Un an de hoi­nă­re­a­lă. Dra­gos­tea unui cu­plu de ti­neri ro­mâni crește cu do­ri­nța de a des­co­peri lu­mea.

Sun­tem Vlad și Andra, doi oa­meni sim­pli, dar ire­me­dia­bil îndră­gos­tiți de viață. Dra­gos­te ca­re se ma­ni­fes­tă prin că­lă­to­rii și prin do­ri­nța de a des­co­peri lu­mea.

National Geographic Traveller Romania - - Sumar - Text: Andra Pă­du­re­a­nu Fo­to: Vlad Po­e­na­ru

To­tul a înce­put în 2014, cu pri­ma noas­tră că­lă­to­rie exo­ti­că, în Thai­lan­da, ca­re ne-a te­le­por­tat în altă lu­me. Ne-am întors aca­să și vi­sam cu ochii des­chiși la plim­bă­ri­le noas­tre pe scu­ter pe in­su­le­le cu ve­ge­tație lu­xu­rian­tă, prin­tre plan­tații de ar­bori de cau­ci­uc, co­co­ti­eri, pal­mi­eri. Au ur­mat Vi­et­nam și Cam­bod­gia, cu ca­re Asia ni s-a stre­cu­rat de­fi­ni­tiv în ini­mi. Pen­tru că am de­cis să înlo­cu­im ca­me­re­le de ho­tel cu un pat în ca­se­le lo­cal­ni­ci­lor, ho­mes­tayuri. Ne fas­ci­nau po­vești­le lor, tro­cul cul­tu­ral, far­me­cul unei lu­mi com­plet di­fe­ri­te.

Într-o se­a­ră, într-un ho­mes­tay din Del­ta Me­kon­gu­lui, stă­te­am la po­vești cu alți că­lă­tori. La cei 26 de ani ai mei și cei 30 ai lui Vlad, eram cei mai bă­trâni, dar și prea plic­ti­si­tori ca să ne im­pre­si­o­năm in­ter­lo­cu­to­rii. Ei erau li­beri. Unul re­nu­nța­se la job în ur­mă cu 6 luni și de atunci lua­se Asia la pas. Ce­lă­lalt ab­sol­vi­se fa­cul­ta­tea și ur­ma să că­lă­to­re­as­că doi ani. Era și un tânăr IT-ist ca­re își întreți­nea pof­ta de că­lă­to­rii prin mici proi­ec­te on­li­ne. Și o tână­ră ab­sol­ven­tă de li­ceu tri­mi­să în lu­me de pă­ri­nți înain­te de înce­pe­rea fa­cul­tății.

Îi sor­be­am din pri­viri și știam că lu­mi­le noas­tre de bi­rou sunt prea de­par­te de ei. Ei erau no­ma­zii, cu ruc­sa­curi în loc de cor­turi. În se­a­ra ace­ea ne-am dus în ca­me­ră, și nu ne-am spus ni­ci­un cu­vânt. Eram fi­e­ca­re cu gându­ri­le lui, dar știam că sunt con­ver­gen­te. De ce ei pot și noi nu?

Ne-am întors aca­să, înapoi la bi­rou, la ru­ti­na co­ti­dia­nă pre­să­ra­tă cu vi­suri pli­ne de lu­mi înde­păr­ta­te. Ca să ne po­to­lim

se­tea de hoi­nă­re­a­lă, am de­cis să înlo­cu­im pla­je­le și pal­mi­e­rii cu iu­biții noștri mu­nți. Și un­de altun­de­va să ne sa­tis­fa­cem pof­ta nes­fârși­tă de mu­nți da­că nu în Ne­pal?!

Au ur­mat pre­gă­tiri se­ri­oa­se pen­tru ce­le 20 de zi­le în Hi­ma­laya. Dar în apri­lie 2015, Ne­pa­lul a fost lo­vit de un cu­tre­mur de­vas­ta­tor. Cu la­cri­mi în ochi am știut că nu mai pu­tea fi ur­mă­toa­rea noas­tră des­ti­nație. Erau pro­ble­me prea mari cu apa, ali­men­tația, dru­mu­ri­le. Nu era mo­men­tul să fim aco­lo, po­veri pen­tru oa­meni în cri­ză.

Dar cu ce să înlo­cu­im Ne­pa­lul? Indo­ne­zia era o va­rian­tă. Dar fă­ră mu­nți. Îmi era greu să dau gi­ga­nții Hi­ma­laya pe vul­ca­nii in­do­ne­zi­eni. Vlad, în schimb, avea altă pro­pu­ne­re: India! Când l-am au­zit, am si­mțit fi­ori pe și­na spi­nă­rii. Cu un sto­mac ca­pri­ci­os și o gas­tri­tă cât ca­sa, India era cu si­gu­ra­nță ul­ti­ma pe lis­ta mea, un coc­ktail de he­pa­ti­tă, ma­la­rie, dia­ree, fe­bră ti­foi­dă, toa­te bo­li­le pă­mântu­lui. Și nu o aso­ciam de­loc cu su­fle­te­le cal­de din Asia de Sud-Est, ci cu oa­meni dor­nici să ne tra­gă pe sfoa­ră.

Ca ori­ce avo­cat încă­pățânat, am înce­put să ti­clu­i­esc un plan prin ca­re să mă asi­gur de o ex­tir­pa­re si­gu­ră a Indi­ei din ca­pul lui Vlad. Am por­nit în cău­ta­re de ar­gu­men­te so­li­de, dar pe ca­re zeii le-au eva­po­rat.

