o­gra­fi­că Pro­te­ja­tă (IGP). Asta înse­am­nă că pro­du­sul e strict lo­cal și fă­cut du­pă me­to­de tra­diți­o­na­le. „Es­te ce­ea ce se poa­te nu­mi o opor­tu­ni­ta­te”, ex­pli­că el. „Pe ter­men lung, va fi no­ul Be­au­jo­lais al Eu­ro­pei.”

Stăm de vor­bă mai târziu la o de­gus­ta­re de scrumbie afu­ma­tă și ma­ri­na­tă – între ca­re e ta­re greu să ale­gi – plus man­tra pe ca­re am tot au­zit-o la Sfan­tu Ghe­or­ghe: „ce­a­pă și ri­di­chi”. Tul­ce­a­nul, pes­car cu ve­chi­me și pro­pri­e­tar de pescador, ve­de și mai de­par­te, la tot ce poa­te de­ri­va de aici: un fes­ti­val, un ghid cu­li­nar, o car­te de bu­ca­te, eveni­men­te, ba chiar și un brand co­lec­tiv: „Pro­dus în Del­ta Du­nă­rii”. „Eco­no­mia lo­ca­lă ar pu­tea să-și cre­e­ze o ima­gi­ne gas­tro­no­mi­că re­gi­o­na­lă pu­ter­ni­că. Avem oca­zia să pu­nem în va­loa­re zo­na în ca­re trăim, fă­ră să o agre­săm și să o su­pra­ex­ploa­tăm, prin pa­tri­mo­niu”, spu­ne Bu­hai.

Îmi închei pe­ri­plul cu un ca­dou pe ca­re mi-l ofer de fiecare da­tă când ajung la Tul­cea: o ma­să la „Ivan Pes­car”, lo­cul ca­re îți bu­cu­ră gus­tul și bu­nul-gust în ace­lași timp. La lo­ca­lul bo­u­ti­que ca­re lu­mi­nea­ză fa­le­za cam po­no­si­tă a Tul­cei, mă­nânc pen­tru pri­ma da­tă stor­ce­ag – bo­rșul pes­că­resc cu stu­ri­on, mar­ca spe­ci­fi­că de Sf. Ghe­or­ghe, acum în va­rian­tă cul­tă, cu păs­tru­gă de cres­că­to­rie și smântână în loc de zer. Ca de­sert, un vin alb ușor din Del­tă, de la o mini-pod­go­rie pe ca­re un ita­lian pa­si­o­nat o ară cu ca­lul și plu­gul, și o plă­cin­tă cu brânză pu­dra­tă ade­me­ni­tor.

Pes­te doar câte­va zi­le gust și rețe­ta-ve­de­tă – toc­mai la Ga­lați. E Fes­ti­va­lul Scrumbiei, cu ex­po­ziții, con­cur­suri des­pre pește și pes­cu­it, mu­zi­că și gră­ta­re încin­se. La coa­dă la stan­dul Ro­ta­ry Club, ai că­rui mem­bri gă­tesc pen­tru cau­za co­pi­i­lor cu au­tism, stau de vor­bă cu un cu­plu ca­re se lau­dă că anul tre­cut și-a pus la sa­ra­mu­ră 100 de ki­lo­gra­me. Mă mu­lțu­mesc cu un sfert de kil, în for­ma sa la gră­tar, cu mă­mă­li­gă și muj­dei. N-a stat ni­meni s-o cres­te­ze ca la Sf. Ghe­or­ghe, dar nu-mi dau se­a­ma când dis­pa­re, cu oa­se cu tot, din far­fu­rie. A fost, într-ade­văr, cea mai bu­nă.

SCRUMBIE AFUMAT~: „O mânc`m, c` e bun` r`u! A[a, cu ce­ap` ver­de [i cu ri­di­chi, sau toam­na, cu un pa­har de tul­bu­rel al`turi”. — Si­ca Si­mi­on

O lot­că de lemn stă pe fa­le­za din Sf. Ghe­or­ghe, lângă pon­toa­ne­le pes­ca­ri­lor. Înlo­cu­i­te de bărci din fi­bră de sti­clă, lot­ci­le ajung ade­sea obi­ec­te de de­cor.

Tot ce ajun­ge la Sf. Ghe­or­ghe ajun­ge pe apă, iar măr­fu­ri­le și lu­cru­ri­le vo­lu­mi­noa­se pot că­lă­tori doar cu Pa­sa­ge­rul, a că­rui so­si­re ani­mă sa­tul în fiecare luni, mi­er­curi și vi­neri.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.