De la ma­ma mea am au­zit pen­tru pri­ma da­tă de Re­gi­na din Sa­ba.

National Geographic Traveller Romania - - Cele Mai Bune -

Nu­me­le re­gi­nei e una din­tre pri­me­le me­le amin­tiri. Când o ener­va ci­ne­va, aştep­tam s-o aud pe ma­ma bom­bă­nind: „Dar ci­ne se cre­de?! Re­gi­na din Sa­ba?” Am înce­put în scurt timp să mă întreb ci­ne era ace­as­tă re­gi­nă. Şi un­de – sau ce anu­me – era Sa­ba. Când am între­bat-o, ma­ma mi-a spus doar că re­gi­na, ca­re era foar­te bo­ga­tă, a trăit când­va, oda­tă ca ni­ci­o­da­tă, într-un pa­lat din­tr-un ţi­nut foar­te, foar­te înde­păr­tat. Un pa­lat aflat, du­pă cum spu­ne le­gen­da, într-un ţi­nut pe ca­re astă­zi îl nu­mim Etiopia.

STAU LÂNGĂ RU­I­NE­LE UNUI PA­LAT de pia­tră din Aksum, odi­ni­oa­ră ca­pi­ta­la stră­ve­chi­u­lui re­gat Aksum, acum par­te din Pa­tri­mo­ni­ul Uni­ver­sal UNESCO. Mul­ţi con­si­de­ră că e lo­cul un­de a trăit când­va Re­gi­na din Sa­ba. Zi­ua se pre­lin­ge spre as­fin­ţit aici, în nor­dul Eti­o­pi­ei. De pe co­li­ne­le pe ca­re se­a­ra le învă­lu­ie încet se au­de clin­che­tul mol­com al ta­lăn­gi­lor de oi.

În in­te­ri­or ex­plo­rez un pa­saj pre­lung un­de, de­mult, găr­zi­le re­ge­lui m-ar fi înşfă­cat ca pe un tâlhar in­trat pe fu­riş. Îmi croi­esc drum prin­tr-un la­bi­rint de încă­peri şi co­ri­doa­re că­zu­te în ru­i­nă, până ajung într-un hol cen­tral ge­ne­ros,

pro­ba­bil o sa­lă a tro­nu­lui, un­de cârmu­i­tori le­gen­dari îşi vor fi adu­nat când­va cur­te­nii. Co­co­ţa­tă pe o cheie de bol­tă din pia­tră, o buf­ni­ţă cu smo­curi de pe­ne ca niş­te ure­chi îşi ro­teş­te ca­pul şi mă pri­veş­te cu ochii ei por­to­ca­lii. Îşi des­chi­de apoi ari­pi­le mari, ca de înger, şi ple­a­că în zbor, lă­sându-mă sin­gur cu lu­mea bi­bli­că.

Re­gi­na din Sa­ba e o Gre­ta Gar­bo a Anti­chi­tă­ţii. O fi­gu­ră stră­lu­ci­toa­re, dar mis­te­ri­oa­să, imor­ta­li­za­tă în Bi­blie şi în Co­ran, ce­le­bra­tă într-un ora­to­riu de Ha­en­del, o ope­ră de Char­les Go­u­nod şi un ba­let de Otto­ri­no Res­pi­ghi, întru­chi­pa­tă în ta­blo­u­ri­le lui Rap­ha­el, Tin­to­ret­to şi Clau­de Lor­rain, dar ră­ma­să la fel de inac­ce­si­bi­lă pen­tru is­to­rici şi cer­ce­tă­ri­le lor. Pe câmpi­i­le întin­se ale Afri­cii de Nord din zi­le­le noas­tre, le­gen­da ei dăi­nu­ie în ci­u­da fap­tu­lui – sau poa­te toc­mai din cau­ză – că ni­meni nu ştie si­gur da­că a exis­tat şi, da­că da, un­de a trăit.

De fapt, ni­meni în afa­ră de eti­o­pi­e­nii pen­tru ca­re ace­as­tă re­gi­nă e cât se poa­te de re­a­lă: ei o con­si­de­ră ma­ma na­ţi­u­nii lor, înte­mei­e­toa­rea di­nas­ti­ei re­ga­le a lui So­lo­mon, ca­re avea să con­ti­nue timp de trei mi­le­nii – până în anul 1975, când a mu­rit ul­ti­mul său moş­te­ni­tor ur­cat pe tron, Hai­le Se­las­sie. Din acest pa­lat, sus­ţin eti­o­pi­e­nii (iar is­to­ri­cii se între­a­bă da­că o fi aşa) a ple­cat spre Ie­ru­sa­lim, în ju­rul anu­lui 1000 î.H., re­gi­na lor din Sa­ba.

