National Geographic Traveller Romania
FINISTÈRE, CAPĂTUL LUMII
Viața în Bretania, la capătul graniței vestice a Franței, se bazează pe tradiție – și pe petreceri formidabile.
Viața în Bretania se bazează pe tradiție și petreceri. Text: Christopher Hall. Foto: Brendan Hoffman. p. 92
NU-I USOR SĂ MERGI PE O CĂRARE DE COASTĂ LA CAPĂTUL LUMII –
DAR CE PRIVELISTE!
Bătut de vântul furios, înaintez cu teamă pe marginea unei prăpastii, la Pointe du Raz din Finistère, Franța. La peste 60 m dedesubt, Atlanticul se frământă și se izbește de stânci, bătând marea până formează munți de spumă cremoasă.
Suntem la Capătul Lumii. Finis Terrae, în latină. Pentru antici chiar era al Pământului, iar pentru mine e obiectul unei pasiuni aparte. Lumea e presărată cu capuri, peninsule și alte caracteristici geografice ale căror nume înseamnă Capătul Lumii, ca Finistère, iar eu le colecționez așa cum alți călători fac liste cu țările vizitate. Mi se par irezistibile numele în sine, ecouri captivante dintr-o eră primordială când cunoștințele despre lume rareori mergeau mai departe de țărmul mării. Astfel de locuri, aflate la limita dintre familiaritatea vieții terestre și vastitatea de neînțeles a oceanului, le sugerau strămoșilor noștri o putere mistică, îi inspirau să contemple lumea și locul omenirii în ea. Acum sateliții au cartografiat și ultimul kilometru pătrat al planetei (iar uneori sunt foarte recunoscător pentru navigația GPS), dar pentru mine, locurile acestea, unde uscatul se întâlnește cu oceanul, și-au păstrat ceva din puterea aceea străveche. Poate așa se explică de ce am vizitat două Land’s End, în Anglia și California; Verdens Ende în Norvegia; Finisterre în Spania. Iar acum, Finistère.
Finistère, o limbă de uscat izolată, cu o suprafață care de-abia depășește 5.000 km² și o populație de 904.000 de locuitori, este cel mai vestic departament francez și corespunde regiunii bretone. Deși îl despart doar 530 km de Paris, geografia
Artificiile aprind cerul nopții la o fest noz, serată cu muzică și dans, în Le Conquet, cel mai vestic oraș din
Franța continentală.
face din el un ținut aparte, întins atât de departe în Atlantic, încât aparține la fel de mult oceanului ca și Europei. Aici, aproape fiecare viraj pe drumul de coastă rezervă întâlniri sublime cu oceanul.
Dar, spre surprinderea și încântarea mea, aflu că Finistère e cuceritor și din motive care nu au de-a face cu geografia. Aici, în vatra ei istorică de la marginea Franței, cultura celtică autentică a Bretaniei anunță o renaștere fascinantă. Nu trece neobservată nici măcar de vizitatorii grăbiți ca mine. O aud în programele în bretonă care se revarsă din radioul mașinii. O văd în mulțimile adunate la o paradă de costume tradiționale sau la o fest noz,o serată bretonă cu muzică și dans. Dar în primul rând o simt în profunda identitate bretonă a celor pe care îi întâlnesc pe drum, locuitori mândri ai unui capăt de lume mult iubit.
MĂ ÎNTÂLNESC CU Hervé Lavanant acasă la el, în Plougonven, aproape de marginea estică a regiunii. Poartă o pălărie neagră cu boruri drepte și pantaloni bufanți îndesați în cizme până la pulpe. Când îmi vede privirea curioasă, mașinistul pensionat, care mă va găzdui două nopți prin Airbnb, îmi spune că poartă un costum breton tradițional și că, într-o oră, grupul lui de dansuri bretone pleacă à l’étranger – în străinătate. Sunt derutat. Adică în Anglia? „Nu”, râde el. „Aici, expresia poate să însemne orice loc care nu e Finistère. O să fim în departamentul vecin, la vreo 20 de minute de casă.”
