National Geographic Traveller Romania
De la mama mea am auzit pentru prima dată de Regina din Saba.
Numele reginei e una dintre primele mele amintiri. Când o enerva cineva, aşteptam s-o aud pe mama bombănind: „Dar cine se crede?! Regina din Saba?” Am început în scurt timp să mă întreb cine era această regină. Şi unde – sau ce anume – era Saba. Când am întrebat-o, mama mi-a spus doar că regina, care era foarte bogată, a trăit cândva, odată ca niciodată, într-un palat dintr-un ţinut foarte, foarte îndepărtat. Un palat aflat, după cum spune legenda, într-un ţinut pe care astăzi îl numim Etiopia.
STAU LÂNGĂ RUINELE UNUI PALAT de piatră din Aksum, odinioară capitala străvechiului regat Aksum, acum parte din Patrimoniul Universal UNESCO. Mulţi consideră că e locul unde a trăit cândva Regina din Saba. Ziua se prelinge spre asfinţit aici, în nordul Etiopiei. De pe colinele pe care seara le învăluie încet se aude clinchetul molcom al talăngilor de oi.
În interior explorez un pasaj prelung unde, demult, gărzile regelui m-ar fi înşfăcat ca pe un tâlhar intrat pe furiş. Îmi croiesc drum printr-un labirint de încăperi şi coridoare căzute în ruină, până ajung într-un hol central generos,
probabil o sală a tronului, unde cârmuitori legendari îşi vor fi adunat cândva curtenii. Cocoţată pe o cheie de boltă din piatră, o bufniţă cu smocuri de pene ca nişte urechi îşi roteşte capul şi mă priveşte cu ochii ei portocalii. Îşi deschide apoi aripile mari, ca de înger, şi pleacă în zbor, lăsându-mă singur cu lumea biblică.
Regina din Saba e o Greta Garbo a Antichităţii. O figură strălucitoare, dar misterioasă, imortalizată în Biblie şi în Coran, celebrată într-un oratoriu de Haendel, o operă de Charles Gounod şi un balet de Ottorino Respighi, întruchipată în tablourile lui Raphael, Tintoretto şi Claude Lorrain, dar rămasă la fel de inaccesibilă pentru istorici şi cercetările lor. Pe câmpiile întinse ale Africii de Nord din zilele noastre, legenda ei dăinuie în ciuda faptului – sau poate tocmai din cauză – că nimeni nu ştie sigur dacă a existat şi, dacă da, unde a trăit.
De fapt, nimeni în afară de etiopienii pentru care această regină e cât se poate de reală: ei o consideră mama naţiunii lor, întemeietoarea dinastiei regale a lui Solomon, care avea să continue timp de trei milenii – până în anul 1975, când a murit ultimul său moştenitor urcat pe tron, Haile Selassie. Din acest palat, susţin etiopienii (iar istoricii se întreabă dacă o fi aşa) a plecat spre Ierusalim, în jurul anului 1000 î.H., regina lor din Saba.
Vechiul Testament îi înregistrează sosirea în Cetatea Sfântă „cu mare pompă şi alai, cu cămile încărcate cu mirodenii, mult aur şi pietre preţioase”. Biblia spune că regina venise să-i pună la încercare înţelepciunea Regelui Solomon. Etiopienii spun că Solomon a sedus-o pe regină şi i-a dăruit un fiu numit de ea Menelik, devenit ulterior primul rege din dinastia lui Solomon. După mai mulţi ani, Menelik însuşi avea să vină la Ierusalim ca să-şi vadă tatăl – şi să se întoarcă în Etiopia cu un suvenir mai deosebit: Chivotul Legământului, un cufăr pe care Dumnezeu l-a rugat pe Moise să-l facă, după cum spune Biblia, pentru a adăposti Cele Zece Porunci. Chivotul şi poruncile sale încă se află la Aksum – susţin localnicii – ceva mai sus, pe drum. De fapt, într-o capelă simplă, păzită doar de doi călugări etiopieni.
ETIOPIA EXPLOATEAZĂ CREDULITATEA la maximum. Ar putea intra într-un atlas al imaginaţiei. Prezenţa Celor Zece Porunci oferă doar un mic indiciu asupra a ceea ce îmi va dezvălui această lume cu podişuri înalte până la nori şi prăpăstii adânci, piscuri desprinse parcă din Pământul de Mijloc şi deşerturi de sare, scorojite de arşiţă, mănăstiri săpate de şerpi şi castele clădite parcă pentru un Camelot tropical. Pentru vechii egipteni, Etiopia era Ţinutul lui Punt, o lume exotică, unde apele Nilului curgeau din fântâni. În Evul Mediu, europenii credeau că e un tărâm unde trăiesc inorogi şi dragoni zburători, locul unde s-a născut Părintele Ioan, paznicul Izvorului Tinereţii,
protectorul Sfântului Potir şi presupus descendent al unuia dintre Cei Trei Magi.