Ve­chi­ul Tes­ta­ment îi înre­gis­tre­a­ză so­si­rea în Ce­ta­tea Sfântă „cu ma­re pom­pă şi alai, cu că­mi­le încăr­ca­te cu mi­ro­de­nii, mult aur şi pi­e­tre pre­ţi­oa­se”. Bi­blia spu­ne că re­gi­na veni­se să-i pu­nă la încer­ca­re înţe­lep­ci­u­nea Re­ge­lui So­lo­mon. Eti­o­pi­e­nii spun că So­lo­mon a se­dus-o pe re­gi­nă şi i-a dă­ru­it un fiu nu­mit de ea Me­ne­lik, de­venit ul­te­ri­or pri­mul re­ge din di­nas­tia lui So­lo­mon. Du­pă mai mul­ţi ani, Me­ne­lik însu­şi avea să vi­nă la Ie­ru­sa­lim ca să-şi va­dă ta­tăl – şi să se întoar­că în Etiopia cu un su­venir mai de­o­se­bit: Chi­vo­tul Le­gă­mântu­lui, un cu­făr pe ca­re Dum­ne­zeu l-a ru­gat pe Moi­se să-l fa­că, du­pă cum spu­ne Bi­blia, pen­tru a adă­pos­ti Ce­le Ze­ce Po­runci. Chi­vo­tul şi po­run­ci­le sa­le încă se află la Aksum – sus­ţin lo­cal­ni­cii – ce­va mai sus, pe drum. De fapt, într-o ca­pe­lă sim­plă, pă­zi­tă doar de doi că­lu­gări eti­o­pi­eni.

ETIOPIA EXPLOATEAZĂ CREDULITATEA la ma­xi­mum. Ar pu­tea in­tra într-un atlas al ima­gi­na­ţi­ei. Pre­zen­ţa Ce­lor Ze­ce Po­runci ofe­ră doar un mic in­di­ciu asu­pra a ce­ea ce îmi va dez­vă­lui ace­as­tă lu­me cu po­di­şuri înal­te până la nori şi pră­păs­tii adânci, pis­curi des­prin­se par­că din Pă­mântul de Mij­loc şi de­şer­turi de sa­re, sco­ro­ji­te de ar­şi­ţă, mă­năs­tiri să­pa­te de şer­pi şi cas­te­le clă­di­te par­că pen­tru un Ca­me­lot tro­pi­cal. Pen­tru ve­chii egip­teni, Etiopia era Ţi­nu­tul lui Punt, o lu­me exo­ti­că, un­de ape­le Ni­lu­lui cur­ge­au din fântâni. În Evul Me­diu, eu­ro­pe­nii cre­de­au că e un tă­râm un­de trăi­esc ino­ro­gi şi dra­goni zbu­ră­tori, lo­cul un­de s-a năs­cut Pă­rin­te­le Ioan, paz­ni­cul Izvo­ru­lui Ti­ne­re­ţii,

pro­tec­to­rul Sfântu­lui Po­tir şi pre­su­pus des­cen­dent al unu­ia din­tre Cei Trei Ma­gi.

Gra­ţie unei ge­o­gra­fii re­mar­ca­bil de pu­ţin os­pi­ta­li­e­re – Etiopia e lo­cul de un­de înce­pe Va­lea Ma­re­lui Rift Afri­can –, ţa­ra a ră­mas to­tal izo­la­tă. „Eti­o­pi­e­nii au dor­mit aproa­pe o mie de ani”, scria is­to­ri­cul Edward Gib­bon în 1837, „ui­tând de lu­mea ca­re îi ui­ta­se cu to­tul”. Din izo­la­re s-au năs­cut mi­to­lo­gii: eti­o­pi­e­nii de astă­zi re­cu­nosc că au do­uă is­to­rii – cea cu ca­re lu­cre­a­ză is­to­ri­cii şi cea în ca­re cred oa­me­nii. Is­to­ri­cii au ne­voie de do­ve­zi ar­he­o­lo­gi­ce, dar cum aces­tea sunt ade­sea foar­te să­ra­ce, re­la­tă­ri­le lor sunt in­cer­te. Is­to­ria oa­me­ni­lor are, în schimb, încre­de­re în po­veş­ti­le ei de­ta­lia­te, mă­re­ţe şi ade­sea fan­tas­ti­ce. Iar po­ves­tea Re­gi­nei din Sa­ba se bi­zu­ie cum­va pe am­be­le tra­di­ţii – de­mon­strând, poa­te, că să­te­nii din Etiopia i-ar pu­tea învă­ţa câte ce­va pe is­to­rici.

