ȘO­FE­RUL NOS­TRU DE TAXI PA­RE UN ADE­VĂ­RAT HERCULE.

National Geographic Traveller Romania - - Cele Mai Bune -

Ti­pul este prea înalt ca să poa­tă fi mă­su­rat în con­di­ţii de si­gu­ran­ţă; are bra­ţe­le ca niş­te bu­tuci şi s-ar zi­ce că-şi poar­tă ma­şi­na ca pe o ja­che­tă de me­tal. Toc­mai am co­bo­rât din avi­o­nul de St. Pe­ter­sburg şi simt cum lu­mi­na pu­ter­ni­că a soa­re­lui şi di­fe­ren­ţa de fus orar mă do­boa­ră. Dar tre­bu­ie să aflu ci­ne e, de fapt, acest om. Un fost spor­tiv olim­pic? Un cri­mi­nal lo­vit de ne­şan­să?

Îmi sca­pă cea mai bu­nă re­pli­că a mea de „des­chi­de­re”: „Ştii... Nici mă­car spor­ti­vii ame­ri­cani nu ara­tă aşa de pu­ter­nici ca ti­ne.” Ti­pul râde. Se do­ve­deş­te că îl che­a­mă Di­ma şi a fă­cut par­te din Spet­snaz – tru­pe­le spe­cia­le de eli­tă ale Ru­si­ei. Îi spun că mă ocup cu scri­sul şi vi­zi­tez Rusia împreu­nă cu fi­ul meu de 12 ani, ca să-l aşez la o „ma­să ru­se­as­că”. Asta nu înse­am­nă doar o abun­den­ţă de aro­me şi re­ţe­te răs­fi­ra­te cât să cu­prin­dă 11 zo­ne cu fus orar şi 160 de gru­puri et­ni­ce di­fe­ri­te, ci şi con­ver­sa­ţia, râse­te­le şi apro­pi­e­rea ca­re se înfi­ri­pă când mai mul­ţi oa­meni se aşa­ză împreu­nă la ma­să. Moş­te­ni­rea noas­tră ru­se­as­că se cam du­ce – eu am cres­cut cu bu­ni­cii imi­gran­ţi şi cu ma­ma, dar fi­ul meu mai pri­meş­te doar mici frag­men­te din acea in­fluen­ţă – aşa că am venit aici, prin­tre alte­le, şi ca să ve­dem ce înse­am­nă pen­tru noi mânca­rea; sau ce ar pu­tea ajun­ge să însem­ne.

Acum, că s-a spart ghe­a­ţa, eu şi Di­ma trăn­că­nim pe înde­le­te des­pre de toa­te – de la po­li­ti­că („Mai întâi au fost ţa­rii ca­re îi tot chi­nu­iau pe io­ba­gi, apoi co­mu­niş­tii şi acum de­mok­ra­ti ăştia din ca­re nu mai pri­ce­pi ni­mic!”) până la fap­tul că nea­pă­rat tre­bu­ie să gus­tăm, cât stăm în St. Pe­ter­sburg, ver­si­u­nea lui pre­fe­ra­tă de se­led­ka, adi­că he­ring pre­gă­tit cu ulei şi ce­a­pă.

La pri­ma mea vi­zi­tă în Rusia, în 1992, la scurt timp du­pă

că­de­rea Uni­u­nii So­vi­e­ti­ce, venind să-mi cu­nosc ru­de­le de mult pi­er­du­te

(şi ul­te­ri­or să lo­cu­i­esc aici, lu­crând ca re­por­ter), am ajuns să apre­ci­ez cu to­tul alt­fel mâncă­ru­ri­le ru­seş­ti gă­ti­te în ca­să. Erau mu­ră­turi pu­se de gos­po­di­ne; plă­cin­ţe­le cât pal­ma, nu­mi­te pi­roş­ti şi um­plu­te cu car­ne sau var­ză; şi do­muri sculp­ta­te, clă­di­te din cu­bu­le­ţe tăia­te cu ma­xi­mă pre­ci­zie – cas­tra­ve­ţi, sfe­clă şi brânză, aşe­za­te ca pen­tru un os­păţ ro­man. Şi toa­te astea erau doar za­kus­ki, adi­că ape­ri­ti­ve­le.

Acum mă întorc în Rusia cu Ben­nett, în spe­ran­ţa că şi el se va îndră­gos­ti ire­me­dia­bil de aces­te lu­cruri.