Graţie unei geografii remarcabil de puţin ospitaliere – Etiopia e locul de unde începe Valea Marelui Rift African –, ţara a rămas total izolată. „Etiopienii au dormit aproape o mie de ani”, scria istoricul Edward Gibbon în 1837, „uitând de lumea care îi uitase cu totul”. Din izolare s-au născut mitologii: etiopienii de astăzi recunosc că au două istorii – cea cu care lucrează istoricii şi cea în care cred oamenii. Istoricii au nevoie de dovezi arheologice, dar cum acestea sunt adesea foarte sărace, relatările lor sunt incerte. Istoria oamenilor are, în schimb, încredere în poveştile ei detaliate, măreţe şi adesea fantastice. Iar povestea Reginei din Saba se bizuie cumva pe ambele tradiţii – demonstrând, poate, că sătenii din Etiopia i-ar putea învăţa câte ceva pe istorici.
AFLATĂ ÎN NORD, provincia Tigray, cu munţi aspri şi brăzdată de defileuri, e considerată leagănul civilizaţiei etiopiene. Pe aceste pământuri, cred etiopienii, s-a aflat ţinutul originar Saba, pe ale cărui cărări mă preumblu eu acum. Aici, regina rămâne un zvon care dăinuie, încrustat în poveştile de prin sate şi zugrăvit în frescele de pe zidurile unor biserici îndepărtate, cioplite în piatră – în număr de peste 120. Astfel de construcţii străpung ca nişte faguri versanţii muntoşi din Tigray şi au rămas practic necunoscute pentru restul lumii până acum 50 de ani.
În Tigray e uşor să te identifici cu vremurile de odinioară. Aici, viaţa de zi cu zi s-a schimbat prea puţin de-a lungul mileniilor. Văd ţărani arând ogoare şi culegând sorg sau ovăz cu mâinile lor. Cât vezi cu ochii, nici urmă de vehicule motorizate, aşa că, dacă vrei să ajungi dintr-un loc în altul trebuie să mergi pe jos sau călare pe un măgar. În clipa asta, e fix ce caut eu. De mult tânjesc să ajung în zonele rurale, să simt Etiopia sub tălpile mele. Şi l-am convins să vină cu mine pe Bem, un ghid etiopian pe care l-am cunoscut în călătoriile mele de mai demult şi cu care m-am împrietenit între timp. Eu şi Bem pornim spre zona muntoasă din Tigray. Peisajul e alcătuit din povârnişuri abrupte şi podişuri plate (mesa), dar şi văi domoale, punctate cu tukul, tradiţionalele colibe rotunde cu pereţi din chirpici şi acoperişuri din paie.
Intrând în Valea Erar, frumuseţea locurilor ne amuţeşte. Livezile se întind sub o alternanţă de petice de soare şi umbră. În aerul dimineţii
plutesc miresme amestecate – fumul focului de lemne, fân cosit şi flori de primăvară. Pe lângă noi, bărbaţi zvelţi ară pământul greu al ogoarelor cu boi albi. Printre crânguri se furişează copii care ne fac sfioşi cu mâna, păstorindu-şi turmele de oi. În apropierea unei colibe, un bărbat vântură grâul, aruncând în aer boabele de pe care vântul va sufla pleava. Dincolo, în albia secată a unui râu, apar trei femei cu veşminte lungi şi elegante din bumbac – shamma – fluturând ca nişte drapele albe pe fundalul mohorât al malurilor. Dincolo de vale şi dincolo de podişurile şi povârnişurile care o înconjoară, munţii se întind pe linia orizontului cu piscurile lor ca nişte dinţi de fierăstrău încununate de nori.
Ne continuăm pe jos drumul prin această vale plată, o mare parte din zi, în timp ce un măgar vânjos ne cară bagajele. Dupăamiaza, târziu, ghizii noştri îl mână brusc spre un drumeag care şerpuieşte, urcând pe flancul abrupt al unui platou. Îl întreb pe Bem încotro mergem. „E o surpriză”, zâmbeşte el.