AFLATĂ ÎN NORD, pro­vin­cia Ti­gray, cu mun­ţi as­pri şi brăz­da­tă de de­fi­leuri, e con­si­de­ra­tă le­a­gă­nul ci­vi­li­za­ţi­ei eti­o­pi­e­ne. Pe aces­te pă­mânturi, cred eti­o­pi­e­nii, s-a aflat ţi­nu­tul ori­gi­nar Sa­ba, pe ale că­rui că­rări mă preum­blu eu acum. Aici, re­gi­na ră­mâne un zvon ca­re dăi­nu­ie, încrus­tat în po­veş­ti­le de prin sa­te şi zu­gră­vit în fres­ce­le de pe zi­du­ri­le unor bi­se­rici înde­păr­ta­te, ci­o­pli­te în pia­tră – în nu­măr de pes­te 120. Astfel de con­struc­ţii stră­pung ca niş­te fa­guri ver­san­ţii mun­to­şi din Ti­gray şi au ră­mas prac­tic ne­cu­nos­cu­te pen­tru res­tul lu­mii până acum 50 de ani.

În Ti­gray e uşor să te iden­ti­fici cu vre­mu­ri­le de odi­ni­oa­ră. Aici, via­ţa de zi cu zi s-a schim­bat prea pu­ţin de-a lun­gul mi­le­ni­i­lor. Văd ţă­rani arând ogoa­re şi cu­le­gând sorg sau ovăz cu mâi­ni­le lor. Cât ve­zi cu ochii, nici ur­mă de ve­hi­cu­le mo­to­ri­za­te, aşa că, da­că vrei să ajun­gi din­tr-un loc în altul tre­bu­ie să mer­gi pe jos sau că­la­re pe un mă­gar. În cli­pa asta, e fix ce caut eu. De mult tânjesc să ajung în zo­ne­le ru­ra­le, să simt Etiopia sub tăl­pi­le me­le. Şi l-am con­vins să vi­nă cu mi­ne pe Bem, un ghid eti­o­pian pe ca­re l-am cu­nos­cut în că­lă­to­ri­i­le me­le de mai de­mult şi cu ca­re m-am împri­e­te­nit între timp. Eu şi Bem por­nim spre zo­na mun­toa­să din Ti­gray. Pei­sa­jul e al­că­tu­it din po­vârni­şuri abrup­te şi po­di­şuri pla­te (me­sa), dar şi văi do­moa­le, punc­ta­te cu tu­kul, tra­di­ţi­o­na­le­le co­li­be ro­tun­de cu pe­re­ţi din chir­pici şi aco­pe­ri­şuri din paie.

Intrând în Va­lea Erar, fru­mu­se­ţea lo­cu­ri­lor ne amu­ţeş­te. Li­ve­zi­le se întind sub o alter­nan­ţă de pe­ti­ce de soa­re şi um­bră. În ae­rul di­mi­ne­ţii

plu­tesc mi­res­me ames­te­ca­te – fu­mul fo­cu­lui de lem­ne, fân co­sit şi flori de pri­mă­va­ră. Pe lângă noi, băr­ba­ţi zvel­ţi ară pă­mântul greu al ogoa­re­lor cu boi al­bi. Prin­tre crânguri se fu­ri­şe­a­ză co­pii ca­re ne fac sfi­o­şi cu mâna, păs­to­rin­du-şi tur­me­le de oi. În apro­pi­e­rea unei co­li­be, un băr­bat vântu­ră grâul, arun­când în aer boa­be­le de pe ca­re vântul va su­fla ple­a­va. Din­co­lo, în al­bia se­ca­tă a unui râu, apar trei fe­mei cu veş­min­te lun­gi şi ele­gan­te din bum­bac – sham­ma – flu­tu­rând ca niş­te dra­pe­le al­be pe fun­da­lul mo­ho­rât al ma­lu­ri­lor. Din­co­lo de va­le şi din­co­lo de po­di­şu­ri­le şi po­vârni­şu­ri­le ca­re o încon­joa­ră, mun­ţii se întind pe li­nia ori­zon­tu­lui cu pis­cu­ri­le lor ca niş­te din­ţi de fi­e­răs­trău încu­nu­na­te de nori.

Ne con­ti­nuăm pe jos dru­mul prin ace­as­tă va­le pla­tă, o ma­re par­te din zi, în timp ce un mă­gar vânjos ne ca­ră ba­ga­je­le. Du­păa­mia­za, târziu, ghi­zii noş­tri îl mână brusc spre un dru­me­ag ca­re şer­pu­i­eş­te, ur­când pe flan­cul abrupt al unui pla­tou. Îl întreb pe Bem înco­tro mer­gem. „E o sur­pri­ză”, zâmbeş­te el.

