FINISTÈRE, CAPĂTUL LUMII

Viața în Bre­ta­nia, la capătul gra­niței ves­ti­ce a Fra­nței, se ba­ze­a­ză pe tra­diție – și pe pe­tre­ceri for­mi­da­bi­le.

National Geographic Traveller Romania - - Cuprins - TEXT: CHRIS­TOP­HER HALL FOTO: BREN­DAN HOF­FMAN

Viața în Bre­ta­nia se ba­ze­a­ză pe tra­diție și pe­tre­ceri. Text: Chris­top­her Hall. Foto: Bren­dan Hof­fman. p. 92

NU-I USOR SĂ MER­GI PE O CĂRARE DE COAS­TĂ LA CAPĂTUL LUMII –

DAR CE PRIVELISTE!

Bă­tut de vântul fu­ri­os, înain­tez cu te­a­mă pe mar­gi­nea unei pră­pas­tii, la Poin­te du Raz din Finistère, Franța. La pes­te 60 m de­de­subt, Atlan­ti­cul se fră­mântă și se iz­bește de stânci, bă­tând ma­rea până for­me­a­ză mu­nți de spu­mă cre­moa­să.

Sun­tem la Capătul Lumii. Fi­nis Ter­rae, în la­ti­nă. Pen­tru an­tici chiar era al Pă­mântu­lui, iar pen­tru mi­ne e obi­ec­tul unei pa­si­uni apar­te. Lu­mea e pre­să­ra­tă cu ca­puri, pe­nin­su­le și alte ca­rac­te­ris­tici ge­o­gra­fi­ce ale că­ror nu­me înse­am­nă Capătul Lumii, ca Finistère, iar eu le co­le­cți­o­nez așa cum alți că­lă­tori fac lis­te cu ță­ri­le vi­zi­ta­te. Mi se par ire­zis­ti­bi­le nu­me­le în si­ne, eco­uri cap­ti­van­te din­tr-o eră pri­mor­dia­lă când cu­noști­nțe­le des­pre lu­me ra­re­ori mer­ge­au mai de­par­te de țăr­mul mă­rii. Astfel de lo­curi, afla­te la li­mi­ta din­tre fa­mi­lia­ri­ta­tea vi­eții te­res­tre și vas­ti­ta­tea de neînțe­les a oce­a­nu­lui, le su­ge­rau stră­moși­lor noștri o pu­te­re mis­ti­că, îi in­spi­rau să con­tem­ple lu­mea și lo­cul ome­ni­rii în ea. Acum sa­te­liții au car­to­gra­fiat și ul­ti­mul ki­lo­me­tru pă­trat al pla­ne­tei (iar une­ori sunt foar­te re­cu­nos­că­tor pen­tru na­vi­gația GPS), dar pen­tru mi­ne, lo­cu­ri­le aces­tea, un­de us­ca­tul se întâlnește cu oce­a­nul, și-au păs­trat ce­va din pu­te­rea ace­ea stră­ve­che. Poa­te așa se ex­pli­că de ce am vi­zi­tat do­uă Land’s End, în Anglia și Ca­li­for­nia; Ver­dens Ende în Nor­ve­gia; Fi­nis­ter­re în Spa­nia. Iar acum, Finistère.

Finistère, o lim­bă de us­cat izo­la­tă, cu o su­pra­față ca­re de-abia de­pășește 5.000 km² și o po­pu­lație de 904.000 de lo­cu­i­tori, es­te cel mai ves­tic de­par­ta­ment fran­cez și co­res­pun­de re­gi­u­nii bre­to­ne. Deși îl des­part doar 530 km de Pa­ris, ge­o­gra­fia

Arti­fi­ci­i­le aprind ce­rul nopții la o fest noz, se­ra­tă cu mu­zi­că și dans, în Le Con­quet, cel mai ves­tic oraș din

Franța con­ti­nen­ta­lă.

fa­ce din el un ți­nut apar­te, întins atât de de­par­te în Atlan­tic, încât apa­rți­ne la fel de mult oce­a­nu­lui ca și Eu­ro­pei. Aici, aproa­pe fiecare vi­raj pe dru­mul de coas­tă re­zer­vă întâlniri su­bli­me cu oce­a­nul.