Curajosul nostru măgar ne conduce tot mai sus, ridicând în urma lui colbul, ca o ceaţă fină. În sfârşit, ajungem sus, pe platou. Soarele târziu al după-amiezii cade pieziş pe întinderile acoperite cu ierburi uscate. În faţă, o bandă de babuini gelada cu blană cafenie traversează cărarea în salturi, conduși de un mascul cu coama zburlită.
Zăresc o construcţie în celălalt capăt al platoului, cam la un kilometru şi jumătate distanţă: destinaţia Tesfa în care vom înnopta. Căsuţa – ca şi camera mea, din câte îmi dau seama, în scurt timp – stă cocoţată dramatic, foarte aproape de marginea unui povârniş care se cască spre vale, adânc de peste 300 m. Spre vest, mai multe coline şi văioage se înşiră ca la paradă până departe, spre Munţii Adwa şi soarele care apune, colorând acum o jumătate de lume în nuanţe de roz şi
auriu. În partea de unde am venit noi, lumina a căpătat o tentă argintie, monocromă. Deasupra răsare luna plină, care tocmai evadează din spatele unui alt lanţ muntos. Un moment, tărâmul celest şi paradisul Reginei din Saba se află într-un echilibru parcă divin.
În camera principală din hedamo, o femeie dintr-un sat aflat la câţiva kilometri distanţă pregăteşte nişte cafea în cinstea sosirii noastre. Etiopia e considerată locul de naştere al cafelei, care a fost descoperită, se pare, când un păstor de capre a remarcat efectul energizant pe care boabele sălbatice îl aveau asupra turmei lui. Servirea cafelei, care se face întotdeauna în faţa oaspeţilor, e un ritual etiopian la fel de oficial precum ceremonia ceaiului în Japonia. Ghemuită lângă focul de lemne, gazda noastră începe să prăjească boabele într-o tigaie, pe foc. Pe măsură ce fumul se ridică, ea îl vântură spre noi, ca să inhalăm aroma.
„Betam tiru no”, spune Bem. „Foarte bun.” Boabele sunt apoi pisate într-un mojar şi puse într-un ibric cu apă fierbinte. Cafeaua va fi servită în ceşcuţe mici, cu o garnitură locală surprinzătoare – floricele de porumb.
Iau o înghiţitură şi simt mirosul bogat de tocană aromată cu cardamon, care vine din bucătărioara casei. Nu trece mult şi ne înfruptăm din doro wat, o reţetă cu carne de pui picantă, şi kitfo, carne tocată aromată cu cimbru. Ambele sunt servite cu injera, o lipie spongioasă etiopiană, făcută din nişte cereale bogate în fier, numite teff.
După ce mâncăm, ies afară. Povârnişul a rămas învăluit în tăcere, sub stelele reci. Stau pe marginea lui şi privesc peisajul negru ca cerneala. Ştiu că în depărtare sunt gospodării şi cătune, poteci şi ogoare – le-am văzut pe toate mai devreme – dar acum nu se mai întrezăreşte nici măcar o luminiţă. Tigray doarme, cufundat în întuneric, la fel ca pe vremea Reginei din Saba. Şi în scurt timp voi dormi şi eu, după ce suflu în lumânare şi mă întind pe patul meu cu cadru de chirpici, sub pilota groasă.
VREME DE UN MILENIU, sătenii din Tigray s-au adunat în bisericile străvechi săpate în – mai degrabă decât construite din – piatră. Multe au fost cioplite în pereţii abrupţi de stâncă tocmai ca să se ajungă cu greu până la ele. Astăzi, enoriaşii bisericii din secolul al V-lea, Abuna Yemata Guh, fac adevărate expediţii de căţărare pe stâncă dacă vor să ajungă la slujba de dimineaţă. Iar pelerinii veniţi la mănăstirea Debre Damo din secolul al VI-lea sunt ridicaţi cu frânghii şi scripeţi până în capelă.
Izolarea a avut efect: istoricii au ignorat poveştile despre biserici ascunse, considerându-le nişte exagerări elaborate – până prin anii 1960. Într-o listă întocmită în 1963, în regiune erau identificate numai nouă biserici săpate în piatră. Tigray s-a dovedit a fi prea departe pentru aprofundarea investigaţiilor – până când un istoric etiopian, Tewolde Medhin Joseph, a văzut lista, a auzit poveştile, şi-a pus bocancii de munte şi a plecat să vadă totul cu ochii lui. Iar în 1966, la o conferinţă de studii etiopiene, a prezentat lista cea nouă. Existau, a declarat el, 123 de biserici săpate în stâncă, multe în cele mai spectaculoase locaţii posibile, iar în majoritatea încă se oficiau slujbe. Unele datează din secolul al IV-lea d.H., deci se numără printre cele mai vechi sanctuare creştine care au rezistat până în zilele noastre. Sunt mai vechi chiar decât bisericile monolite din Lalibela, cea mai celebră destinaţie din Etiopia, aflată la 400 km spre sud.