Cu­ra­jo­sul nos­tru mă­gar ne con­du­ce tot mai sus, ri­di­când în ur­ma lui col­bul, ca o ce­a­ţă fi­nă. În sfârşit, ajun­gem sus, pe pla­tou. Soa­re­le târziu al du­pă-ami­e­zii ca­de pi­e­ziş pe întin­de­ri­le aco­pe­ri­te cu ier­buri us­ca­te. În fa­ţă, o ban­dă de ba­bu­ini ge­la­da cu bla­nă ca­fe­nie tra­ver­se­a­ză că­ra­rea în sal­turi, con­duși de un mas­cul cu coa­ma zbur­li­tă.

Ză­resc o con­struc­ţie în ce­lă­lalt ca­păt al pla­to­u­lui, cam la un ki­lo­me­tru şi ju­mă­ta­te dis­tan­ţă: des­ti­na­ţia Tes­fa în ca­re vom înnop­ta. Că­su­ţa – ca şi ca­me­ra mea, din câte îmi dau se­a­ma, în scurt timp – stă co­co­ţa­tă dra­ma­tic, foar­te aproa­pe de mar­gi­nea unui po­vârniş ca­re se cas­că spre va­le, adânc de pes­te 300 m. Spre vest, mai multe co­li­ne şi văi­oa­ge se înşi­ră ca la pa­ra­dă până de­par­te, spre Mun­ţii Adwa şi soa­re­le ca­re apu­ne, co­lo­rând acum o ju­mă­ta­te de lu­me în nuan­ţe de roz şi

au­riu. În par­tea de un­de am venit noi, lu­mi­na a că­pă­tat o ten­tă ar­gin­tie, mo­no­cro­mă. Dea­su­pra ră­sa­re lu­na pli­nă, ca­re toc­mai eva­de­a­ză din spa­te­le unui alt lanţ mun­tos. Un mo­ment, tă­râmul ce­lest şi pa­ra­di­sul Re­gi­nei din Sa­ba se află într-un echi­li­bru par­că di­vin.

În ca­me­ra prin­ci­pa­lă din he­da­mo, o fe­meie din­tr-un sat aflat la câţi­va ki­lo­me­tri dis­tan­ţă pre­gă­teş­te niş­te ca­fea în cin­stea so­si­rii noas­tre. Etiopia e con­si­de­ra­tă lo­cul de naş­te­re al ca­fe­lei, ca­re a fost des­co­pe­ri­tă, se pa­re, când un păs­tor de ca­pre a re­mar­cat efec­tul ener­gi­zant pe ca­re boa­be­le săl­ba­ti­ce îl ave­au asu­pra tur­mei lui. Ser­vi­rea ca­fe­lei, ca­re se fa­ce întot­de­au­na în fa­ţa oas­pe­ţi­lor, e un ri­tual eti­o­pian la fel de ofi­cial pre­cum ce­re­mo­nia ce­ai­u­lui în Ja­po­nia. Ghe­mu­i­tă lângă fo­cul de lem­ne, gaz­da noas­tră înce­pe să pră­je­as­că boa­be­le într-o ti­gaie, pe foc. Pe mă­su­ră ce fu­mul se ri­di­că, ea îl vântu­ră spre noi, ca să in­ha­lăm aro­ma.

„Be­tam ti­ru no”, spu­ne Bem. „Foar­te bun.” Boa­be­le sunt apoi pi­sa­te într-un mo­jar şi pu­se într-un ibric cu apă fi­er­bin­te. Ca­fe­aua va fi ser­vi­tă în ceş­cu­ţe mici, cu o gar­ni­tu­ră lo­ca­lă sur­prin­ză­toa­re – flo­ri­ce­le de po­rumb.

Iau o înghi­ţi­tu­ră şi simt mi­ro­sul bo­gat de to­ca­nă aro­ma­tă cu car­da­mon, ca­re vi­ne din bu­că­tă­ri­oa­ra ca­sei. Nu tre­ce mult şi ne înfrup­tăm din do­ro wat, o re­ţe­tă cu car­ne de pui pi­can­tă, şi kit­fo, car­ne to­ca­tă aro­ma­tă cu cim­bru. Am­be­le sunt ser­vi­te cu in­je­ra, o li­pie spon­gi­oa­să eti­o­pia­nă, fă­cu­tă din niş­te ce­re­a­le bo­ga­te în fi­er, nu­mi­te teff.

Du­pă ce mâncăm, ies afa­ră. Po­vârni­şul a ră­mas învă­lu­it în tă­ce­re, sub ste­le­le reci. Stau pe mar­gi­nea lui şi pri­vesc pei­sa­jul ne­gru ca cer­nea­la. Ştiu că în de­păr­ta­re sunt gos­po­dă­rii şi că­tu­ne, po­teci şi ogoa­re – le-am vă­zut pe toa­te mai de­vre­me – dar acum nu se mai între­ză­reş­te nici mă­car o lu­mi­ni­ţă. Ti­gray doar­me, cu­fun­dat în întu­ne­ric, la fel ca pe vre­mea Re­gi­nei din Sa­ba. Şi în scurt timp voi dor­mi şi eu, du­pă ce su­flu în lu­mâna­re şi mă întind pe pa­tul meu cu ca­dru de chir­pici, sub pi­lo­ta groa­să.