Dar, spre sur­prin­de­rea și încânta­rea mea, aflu că Finistère e cu­ce­ri­tor și din mo­ti­ve ca­re nu au de-a fa­ce cu ge­o­gra­fia. Aici, în va­tra ei is­to­ri­că de la mar­gi­nea Fra­nței, cul­tu­ra cel­ti­că au­ten­ti­că a Bre­ta­ni­ei anu­nță o re­naște­re fas­ci­nan­tă. Nu tre­ce ne­ob­ser­va­tă nici mă­car de vi­zi­ta­to­rii gră­biți ca mi­ne. O aud în pro­gra­me­le în bre­to­nă ca­re se re­var­să din ra­di­o­ul mași­nii. O văd în mu­lți­mi­le adu­na­te la o pa­ra­dă de cos­tu­me tra­diți­o­na­le sau la o fest noz,o se­ra­tă bre­to­nă cu mu­zi­că și dans. Dar în pri­mul rând o simt în pro­fun­da iden­ti­ta­te bre­to­nă a celor pe ca­re îi întâlnesc pe drum, lo­cu­i­tori mândri ai unui ca­păt de lu­me mult iu­bit.

MĂ ÎNTÂLNESC CU Her­vé La­va­nant acasă la el, în Plo­u­gon­ven, aproa­pe de mar­gi­nea es­ti­că a re­gi­u­nii. Poar­tă o pă­lă­rie nea­gră cu bo­ruri drep­te și pan­ta­loni bu­fa­nți înde­sați în ciz­me până la pul­pe. Când îmi ve­de pri­vi­rea cu­ri­oa­să, mași­nis­tul pen­si­o­nat, ca­re mă va găz­dui do­uă no­pți prin Air­bnb, îmi spu­ne că poar­tă un cos­tum bre­ton tra­diți­o­nal și că, într-o oră, gru­pul lui de dan­suri bre­to­ne ple­a­că à l’étran­ger – în străi­nă­ta­te. Sunt de­ru­tat. Adi­că în Anglia? „Nu”, râde el. „Aici, ex­pre­sia poa­te să însem­ne ori­ce loc ca­re nu e Finistère. O să fim în de­par­ta­men­tul ve­cin, la vreo 20 de mi­nu­te de ca­să.”

So­sesc la fer­ma res­tau­ra­tă a lui La­va­nant du­pă pa­tru zi­le de ex­plo­rat dru­mu­ri­le lă­tu­ral­ni­ce din Finistère, în ca­re am tre­cut pe lângă vaci bă­lța­te, ci­mi­ti­re înțe­sa­te cu sta­tui de pia­tră fan­tas­ti­ce și gră­dini mici în ca­re tu­fe­le roz și al­bas­tre de hor­ten­sie ur­că­toa­re cresc cât au­to­bu­ze­le. Zi­le­le sunt pli­ne de ex­pe­ri­e­nțe mar­ca „nu­mai în Finistère”. Vi­zi­tez Cairn of Bar­ne­nez, un mor­man de pi­e­tre con­stru­it de oa­meni mult mai ve­chi de­cât pi­ra­mi­de­le egip­te­ne și cel mai ma­re mau­so­leu ne­o­li­tic din Eu­ro­pa. Explo­rez și Mu­nții Arrée din ini­ma de­par­ta­men­tu­lui, un­de urc pe Mon­tag­ne Saint-Mi­chel până în vârful îmbră­cat în fe­ri­gi și iar­bă-nea­gră, la 380 m alti­tu­di­ne.