Traseul meu pe jos prin Tigray mă poartă spre una dintre aceste 123 de biserici: Maryam Korkor, considerată a fi cu mult mai veche de o mie de ani şi marcată de o simplă uşă de lemn, într-un perete de stâncă. Un preot apare parcă de nicăieri cu o cheie mare cât un baston de poliţist, ca să desferece încuietoarea medievală.
Lăsăm în urmă după-amiaza explodată de căldură şi păşim
într-o lume de răcoare şi penumbră. Văd imediat că interiorul are ambiţii arhitecturale. Tavanul e cioplit ca un dom cu patru arcade boltite; urmele de daltă încă se văd. Podeaua e acoperită cu brazde de iarbă proaspăt cosită, risipite de jos „ca să aducă prospeţimea şi miresmele naturii în biserică”, spune preotul. Din satul de sub noi se strecoară prin uşa deschisă tot felul de sunete – zbierete de măgari, copii la joacă, o femeie care îşi strigă vecina – dar toate parcă în surdină, eterice, fără substanţă.
Văd o draperie atârnată pe peretele dinspre răsărit, dăltuit şi el în stâncă; împiedică accesul spre un sanctuar interior. Preotul ne explică: acolo se află o copie a Chivotului Legământului şi a Celor Zece Porunci. Apoi repetă ceva ce aud foarte des: de fapt, Cele Zece Porunci, în original, se află la Aksum, locul spre care ne îndreptăm şi noi acum, după trei zile de drumeţie. Timp de o mie de ani, Aksum a dominat rutele comerciale dintre Africa şi Asia. Legendele vorbesc despre o cetate mare peste care au curs ploi de aur, argint şi perle; aici erau stâlpi din piatră atât de înalţi, încât se sprijinea de ei bolta cerului; şi tot aici îşi ţinea Curtea maiestuoasă Regina din Saba. Istoria e ceva mai ezitantă.
Chiar există ruinele unei mari cetăţi, asta văd imediat. Le găsesc risipite pe străzile prăfoase ale oraşului modern. Cu precădere se văd obeliscurile colosale din piatră, care îi comemorează pe cârmuitorii din Aksum. Nu ajung chiar să susţină bolta cerului (din păcate, cei mai mulţi s-au prăbuşit şi zac la pământ), dar cel mai mare – care are probabil cam 30 m lungime şi 1600 de ani vechime, dar e acum spart în mai multe bucăţi – este considerat cel mai mare bloc unitar de piatră pe care civilizaţia umană a încercat vreodată să-l ridice. Aceste stele funerare marchează mormintele regale subterane pe care Bem e nerăbdător să mi le arate acum. Mă îndrumă spre un pasaj care se tot îngustează pe măsură ce coboară. Din el ieşim într-o serie de încăperi subterane. Plafonul e jos, iar pereţii sunt goi, despuiaţi de toate podoabele bogate de acum sute de ani. Găsim Mormântul Arcadelor de Cărămidă, care ne dezvăluie încăperi cu arcade în formă de potcoavă. Piatra dură întoarce ecoul vocilor noastre. În Mormântul Falsei Uşi – numit aşa datorită uşii cioplite care ascunde intrarea – ne trezim vorbind în şoaptă, atât de puternică este tăcerea care domneşte aici.