VREME DE UN MILENIU, să­te­nii din Ti­gray s-au adu­nat în bi­se­ri­ci­le stră­ve­chi să­pa­te în – mai de­gra­bă de­cât con­stru­i­te din – pia­tră. Multe au fost ci­o­pli­te în pe­re­ţii abrup­ţi de stâncă toc­mai ca să se ajun­gă cu greu până la ele. Astă­zi, eno­ria­şii bi­se­ri­cii din se­co­lul al V-lea, Abu­na Ye­ma­ta Guh, fac ade­vă­ra­te ex­pe­di­ţii de că­ţă­ra­re pe stâncă da­că vor să ajun­gă la sluj­ba de di­mi­nea­ţă. Iar pe­le­ri­nii veni­ţi la mă­năs­ti­rea De­bre Da­mo din se­co­lul al VI-lea sunt ri­di­ca­ţi cu frânghii şi scri­pe­ţi până în ca­pe­lă.

Izo­la­rea a avut efect: is­to­ri­cii au ig­no­rat po­veş­ti­le des­pre bi­se­rici as­cun­se, con­si­de­rându-le niş­te exa­ge­rări ela­bo­ra­te – până prin anii 1960. Într-o lis­tă întoc­mi­tă în 1963, în re­gi­u­ne erau iden­ti­fi­ca­te nu­mai no­uă bi­se­rici să­pa­te în pia­tră. Ti­gray s-a do­ve­dit a fi prea de­par­te pen­tru apro­fun­da­rea in­ves­ti­ga­ţi­i­lor – până când un is­to­ric eti­o­pian, Te­wol­de Med­hin Jo­seph, a vă­zut lis­ta, a au­zit po­veş­ti­le, şi-a pus bo­can­cii de mun­te şi a ple­cat să va­dă to­tul cu ochii lui. Iar în 1966, la o con­fe­rin­ţă de stu­dii eti­o­pi­e­ne, a pre­zen­tat lis­ta cea no­uă. Exis­tau, a de­cla­rat el, 123 de bi­se­rici să­pa­te în stâncă, multe în ce­le mai spec­ta­cu­loa­se lo­ca­ţii po­si­bi­le, iar în ma­jo­ri­ta­tea încă se ofi­ciau sluj­be. Une­le da­te­a­ză din se­co­lul al IV-lea d.H., deci se nu­mă­ră prin­tre ce­le mai ve­chi sanc­tua­re creş­ti­ne ca­re au re­zis­tat până în zi­le­le noas­tre. Sunt mai ve­chi chiar de­cât bi­se­ri­ci­le mo­no­li­te din La­li­be­la, cea mai ce­le­bră des­ti­na­ţie din Etiopia, aflată la 400 km spre sud.

Tra­seul meu pe jos prin Ti­gray mă poar­tă spre una din­tre aces­te 123 de bi­se­rici: Ma­ryam Kor­kor, con­si­de­ra­tă a fi cu mult mai ve­che de o mie de ani şi mar­ca­tă de o sim­plă uşă de lemn, într-un pe­re­te de stâncă. Un pre­ot apa­re par­că de ni­căi­eri cu o cheie ma­re cât un bas­ton de po­li­ţist, ca să des­fe­re­ce încu­i­e­toa­rea me­di­e­va­lă.

Lă­săm în ur­mă du­pă-amia­za ex­plo­da­tă de căl­du­ră şi pă­şim

într-o lu­me de ră­coa­re şi pe­num­bră. Văd ime­diat că in­te­ri­o­rul are am­bi­ţii ar­hi­tec­tu­ra­le. Ta­va­nul e ci­o­plit ca un dom cu pa­tru ar­ca­de bol­ti­te; ur­me­le de dal­tă încă se văd. Po­de­aua e aco­pe­ri­tă cu braz­de de iar­bă proas­păt co­si­tă, ri­si­pi­te de jos „ca să adu­că pros­pe­ţi­mea şi mi­res­me­le na­tu­rii în bi­se­ri­că”, spu­ne pre­o­tul. Din sa­tul de sub noi se stre­coa­ră prin uşa des­chi­să tot fe­lul de su­ne­te – zbi­e­re­te de mă­gari, co­pii la joa­că, o fe­meie ca­re îşi stri­gă ve­ci­na – dar toa­te par­că în sur­di­nă, ete­ri­ce, fă­ră sub­stan­ţă.