În di­mi­neața de du­pă so­si­rea mea, La­va­nant îmi fi­er­be un ou proas­păt de la o găi­nă de-a lui și îmi ara­tă câți­va pași de dans. „Cel mai ta­re îmi pla­ce la dan­sul bre­ton”, spu­ne el, „că e o ex­pe­ri­e­nță pen­tru toa­tă co­mu­ni­ta­tea. Bo­gați, să­raci. Ti­neri, bă­trâni. Fru­moși, mai puțin fru­moși. Toți dan­se­a­ză împreu­nă.” La­va­nant îmi vor­bește cu pa­si­u­ne și des­pre ro­lul is­to­ric al de­par­ta­men­tu­lui de păs­tră­tor al moște­ni­rii cel­ti­ce a Bre­ta­ni­ei. „Cu cât mer­gi mai la vest în Bre­ta­nia și te înde­păr­te­zi de cen­trul Fra­nței, cu atât mai pu­ter­ni­că e cul­tu­ra bre­to­nă”, spu­ne el. „Și mai la vest de Finistère nu ai un­de să mer­gi.” Vre­me de se­co­le, adau­gă, Bre­ta­nia a re­zis­tat efor­tu­ri­lor Fra­nței de a-i su­pri­ma tra­diți­i­le și mai ales lim­ba, înru­di­tă înde­a­proa­pe cu ga­le­za și lim­ba din Cor­nwall. Dar cea mai pu­ter­ni­că apă­ra­re a cul­tu­rii de

aici a fost izo­la­rea, iar cea mai pu­ter­ni­că re­du­tă i-a fost Finistère – sau Penn ar Bed, în bre­to­nă, ca­re poa­te să însem­ne și „ca­pul lumii”, și „capătul lumii”. „Finistère”, spu­ne La­va­nant, „nu a fost ni­ci­o­da­tă ge­nul de loc prin ca­re treci fă­ră să-l ob­ser­vi”.

Spu­se­le lui se apli­că în mod spe­cial la Île d’Oues­sant, sau Enez Eu­sa în bre­to­nă, o in­su­lă de 15 km² din nor­dul de­par­ta­men­tu­lui, cu 800 de lo­cu­i­tori per­ma­ne­nți și cinci fa­ruri, in­clu­să într-o re­zer­vație a bi­os­fe­rei UNESCO. Mă îndrept spre ea cu fe­ri­bo­tul într-o zi lu­mi­noa­să și cal­dă. Du­pă o tra­ver­sa­re de o oră pe un vas plin de ex­cur­si­o­niști de o zi ca mi­ne, închi­ri­ez o mași­nă și mă plimb. Întin­de­rea pi­e­troa­să, aco­pe­ri­tă cu tu­fe pi­ti­ce cu tușe vi­o­la­cee, e între­tăia­tă de că­rări de pă­mânt bă­tut și dru­muri îngus­te, pli­ne de gro­pi, ca­re le­a­gă între ele că­tu­nuri ri­si­pi­te; în ele, ca­se­le sunt strânse lao­lal­tă, ca să se ape­re de vis­co­lul fe­ro­ce al ier­nii și ce­ața dea­să ca­re poa­te blo­ca zi­le între­gi ori­ce tran­sport între in­su­lă și con­ti­nent. La Poin­te de Pern, cel mai ves­tic pe­tic de pă­mânt din Franța eu­ro­pe­a­nă, stau pe o pla­jă cu pi­e­tri­ce­le, pri­vesc oce­a­nul și me­di­tez la ide­ea for­mi­da­bi­lă că de aici până în Ca­na­da nu mai e nici ur­mă de us­cat.

Mai târziu, du­pă un prânz cu pește-dul­gher proas­păt prins, in­tru în vor­bă cu Mic­kaël Grun­wei­ser, un pes­car de 32 de ani, ru­men în obra­ji, ai că­rui stră­moși au venit pe Oues­sant pe la 1880. Grun­wei­ser fa­ce o pau­ză de la cu­rățat peștii pri­nși azi cu bar­ca lui de 9 m lun­gi­me, La­bo­us Mor (Pa­să­rea de ma­re), ca­re se le­a­gă­nă în gol­ful de sub noi. Mun­cește cu fra­te­le lui; sunt prin­tre ul­ti­me­le fa­mi­lii de pes­cari de pe in­su­lă.