Sosesc la ferma restaurată a lui Lavanant după patru zile de explorat drumurile lăturalnice din Finistère, în care am trecut pe lângă vaci bălțate, cimitire înțesate cu statui de piatră fantastice și grădini mici în care tufele roz și albastre de hortensie urcătoare cresc cât autobuzele. Zilele sunt pline de experiențe marca „numai în Finistère”. Vizitez Cairn of Barnenez, un morman de pietre construit de oameni mult mai vechi decât piramidele egiptene și cel mai mare mausoleu neolitic din Europa. Explorez și Munții Arrée din inima departamentului, unde urc pe Montagne Saint-Michel până în vârful îmbrăcat în ferigi și iarbă-neagră, la 380 m altitudine.
În dimineața de după sosirea mea, Lavanant îmi fierbe un ou proaspăt de la o găină de-a lui și îmi arată câțiva pași de dans. „Cel mai tare îmi place la dansul breton”, spune el, „că e o experiență pentru toată comunitatea. Bogați, săraci. Tineri, bătrâni. Frumoși, mai puțin frumoși. Toți dansează împreună.” Lavanant îmi vorbește cu pasiune și despre rolul istoric al departamentului de păstrător al moștenirii celtice a Bretaniei. „Cu cât mergi mai la vest în Bretania și te îndepărtezi de centrul Franței, cu atât mai puternică e cultura bretonă”, spune el. „Și mai la vest de Finistère nu ai unde să mergi.” Vreme de secole, adaugă, Bretania a rezistat eforturilor Franței de a-i suprima tradițiile și mai ales limba, înrudită îndeaproape cu galeza și limba din Cornwall. Dar cea mai puternică apărare a culturii de
aici a fost izolarea, iar cea mai puternică redută i-a fost Finistère – sau Penn ar Bed, în bretonă, care poate să însemne și „capul lumii”, și „capătul lumii”. „Finistère”, spune Lavanant, „nu a fost niciodată genul de loc prin care treci fără să-l observi”.
Spusele lui se aplică în mod special la Île d’Ouessant, sau Enez Eusa în bretonă, o insulă de 15 km² din nordul departamentului, cu 800 de locuitori permanenți și cinci faruri, inclusă într-o rezervație a biosferei UNESCO. Mă îndrept spre ea cu feribotul într-o zi luminoasă și caldă. După o traversare de o oră pe un vas plin de excursioniști de o zi ca mine, închiriez o mașină și mă plimb. Întinderea pietroasă, acoperită cu tufe pitice cu tușe violacee, e întretăiată de cărări de pământ bătut și drumuri înguste, pline de gropi, care leagă între ele cătunuri risipite; în ele, casele sunt strânse laolaltă, ca să se apere de viscolul feroce al iernii și ceața deasă care poate bloca zile întregi orice transport între insulă și continent. La Pointe de Pern, cel mai vestic petic de pământ din Franța europeană, stau pe o plajă cu pietricele, privesc oceanul și meditez la ideea formidabilă că de aici până în Canada nu mai e nici urmă de uscat.
Mai târziu, după un prânz cu pește-dulgher proaspăt prins, intru în vorbă cu Mickaël Grunweiser, un pescar de 32 de ani, rumen în obraji, ai cărui strămoși au venit pe Ouessant pe la 1880. Grunweiser face o pauză de la curățat peștii prinși azi cu barca lui de 9 m lungime, Labous Mor (Pasărea de mare), care se leagănă în golful de sub noi. Muncește cu fratele lui; sunt printre ultimele familii de pescari de pe insulă.
„Când am ieșit prima oară cu barca, aveam patru zile”, îmi spune el. „Părinții m-au adus înapoi pe Ouessant de la spitalul de pe continent unde m-am născut. De când am terminat școala până acum vreo patru ani am lucrat pe vase mari de pescuit, la sud de Finistère. Nu era rău, dar e mai bine acum, când pot să stau pe Ouessant. Nu pot să spun că e ușor, dar sunt fericit.”
Îl întreb pe Grunweiser dacă se consideră în primul rând francez, breton sau finisterian. Zâmbește larg. „Finistère înainte de Bretania și Bretania înainte de Franța. Dar adevărul e că 100% ouessantin.”
O FEST NOZ AJUNGE LA APOGEU în Place Saint-Corentin, piața catedralei din Quimper, capitala districtului Finistère. Pe scenă, populara formație Digresk pompează în difuzoare un rock fusion, cu influențe folclorice celtice și vaietele de iele ale unei bombarde, instrument asemănător cu oboiul, și ale unui cimpoi numit biniou. Muzica săltăreață animă o mie de oameni la dans. Ținându-se de mâini ca să formeze cercuri și linii lungi, șerpuitoare, leagănă brațele și fac pașii tradiționali
Strecurată ambițios între stânci, o căsuță din secolul al XVII-lea stă de veghe în continuare pe coasta de la Ménéham.
de ore întregi. De unde stau eu, pe margine, dansatorii se amestecă într-o singură masă care pulsează, punctată de fețe încântate, îmbujorate. Adunarea aceasta tribală – de asta îmi amintește – marchează finalul festivalului anual de Cornouaille Quimper, o revărsare de cultură bretonă care ocupă o săptămână întreagă din iulie. La marea paradă a festivalului, de dimineață, stau întâmplător lângă sora Yvette, în vârstă de 64 de ani, călugăriță născută în Quimper. Pe lângă noi trec 2.000 de bretoni în costumele tradiționale ale orașelor și satelor natale. „Prima oară am văzut o paradă de festival la patru ani și mi-o aduc aminte până în ziua de azi”, îmi spune sora Yvette. „Tata m-a urcat pe mașină ca să văd.” Arată spre un grup de femei cu rochii negre, șorțuri albe cu broderii complicate și bonete de dantelă apretată numite coiffes. „Nu e folclor”, spune ea. „Este cultura noastră vie.”
Cultura aceasta continuă să evolueze în direcții surprinzătoare, și nu doar în muzica formațiilor ca Digresk. Într-o zi însorită, lângă Quimper, pe plaja Tronoën, văd o puzderie de surferi. Mă înscriu, impulsiv, la prima mea lecție de surf, iar a doua zi de dimineață sunt în mijlocul unui cârd de școlari neastâmpărați, pe plaja La Torche din apropiere. Instructor de surf ne e Bérenger Fontaine, de 29 de ani, care are pe antebrațul drept un tatuaj mic cu literele BZH, de la Breizh – numele breton al Bretaniei. Timp de peste o oră, în costum umed până la glezne, plescăi prin apa de 17°C, dau din brațe cu disperare ca să prind valurile și, în cele din urmă, reușesc să mă ridic pe placă timp de două secunde întregi – mare triumf.
Mă întorc pe plajă și mă apropii de Fontaine, care urmărește progresele copiilor. Îmi descrie comunitatea foarte unită de surferi fanatici din Finistère. „Suntem ca o frăție. De obicei facem surf în grupuri, tot anul.” Fontaine reflectă la legătura străveche a regiunii cu marea și la faptul că surferii nu sunt decât o manifestare mai modernă a acestei uniuni.
SEARA, ÎNTR-UN HAMBAR cu podeaua de pământ bătut și pereții din tablă ondulată, lângă Ploumoguer, dau peste o fest noz. Nu e dintre cele mari și importante, care atrag formații celebre, ci o adunare intimă, de marți seara, la țară. Dar tot au venit 400 de oameni. Stau pe marginea mulțimii, ca și la cea din Quimper, până când doi bărbați mă trag pe ringul de dans, ignorându-mi protestele. Mă pun între două femei mai în vârstă, cu un aer sever, care îmi corectează imediat poziția mâinilor. Începe muzica și să ne mișcăm în cercuri, cu sutele, legănând brațele în lateral și în sus și-n jos. La început mă încurc. Dar încetîncet ajung să simt ritmul în loc să mă gândesc la el.
Mă poartă muzica, mișcările îmi devin mai fluide și fac schimb de zâmbete timide cu femeile din stânga și din dreapta. Pentru câteva clipe, fac și eu parte din trib.
Festivalul anual numit
„de Cornouaille” din Quimper sărbătorește tot ce e breton, de la muzică și dans la îmbrăcăminte
și mâncare.