Văd o dra­pe­rie atârna­tă pe pe­re­te­le din­spre ră­să­rit, dăl­tu­it şi el în stâncă; împi­e­di­că ac­ce­sul spre un sanc­tuar in­te­ri­or. Pre­o­tul ne ex­pli­că: aco­lo se află o co­pie a Chi­vo­tu­lui Le­gă­mântu­lui şi a Ce­lor Ze­ce Po­runci. Apoi re­pe­tă ce­va ce aud foar­te des: de fapt, Ce­le Ze­ce Po­runci, în ori­gi­nal, se află la Aksum, lo­cul spre ca­re ne îndrep­tăm şi noi acum, du­pă trei zi­le de dru­me­ţie. Timp de o mie de ani, Aksum a do­mi­nat ru­te­le co­mer­cia­le din­tre Afri­ca şi Asia. Le­gen­de­le vor­besc des­pre o ce­ta­te ma­re pes­te ca­re au curs ploi de aur, ar­gint şi per­le; aici erau stâlpi din pia­tră atât de înal­ţi, încât se spri­ji­nea de ei bol­ta ce­ru­lui; şi tot aici îşi ţi­nea Cur­tea mai­es­tu­oa­să Re­gi­na din Sa­ba. Is­to­ria e ce­va mai ezi­tan­tă.

Chiar exis­tă ru­i­ne­le unei mari ce­tă­ţi, asta văd ime­diat. Le gă­sesc ri­si­pi­te pe stră­zi­le pră­foa­se ale ora­şu­lui mo­dern. Cu pre­că­de­re se văd obe­lis­cu­ri­le co­lo­sa­le din pia­tră, ca­re îi co­me­mo­re­a­ză pe cârmu­i­to­rii din Aksum. Nu ajung chiar să sus­ţi­nă bol­ta ce­ru­lui (din pă­ca­te, cei mai mul­ţi s-au pră­bu­şit şi zac la pă­mânt), dar cel mai ma­re – ca­re are pro­ba­bil cam 30 m lun­gi­me şi 1600 de ani ve­chi­me, dar e acum spart în mai multe bu­că­ţi – este con­si­de­rat cel mai ma­re bloc uni­tar de pia­tră pe ca­re ci­vi­li­za­ţia uma­nă a încer­cat vre­o­da­tă să-l ri­di­ce. Aces­te ste­le fu­ne­ra­re mar­che­a­ză mor­min­te­le re­ga­le sub­te­ra­ne pe ca­re Bem e ne­răb­dă­tor să mi le ara­te acum. Mă îndru­mă spre un pa­saj ca­re se tot îngus­te­a­ză pe mă­su­ră ce co­boa­ră. Din el ie­şim într-o se­rie de încă­peri sub­te­ra­ne. Pla­fo­nul e jos, iar pe­re­ţii sunt goi, des­pu­ia­ţi de toa­te po­doa­be­le bo­ga­te de acum su­te de ani. Gă­sim Mor­mântul Arca­de­lor de Că­ră­mi­dă, ca­re ne dez­vă­lu­ie încă­peri cu ar­ca­de în for­mă de pot­coa­vă. Pia­tra du­ră întoar­ce eco­ul vo­ci­lor noas­tre. În Mor­mântul Fal­sei Uşi – nu­mit aşa da­to­ri­tă uşii ci­o­pli­te ca­re as­cun­de in­tra­rea – ne tre­zim vor­bind în şoap­tă, atât de pu­ter­ni­că este tă­ce­rea ca­re dom­neş­te aici.

Atât de pu­ter­nic e mis­te­rul ca­re învă­lu­ie Chi­vo­tul Le­gă­mântu­lui ca­re, sus­ţin eti­o­pi­e­nii, a fost luat din Tem­plul lui So­lo­mon şi adus în Aksum de Me­ne­lik, când ba­bi­lo­ni­e­nii au in­va­dat Ie­ru­sa­li­mul. Chi­vo­tul şi po­run­ci­le se odih­nesc, din câte se ştie, într-o ca­pe­lă din in­cin­ta Bi­se­ri­cii Sf. Ma­ria din Zi­on. Pri­vesc prin­tre ză­bre­le la cei doi că­lu­gări ca­re pă­zesc uşa ca­pe­lei. Se spu­ne că aceş­ti paz­nici sunt an­tre­na­ţi să uci­dă cu mâi­ni­le goa­le. Arhe­o­lo­gii şi-ar dori nes­pus să exa­mi­ne­ze co­moa­ra, dar în ca­pe­lă nu pot in­tra de­cât câţi­va mem­bri din ie­rar­hia bi­se­ri­cii creş­ti­ne eti­o­pi­e­ne, fapt ca­re ză­dăr­ni­ceş­te ori­ce şan­să de a con­fir­ma din­tr-o sur­să in­de­pen­den­tă au­ten­ti­ci­ta­tea aces­tor ar­te­fac­te. Se la­să as­fin­ţi­tul, dar eu mai am de vă­zut pa­la­tul Re­gi­nei din Sa­ba. Mă gră­besc spre si­tul aflat în ves­tul ora­şu­lui şi mă ca­ţăr pe zi­dul din spa­te, ca să hoi­nă­resc de unul sin­gur prin­tre ru­i­ne­le bântu­i­te. Arhe­o­lo­gii pre­su­pun că pa­la­tul da­te­a­ză din se­co­lul al VI-lea î.H., doar că la mo­men­tul res­pec­tiv Re­gi­na din Sa­ba ar fi fost moar­tă de câte­va se­co­le. Nici mă­car nu sunt con­vin­şi că Sa­bea – de­nu­mi­rea is­to­ri­că pen­tru „Sa­ba” – se afla în Etiopia. Ye­me­nul pa­re să re­ven­di­ce la fel de con­vin­gă­tor acest loc. Dar s-ar pă­rea că re­cen­te­le des­co­pe­riri ar­he­o­lo­gi­ce pot sal­va le­gen­da re­gi­nei. În 2012, Lo­u­i­se Scho­fi­eld, fost cu­ra­tor la Bri­tish Mu­seum, a înce­put ex­ca­va­ţi­i­le în Aksum şi a gă­sit do­ve­zi ca­re ates­tă cul­tu­ra din Sa­bea – in­clu­siv o ste­lă fu­ne­ra­ră pe ca­re se văd un soa­re şi o se­mi­lu­nă, „car­tea de vi­zi­tă a ţi­nu­tu­lui Sa­ba”, du­pă cum spun spe­cia­liş­tii. Au fost des­co­pe­ri­te şi in­scrip­ţii din Sa­bea. Apoi Scho­fi­eld a dat ma­rea lo­vi­tu­ră, la pro­priu, când a

iden­ti­fi­cat o mi­nă de aur stră­ve­che, ma­re – po­si­bil chiar sur­sa bo­găȚi­i­lor re­gi­nei. Să­pă­tu­ri­le fă­cu­te aici în 2015 au scos la lu­mi­nă do­uă sche­le­te de fe­mei împo­do­bi­te cu gi­u­vai­e­ruri preȚi­oa­se. Mai e încă mult de lu­cru în acest sit – căci 90% din Aksum încă e ne­ex­ca­vat – însă le­gen­de­le eti­o­pi­e­ne des­pre Aksum şi pa­la­tul în ca­re mă aflu încep să se bu­cu­re de spri­ji­nul is­to­ri­ei. Poa­te că, de fapt, ce­le do­uă tra­diȚii nu sunt chiar di­ver­gen­te.

ÎN DI­MI­NEAțA URMĂTOARE vi­zi­tez un alt pa­lat, ca­re i-a apa­rȚi­nut bo­ga­tu­lui Re­ge Ka­leb din se­co­lul al VI-lea, un cârmu­i­tor din Aksum des­pre ca­re exis­tă do­ve­zi is­to­ri­ce mai so­li­de şi ca­re a dom­nit în epo­ca de glo­rie a ce­tăȚii. Dar nu acest pa­lat îmi atra­ge ate­nȚia, ci o că­ră­ru­ie mo­des­tă, pe ca­re se mer­ge cu pi­ci­o­rul. Doar ce­va mai ră­să­ri­tă de­cât o po­te­cuȚă croi­tă prin­tre hol­de, că­ra­rea tre­ce din­co­lo de pa­lat, co­boa­ră o pan­tă şi stră­ba­te o va­le pli­nă de ogoa­re. Ace­as­ta era prin­ci­pa­la ru­tă co­mer­cia­lă pen­tru Aksum – un drum des­pre ca­re s-au spus la fel de multe po­veş­ti ca des­pre Dru­mul Mă­tă­sii. Aces­ta le­ga Aksum de Adu­lis, un port de la Ma­rea Ro­şie – şi apoi de res­tul lu­mii. În epo­ca sa de vârf, când Aksum era în cul­mea glo­ri­ei impe­ria­le, ca­ra­va­ne din toa­tă Asia şi Eu­ro­pa stră­bă­te­au tra­seul că­rând mă­tă­suri din Chi­na, mi­ro­de­nii din India, ulei din Pe­nin­su­la Ita­li­că şi aur din ce­le­bre­le mi­ne din Aksum.