„Când am ieșit pri­ma oa­ră cu bar­ca, ave­am pa­tru zi­le”, îmi spu­ne el. „Pă­ri­nții m-au adus îna­poi pe Oues­sant de la spi­ta­lul de pe con­ti­nent un­de m-am năs­cut. De când am ter­mi­nat școa­la până acum vreo pa­tru ani am lu­crat pe va­se mari de pes­cu­it, la sud de Finistère. Nu era rău, dar e mai bi­ne acum, când pot să stau pe Oues­sant. Nu pot să spun că e ușor, dar sunt fe­ri­cit.”

Îl întreb pe Grun­wei­ser da­că se con­si­de­ră în pri­mul rând fran­cez, bre­ton sau fi­nis­te­rian. Zâmbește larg. „Finistère înain­te de Bre­ta­nia și Bre­ta­nia înain­te de Franța. Dar ade­vă­rul e că 100% oues­san­tin.”

O FEST NOZ AJUN­GE LA APOGEU în Pla­ce Saint-Co­ren­tin, piața ca­te­dra­lei din Qu­im­per, ca­pi­ta­la dis­tric­tu­lui Finistère. Pe sce­nă, po­pu­la­ra for­mație Di­gresk pom­pe­a­ză în di­fu­zoa­re un rock fu­si­on, cu in­flue­nțe fol­clo­ri­ce cel­ti­ce și vai­e­te­le de ie­le ale unei bom­bar­de, in­stru­ment ase­mă­nă­tor cu oboi­ul, și ale unui cim­poi nu­mit bi­ni­ou. Mu­zi­ca săl­tă­re­ață ani­mă o mie de oa­meni la dans. Ți­nându-se de mâini ca să for­me­ze cer­curi și li­nii lun­gi, șer­pu­i­toa­re, le­a­gă­nă brațe­le și fac pașii tra­diți­o­na­li

Stre­cu­ra­tă am­biți­os între stânci, o că­suță din se­co­lul al XVII-lea stă de ve­ghe în con­ti­nua­re pe coas­ta de la Ménéham.

de ore între­gi. De un­de stau eu, pe mar­gi­ne, dan­sa­to­rii se ames­te­că într-o sin­gu­ră ma­să ca­re pul­se­a­ză, punc­ta­tă de fețe încânta­te, îmbu­jo­ra­te. Adu­na­rea ace­as­ta tri­ba­lă – de asta îmi amin­tește – mar­che­a­ză fi­na­lul fes­ti­va­lu­lui anual de Cor­no­uail­le Qu­im­per, o re­văr­sa­re de cul­tu­ră bre­to­nă ca­re ocu­pă o săp­tă­mână între­a­gă din iu­lie. La ma­rea pa­ra­dă a fes­ti­va­lu­lui, de di­mi­neață, stau întâmplă­tor lângă so­ra Yvet­te, în vârstă de 64 de ani, că­lu­gă­riță năs­cu­tă în Qu­im­per. Pe lângă noi trec 2.000 de bre­toni în cos­tu­me­le tra­diți­o­na­le ale orașe­lor și sa­te­lor na­ta­le. „Pri­ma oa­ră am vă­zut o pa­ra­dă de fes­ti­val la pa­tru ani și mi-o aduc amin­te până în zi­ua de azi”, îmi spu­ne so­ra Yvet­te. „Ta­ta m-a ur­cat pe mași­nă ca să văd.” Ara­tă spre un grup de fe­mei cu ro­chii ne­gre, șo­rțuri al­be cu bro­de­rii com­pli­ca­te și bo­ne­te de dan­te­lă apre­ta­tă nu­mi­te coif­fes. „Nu e fol­clor”, spu­ne ea. „Es­te cul­tu­ra noas­tră vie.”

Cul­tu­ra ace­as­ta con­ti­nuă să evo­lue­ze în di­re­cții sur­prin­ză­toa­re, și nu doar în mu­zi­ca for­mați­i­lor ca Di­gresk. Într-o zi înso­ri­tă, lângă Qu­im­per, pe pla­ja Tro­noën, văd o puz­de­rie de sur­feri. Mă înscriu, im­pul­siv, la pri­ma mea le­cție de surf, iar a do­ua zi de di­mi­neață sunt în mij­lo­cul unui cârd de șco­lari neas­tâmpă­rați, pe pla­ja La Tor­che din apro­pi­e­re. Instruc­tor de surf ne e Béren­ger Fon­tai­ne, de 29 de ani, ca­re are pe an­te­brațul drept un ta­tuaj mic cu li­te­re­le BZH, de la Breizh – nu­me­le bre­ton al Bre­ta­ni­ei. Timp de pes­te o oră, în cos­tum umed până la glez­ne, ples­căi prin apa de 17°C, dau din brațe cu dis­pe­ra­re ca să prind va­lu­ri­le și, în ce­le din ur­mă, reușesc să mă ri­dic pe pla­că timp de do­uă se­cun­de între­gi – ma­re tri­umf.

Mă întorc pe pla­jă și mă apro­pii de Fon­tai­ne, ca­re ur­mă­rește pro­gre­se­le co­pi­i­lor. Îmi des­crie co­mu­ni­ta­tea foar­te uni­tă de sur­feri fa­na­tici din Finistère. „Sun­tem ca o frăție. De obi­cei fa­cem surf în gru­puri, tot anul.” Fon­tai­ne re­flec­tă la le­gă­tu­ra stră­ve­che a re­gi­u­nii cu ma­rea și la fap­tul că sur­fe­rii nu sunt de­cât o ma­ni­fes­ta­re mai mo­der­nă a aces­tei uni­uni.

SE­A­RA, ÎNTR-UN HAMBAR cu po­de­aua de pă­mânt bă­tut și pe­reții din ta­blă on­du­la­tă, lângă Plo­u­mo­guer, dau pes­te o fest noz. Nu e din­tre ce­le mari și im­por­tan­te, ca­re atrag for­mații ce­le­bre, ci o adu­na­re in­ti­mă, de ma­rți se­a­ra, la ța­ră. Dar tot au venit 400 de oa­meni. Stau pe mar­gi­nea mu­lți­mii, ca și la cea din Qu­im­per, până când doi băr­bați mă trag pe rin­gul de dans, ig­no­rându-mi pro­tes­te­le. Mă pun între do­uă fe­mei mai în vârstă, cu un aer se­ver, ca­re îmi co­rec­te­a­ză ime­diat po­ziția mâi­ni­lor. Înce­pe mu­zi­ca și să ne mișcăm în cer­curi, cu su­te­le, le­gă­nând brațe­le în la­te­ral și în sus și-n jos. La înce­put mă încurc. Dar înce­tîncet ajung să simt rit­mul în loc să mă gândesc la el.

Mă poar­tă mu­zi­ca, mișcă­ri­le îmi de­vin mai flu­i­de și fac schimb de zâmbe­te ti­mi­de cu fe­mei­le din stânga și din dre­ap­ta. Pen­tru câte­va cli­pe, fac și eu par­te din trib.

Fes­ti­va­lul anual nu­mit

„de Cor­no­uail­le” din Qu­im­per săr­bă­to­rește tot ce e bre­ton, de la mu­zi­că și dans la îmbră­că­min­te

și mânca­re.

În sa­tul Loc Ildut, un fes­ti­val re­li­gi­os ti­pic bre­ton, par­don, le dă oca­zia lo­cal­ni­ci­lor să se cu­noas­că mai bi­ne.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.