LAPOVIŢA NE BICIUIEŞTE FEŢELE, iar clă­di­ri­le din St. Pe­ter­sburg, cu fa­ţa­de­le lor în nuan­ţe de „gal­ben-coa­jă de ou” şi al­bas­tru, se es­tom­pe­a­ză de­ja în întu­ne­ric când Ben­nett re­pe­re­a­ză un res­tau­rant ame­na­jat într-un sub­sol, nu­mit „Ka­ti­u­şa”. Co­bo­râm într-un spa­ţiu ca­re pa­re a fi su­fra­ge­ria unei ca­se de la ţa­ră din Rusia, ca­re se che­a­mă da­cha.

Chel­ne­rul nos­tru, Mi­hail Nr. 1 (aşa am aflat că-i spu­neau cei­lal­ţi chel­neri), ne re­co­man­dă frip­tu­ra de vi­tă Stro­ga­noff, ca­re poar­tă nu­me­le unei fa­mi­lii de aris­to­cra­ţi din epo­ca ţa­ris­tă. Tot el îi su­ge­re­a­ză lui Ben­nett să-şi ia pel­meni si­be­ri­eni („Co­pi­ii se dau în vânt du­pă aşa ce­va.”) Are drep­ta­te. Re­ţe­ta asta e un por­tal prin ca­re in­tri în lu­mea de­pen­den­ţei de bu­că­tă­ria ru­se­as­că: o car­ne moa­le şi su­cu­len­tă, înve­li­tă în aluat ca­ti­fe­lat, încăl­zi­tă într-o su­pă de car­ne şi ase­zo­na­tă cu mă­rar proas­păt. Ni­ci­o­da­tă nu m-au de­za­mă­git, co­pil fi­ind, chiar da­că va­rian­te­le mânca­te de mi­ne erau cum­pă­ra­te din con­ge­la­toa­re­le unor mici ma­ga­zi­ne de de­li­ca­te­se ru­seş­ti din Ca­li­for­nia de Nord. E po­si­bil ca, într-o pri­mă fa­ză, re­ţe­ta să fi ajuns în Si­be­ria toc­mai din Chi­na (se­a­mă­nă cu col­ţu­na­şii chi­ne­zeş­ti „won­ton”) sau poa­te în tim­pul in­va­zi­ei mon­go­le din se­co­lul al XIII-lea. Înghe­ţa­ţi, pu­te­au fi păs­tra­ţi toa­tă iar­na sub ză­pa­dă şi, du­pă cum spun une­le re­ţe­te, tre­bu­ie ser­vi­ţi „stro­pi­ţi din bel­şug cu smântână”. Un po­li­ti­cian rus – in­spi­rat de ape­lul pre­şe­din­te­lui Fran­ţei că­tre UNESCO de a pro­te­ja ba­ghe­ta, ca pe o co­moa­ră cul­tu­ra­lă na­ţi­o­na­lă – do­reş­te ca pel­me­nii şi bli­nii (clă­ti­te ser­vi­te ade­sea cu ca­viar ro­şu) să se bu­cu­re de ace­e­a­şi onoa­re.

Eu şi fi­ul meu avem şi o ches­tie pe ca­re o nu­mim „co­man­da aven­tu­roa­să”: ale­gem un pre­pa­rat mic şi îndrăz­neţ, co­man­dat aproa­pe ca o pro­vo­ca­re. Deci, când Mi­hail Nr. 1 ne spu­ne de ko­ri­uş­ka (eper­lan) – „Au un far­mec al lor şi sunt na­şe” – ac­cep­tăm ime­diat.

Spre de­o­se­bi­re de ca­via­rul ne­gru, mai scump, cel ro­şu (stânga, de­par­te) e un in­gre­di­ent de ba­ză pen­tru ce­le mai multe me­ni­uri, ser­vit fie pe fe­lii de pâi­ne, fie înfă­şu­rat în blini (clă­ti­te). Eper­lan pre­gă­tit sim­plu, gos­po­dă­reş­te, ca­pă­tă un aer şic în com­bi­na­ţie cu un sos de chi­li ver­de (stânga), la res­tau­ran­tul Be­lu­ga din Mos­co­va. În dre­ap­ta, res­tau­ran­tul Block din St. Pe­ter­sburg e spe­cia­li­zat în frip­turi şi fe­luri de mânca­re din pro­vin­cii.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.