În zi­le­le noas­tre, to­tul e mult mai li­niş­tit aici. Sin­gu­ra miş­ca­re de pe drum e o fe­meie cu un mă­gar de că­păs­tru, ca­re du­ce un sac de făi­nă. Nu merg spre Per­sia sau India, ci doar până în sa­tul de din­co­lo de deal. Un păs­tor cu o man­tie al­bă şi un toiag ca o cârjă apa­re împreu­nă cu tur­ma lui. Se opreş­te să mă sa­lu­te. În timp ce oi­le se duc înce­ti­şor spre pă­şu­nea lor de di­mi­neaȚă, omul se aşa­ză lângă mi­ne, pe zi­dul scund al ve­chi­u­lui pa­lat, şi mă între­a­bă ce vânt m-a adus aici: de ce am stră­bă­tut ju­mă­ta­te de lu­me ca să vin să stau pe un zid ve­chi?

„Re­gi­na din Sa­ba”, zic şi îl văd cum se lu­mi­nea­ză la faȚă. „S-a dus până la Ie­ru­sa­lim şi s-a întors aca­să pe dru­mul ăsta”, îmi spu­ne el, apoi de­se­nea­ză o li­nie în praf, cu toia­gul. „Ăsta era dru­mul ei spre ca­să, venind de la Ie­ru­sa­lim. Re­gi­na a tre­cut pe lângă zi­dul ăsta, pe ca­re stăm noi acum.”

Brusc, cum stau şi pri­vesc până de­par­te tot pei­sa­jul, cu că­ra­rea şi me­an­dre­le ei, mă simt le­gat de splen­di­da re­gi­nă mai pro­fund de­cât da­că aş fi ci­tit su­te de is­to­rii des­pre ea.

Apoi, du­pă ce par­că a in­vo­cat-o din ae­rul di­mi­neȚii, păs­to­rul se ri­di­că să-şi va­dă de oi­le lui, înain­te să se apu­ce să-i ro­nȚăie hol­de­le vreu­nui ve­cin. Îmi strânge mâna. Şi îmi spu­ne cât de mult i-a plă­cut întâlni­rea noas­tră.

Încă nu-mi dau se­a­ma cum a ajuns re­gi­na să se bu­cu­re de o re­pu­taȚie atât de mă­re­aȚă, însă ur­ma­şii ei din Etiopia zi­le­lor noas­tre mi-au ară­tat cu toȚii căl­du­ră, os­pi­ta­li­ta­te şi ge­nul de po­li­teȚe din alte vre­muri pe ca­re ma­ma mea ar fi ad­mi­rat-o. Poa­te că, la ur­ma ur­me­lor, re­gi­na lor de po­ves­te trăi­eş­te mai de­par­te în aces­te pur­tări pli­ne de dem­ni­ta­te ale po­po­ru­lui ei şi în me­mo­ria co­lec­ti­vă a aces­tor Ți­nu­turi mândre pes­te ca­re a dom­nit odi­ni­oa­ră.

Într-o ţa­ră în ca­re 80% din po­pu­la­ţie ră­mâne agra­ră, ace­as­tă pia­ţă agri­co­lă din zo­na mun­toa­să din nord e un loc de adu­na­re im­por­tant.

O fe­meie pre­gă­teş­te prânzul pe pris­pa din fa­ţa ca­sei ei, în zo­na de mun­te, un­de lem­nul şi căr­bu­ne­le ră­mân prin­ci­pa­la sur­să de foc.

Una din­tre nu­me­roa­se­le şi di­ver­se­le re­pre­zen­tări ale Re­gi­nei din Sa­ba, acest ta­blou de sfârşit de se­col XVI din Iran o pre­zin­tă ţi­nând în mână o scri­soa­re de dra­gos­te pe ca­re pu­pă­za, co­co­ţa­tă în tu­fi­şul de la pi­ci­oa­re­le sa­le, i-o va du­ce iu­bi­tu­lui ei, Re­ge­le So­lo­mon. În dre­ap­ta: Pre­o­tul lo­cal din Abu­na Ya­ma­ta Guh se odih­neş­te sub un măs­lin sa­cru înain­te să-şi înce­a­pă ur­cu­şul pe tra­seul abrupt pe ca­re îl par­cur­ge zi de zi ca să ajun­gă la bi­se­ri­ca dăl­tu­i­tă într-un pe­re­te de stâncă.

Cre­din­ci­o­şii ple­a­că de la bi­se­ri­ca Bi­e­te Med­ha­ne Alem din La­li­be­la. Pe pa­gi­na opu­să: În bi­se­ri­ca Abu­na Ge­bre Mi­ka­el din Ti­gray, un pre­ot ci­teş­te Bi­blia.

În Aksum, lângă Bi­se­ri­ca Sf. Ma­ria din Zi­onn, este mo­des­ta Ca­pe­lă a Ce­lor Ze­ce Po­runci (stânga). Aici s-ar afla, pă­zit doar de doi că­lu­gări or­to­doc­şi eti­o­pi­eni, Chi­vo­tul Le­gă­mântu­lui, fă­cut deMoi­se pen­tru a adă­pos­ti ta­ble­le cu Ce­le Ze­ce Po­runci.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.