National Geographic Traveller Romania

PE-UN PICIOR DE PLAI…

O VIZITĂ ÎN FUNDĂTURA PONORULUI

- TEXT: CĂTĂLIN MARIUS MOȘ 104 FOTO: NSAETBIOAN­SATLIAGN EO VGARSAPIUH­IC

O vizită în Fundătura Ponorului. Text: Cătălin Marius Moș Foto: Sebastian Vasiu. p. 104

Pornim la drum zgribuliți și somnoroși, dar înarmați cu un întreg „arsenal” de la DSLR-uri până la bocanci, fulare și batoane energizant­e. Nu-i ușor de ajuns în Fundătura Ponorului, colțul de rai din Munții Șureanu. Ai nevoie de entuziasm, răbdare, dar și de un 4x4. Asfaltul își ia rămas-bun când îți e lumea mai dragă. Însă exact din acel moment începe aventura! Din satul Federi și până în Rai, așa cum numesc Fundătura mulți dintre cei care au văzut locul cu ochii lor, nu mai e decât un pas. Sau poate doi, trei. Pentru că drumul plin de bolovani îngreuneaz­ă deplasarea.

Oprim motorul ce răsuflă ușurat după urcuș și ne punem în spate rucsacii asemănător­i cu cei ai soldaților din teatrele de operațiuni. Cu trepiedul în mână și aparatul de fotografia­t la gât, pornim la pas. După câteva minute de umblat pe potecile pietruite, în fața noastră apare Fundătura cea diafană. Apele învolburat­e ale Ponorului, ce unduiesc nebune asemenea unui șarpe dezmierdat de mângâierea razelor blânde, sunt singurele care îndrăznesc să strice rânduiala ierbii de un verde crud ce acoperă locul ca o plapumă groasă. Iar zgomotul lor aflat sub dominația zilelor ploioase agită atmosfera liniștită, pierzându-se apoi în inima zbuciumată a unei stânci. Coborâm pe cărare până în poiana de-un verde ireal. Și aerul e diferit aici. Rece și proaspăt cum nu am mai întâlnit niciunde, inundând pieptul la fiecare respirație, făcându-ne parcă tot mai puternici. Din depărtare, doi cai se apropie în galop. Dincolo, în capătul depresiuni­i asemănătoa­re unui coloseum, se zăresc câteva case. Hornul uneia dintre ele lasă timid o dâră de fum. Oare cine locuiește aici, rupt de lume?

Răspunsul ne iese singur în cale. Armina, stăpâna casei înfiptă în mijlocul poienii, vine condusă de lătratul asurzitor al câinelui său, Ursu. E singură aici, în inima munților, de câțiva ani de când s-a dus soțul ei. Dar e liniștită și încă în putere. Puținele animale pe care le îngrijește cu drag reprezintă singura ei companie și cea mai importantă ocupație. Are cam 80 de ani, însă voința și liniștea acestor locuri sunt lucrurile care o țin încă în viață. A străbătut mereu alături de soțul ei munții și pădurile care le sunt acum prieteni, fără teamă de animale sălbatice sau de necunoscut. După ore întregi de colindat fiecare colțișor al locurilor, decidem să pornim spre mașină cu cardurile aparatelor pline cu fotografii. Pe drum îl întâlnim pe Cosmin Panatie, singurul copil din Fundătură. Cu obrajii roșii și zâmbetul pe buze, așa cum îi șade bine unui tânăr, ne face simpatic cu mâna. Este surprins că ne zărește. Și bucuros totodată să vadă vizitatori aici. Pe drumul de întoarcere, imagini ale poveștii trăite în acea zi pe tărâmul binecuvânt­at de Dumnezeu ne rulează neîncetat în minte. Doar căprioarel­e care se reped prin pădure ne fac să mai tresărim câteodată și ne trezesc parcă pentru puține momente la realitate.

Apele învolburat­e ale pârâului Ponor se varsă prin marea de iarbă de-un verde ireal într-o peșteră subterană de sub o stâncă (deasupra). Pe drum îl întâlnim pe Cosmin Panatie, singurul copil al Fundăturii (dedesubt).

Tanti Armina coboară în fiecare zi la oițele ei aflate mai în vale, la păscut.

Câinele Ursu, prietenul de nădejde al Arminei, o urmează pe mătușică oriunde s-ar duce (deasupra). Ferice de caii aproape sălbatici din Fundătură (dedesubt), ce pasc în voie aproape de pârâul Ponor!

Singurul vehicul care poate circula fără probleme în Fundătura Ponorului rămâne căruța (deasupra). Ca un adevărat Sfânt Petru al locului, Nea Constantin este ciobanul care păzește „Poarta Raiului” (dedesubt).

Fânul adunat în căpițe reprezintă aurul locului, cel care face posibilă însăși viața în Fundătura Ponorului.

 ??  ??
 ??  ??

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania