Pe la sora mai mică

Găgăuzia, miezul nopții, muzică la maximum. Descoperim că în complexul etno unde ne-am cazat are loc o nuntă în noaptea asta. Sunt cu fotograful Costas Dumitrescu, într-un tur prin Republica Moldova. Și cum nu poate fi vorba despre somn cu boxele cele mari sub fereastră, ne tragem mai la o margine, cu o sticlă de vin de Comrad. Și iată că apare un domn, abțiguit bine, îmbrăcat lejer, în contrast plăcut cu restul nuntașilor, scoși ca din cutie. Se recomandă: Anatol, patron, și se așază la masa noastră.

Vorbim noi, vorbim, adică mai mult el, care își povestește viața, cu violență de limbaj și gesturi. Pe bietul Costas, care e pe marginea dinspre el a mesei, îl tot îmbrățișează și-l lovește amical peste braț. Zece ani Anatol a umblat la muncă, prin toată Europa. A învățat să citească oamenii, ne exemplifică din trăite că portughezii sunt naivi, italienii – destul de corecți, cu condiția să nu te arăți slab, că imediat te tund, nemții sunt reci – nici nu vor să aibă de-a face cu tine din secunda în care îți simt accentul. Dar cel mai bine tot acasă e.

– Care-i baiul cu Moldova? îl întreb.

– O fată, fie ea și cea mai frumoasă, dacă nu are un frate mai mare, tot se face curvă. Fără sprijin, fără o vorbă bună, fără exemplu, fără educație, cum să te formezi, cum să-i dai înainte?

– Și ce o să se întâmple în viitor?

– Ori ne punem pe muncă, și atunci va fi bine. Ori nu – și ne ia dracu’. Știi ce face moldoveanul când nu mai are niciun leu? Schimbă 100 $.

În ultimii 15 ani, aproape jumătate din populație s-a expatriat. Puțini se întorc, dar trimit bani celor de acasă. O altă parte, ca și în România, e asistată social, la pensie sau așteaptă pâinea de la bugetul de stat.

Totuși, mă lămurește apăsat Anatol, emigrația asta masivă e cel mai bun lucru care se putea întâmpla. „Este o școală (fie ea și de corecție) care ne va schimba mintea.”

E Marea Mână care învârte făcălețul în mămăligă, să nu se facă cocoloașe în globalizare.

Abia după întâlnirea cu Anatol pot spune că mi-a căzut de pe ochi vălul sămănătorist cu care am pornit în această excursie. El m-a făcut să văd și fața încruntată a surorii noastre mai mici de dincolo de Prut. Și mi-a făcut-o mai dragă, mai apropiată.

În sala cinematografului subteran din Cricova am învățat să recunosc un spumant de calitate: bulele să fie mici și să iasă în linie dreaptă.