Atât de puternic e misterul care învăluie Chivotul Legământului care, susţin etiopienii, a fost luat din Templul lui Solomon şi adus în Aksum de Menelik, când babilonienii au invadat Ierusalimul. Chivotul şi poruncile se odihnesc, din câte se ştie, într-o capelă din incinta Bisericii Sf. Maria din Zion. Privesc printre zăbrele la cei doi călugări care păzesc uşa capelei. Se spune că aceşti paznici sunt antrenaţi să ucidă cu mâinile goale. Arheologii şi-ar dori nespus să examineze comoara, dar în capelă nu pot intra decât câţiva membri din ierarhia bisericii creştine etiopiene, fapt care zădărniceşte orice şansă de a confirma dintr-o sursă independentă autenticitatea acestor artefacte. Se lasă asfinţitul, dar eu mai am de văzut palatul Reginei din Saba. Mă grăbesc spre situl aflat în vestul oraşului şi mă caţăr pe zidul din spate, ca să hoinăresc de unul singur printre ruinele bântuite. Arheologii presupun că palatul datează din secolul al VI-lea î.H., doar că la momentul respectiv Regina din Saba ar fi fost moartă de câteva secole. Nici măcar nu sunt convinşi că Sabea – denumirea istorică pentru „Saba” – se afla în Etiopia. Yemenul pare să revendice la fel de convingător acest loc. Dar s-ar părea că recentele descoperiri arheologice pot salva legenda reginei. În 2012, Louise Schofield, fost curator la British Museum, a început excavaţiile în Aksum şi a găsit dovezi care atestă cultura din Sabea – inclusiv o stelă funerară pe care se văd un soare şi o semilună, „cartea de vizită a ţinutului Saba”, după cum spun specialiştii. Au fost descoperite şi inscripţii din Sabea. Apoi Schofield a dat marea lovitură, la propriu, când a
identificat o mină de aur străveche, mare – posibil chiar sursa bogăȚiilor reginei. Săpăturile făcute aici în 2015 au scos la lumină două schelete de femei împodobite cu giuvaieruri preȚioase. Mai e încă mult de lucru în acest sit – căci 90% din Aksum încă e neexcavat – însă legendele etiopiene despre Aksum şi palatul în care mă aflu încep să se bucure de sprijinul istoriei. Poate că, de fapt, cele două tradiȚii nu sunt chiar divergente.
ÎN DIMINEAțA URMĂTOARE vizitez un alt palat, care i-a aparȚinut bogatului Rege Kaleb din secolul al VI-lea, un cârmuitor din Aksum despre care există dovezi istorice mai solide şi care a domnit în epoca de glorie a cetăȚii. Dar nu acest palat îmi atrage atenȚia, ci o cărăruie modestă, pe care se merge cu piciorul. Doar ceva mai răsărită decât o potecuȚă croită printre holde, cărarea trece dincolo de palat, coboară o pantă şi străbate o vale plină de ogoare. Aceasta era principala rută comercială pentru Aksum – un drum despre care s-au spus la fel de multe poveşti ca despre Drumul Mătăsii. Acesta lega Aksum de Adulis, un port de la Marea Roşie – şi apoi de restul lumii. În epoca sa de vârf, când Aksum era în culmea gloriei imperiale, caravane din toată Asia şi Europa străbăteau traseul cărând mătăsuri din China, mirodenii din India, ulei din Peninsula Italică şi aur din celebrele mine din Aksum.
În zilele noastre, totul e mult mai liniştit aici. Singura mişcare de pe drum e o femeie cu un măgar de căpăstru, care duce un sac de făină. Nu merg spre Persia sau India, ci doar până în satul de dincolo de deal. Un păstor cu o mantie albă şi un toiag ca o cârjă apare împreună cu turma lui. Se opreşte să mă salute. În timp ce oile se duc încetişor spre păşunea lor de dimineaȚă, omul se aşază lângă mine, pe zidul scund al vechiului palat, şi mă întreabă ce vânt m-a adus aici: de ce am străbătut jumătate de lume ca să vin să stau pe un zid vechi?
„Regina din Saba”, zic şi îl văd cum se luminează la faȚă. „S-a dus până la Ierusalim şi s-a întors acasă pe drumul ăsta”, îmi spune el, apoi desenează o linie în praf, cu toiagul. „Ăsta era drumul ei spre casă, venind de la Ierusalim. Regina a trecut pe lângă zidul ăsta, pe care stăm noi acum.”
Brusc, cum stau şi privesc până departe tot peisajul, cu cărarea şi meandrele ei, mă simt legat de splendida regină mai profund decât dacă aş fi citit sute de istorii despre ea.
Apoi, după ce parcă a invocat-o din aerul dimineȚii, păstorul se ridică să-şi vadă de oile lui, înainte să se apuce să-i ronȚăie holdele vreunui vecin. Îmi strânge mâna. Şi îmi spune cât de mult i-a plăcut întâlnirea noastră.
Încă nu-mi dau seama cum a ajuns regina să se bucure de o reputaȚie atât de măreaȚă, însă urmaşii ei din Etiopia zilelor noastre mi-au arătat cu toȚii căldură, ospitalitate şi genul de politeȚe din alte vremuri pe care mama mea ar fi admirat-o. Poate că, la urma urmelor, regina lor de poveste trăieşte mai departe în aceste purtări pline de demnitate ale poporului ei şi în memoria colectivă a acestor Ținuturi mândre peste care a domnit odinioară.