Cu cât ci­te­am mai mult des­pre India, cu atât îmi stârnea cu­ri­o­zi­ta­tea mai ta­re. Îmi prin­se­se ure­chi­le și mă vră­ji­se cu enig­me­le ei. Voiam mu­nți, iar nor­dul Indi­ei era pre­să­rat cu voi­nici de Hi­ma­laya. Voiam să des­co­păr bu­dis­mul ti­be­tan Ma­haya­na, iar India avea co­lțuri de rai pli­ne cu mă­năs­tiri bu­dis­te. Du­pă zi­le și no­pți de cer­ce­tări apri­ge, am ca­pi­tu­lat. Cu o ușoa­ră strânge­re de ini­mă am înlo­cu­it Kat­hman­du cu Del­hi.

India a fost un ade­vă­rat rol­ler coas­ter. Du­pă un drum de la ae­ro­por­tul din Del­hi pre­să­rat cu mor­ma­ne de gu­noaie, vaci în tra­fic, mii de mo­to­ci­cle­te, șo­feri ca­re nu știu să își ți­nă ban­da, cla­xoa­ne inu­ti­le și asur­zi­toa­re, oa­meni dor­mind pe stra­dă, am po­po­sit la un re­fu­giu de că­lu­gări bu­diști. Au ur­mat do­uă săp­tă­mâni în Mi­cul Ti­bet, La­dakh, un­de alti­tu­di­nea me­die e de 3.500 m, iar munții își schim­bă cu­loa­rea. Am luat munții la pas, am fost răs­fățați cu po­vești și is­to­ri­siri des­pre cul­tu­ra și tra­diți­i­le lo­ca­le, in­flue­nța­te de bu­dis­mul ti­be­tan, am dor­mit nu­mai în ho­mes­tay-uri, ne-am mu­tat de la o fa­mi­lie la alta, am gă­tit cu ei, ne-au de­lec­tat pa­pi­le­le cu de­li­ca­te­se și ne-au fă­cut să ple­căm de la ei cu la­cri­mi în ochi.

Du­pă La­dakh, am zis să gus­tăm ade­vă­ra­ta Indie. Eu­fo­ria și li­niștea acu­mu­la­te în mu­nți s-au spul­be­rat în mai puțin de 24 de ore. Căl­du­ra su­fo­can­tă din Del­hi, ames­te­ca­tă cu pra­ful, agi­tația, mi­ze­ria, înghe­su­ia­la de pe stră­zi, au dat un coc­ktail ameți­tor. Ima­gi­nea unor co­pii dez­bră­cați ca­re se ju­cau cu ex­cre­men­te într-un mor­man de gu­noi m-au fă­cut să iz­buc­nesc în plâns și să ce­dez pen­tru pri­ma oa­ră de când că­lă­to­resc. Voiam aca­să.

Dar ne-am con­ti­nuat aven­tu­ra și am lă­sat India să ne cu­ce­re­as­că. Jod­hpur, orașul al­bas­tru plin de ca­se azu­rii, tur­coaz și bleu, cu de­ta­lii ar­hi­tec­tu­ra­le mu­sul­ma­ne lă­sa­te de mo­gu­li, ne-a fu­rat ini­mi­le. Și ne-a ofe­rit pri­e­te­nii sur­prin­ză­toa­re cu lo­cal­nici.

A ur­mat Jai­pur, cu al lui aer roz, Agra, ca­re ne-a de­mon­strat că Taj Ma­ha­lul me­ri­tă toa­te su­per­la­ti­ve­le, și am încheiat cu Va­ra­na­si. În zbo­rul spre ca­să am re­a­li­zat că India ne hip­no­ti­za­se. Și a re­a­dus la su­pra­față vi­sul din Vi­et­nam. Să de­pășim va­ca­nțe­le de doar do­uă, trei săp­tă­mâni, să ple­căm fă­ră da­tă de întoar­ce­re.

Și vi­sul a de­venit re­a­li­ta­te în toam­na lui 2016, du­pă multe no­pți ne­dor­mi­te, gri­ji, an­xi­e­tăți, bă­tă­lii in­te­ri­oa­re cu frici ne­jus­ti­fi­ca­te, îndoi­e­li, când am de­cis să lă­săm to­tul în ur­mă.

AM ÎNLO­CU­IT BI­RO­U­RI­LE CU NA­TU­RA, cu o lu­me ne­cu­nos­cu­tă; am sem­nat de­mi­si­i­le și am cum­pă­rat bi­le­te­le de avi­on. Cu ruc­sa­cu­ri­le în spi­na­re și cu bo­can­cii în pi­ci­oa­re, du­pă o des­pă­rți­re de cei dra­gi si­ro­poa­să și hol­ly­woo­dia­nă, ne-am tre­zit în avi­on. Ave­am un sin­gur scop – să des­co­pe­rim oa­me­nii și po­vești­le lor.

Pri­ma opri­re – Ne­pal! Un soi de Mec­ca pen­tru iu­bi­to­rii de mun­te. To­tul se învârte în ju­rul mu­nți­lor, ei dic­te­a­ză, su­pra­ve­ghe­a­ză și im­pun re­gu­li­le. Ca să ne ți­nem de pla­nul nos­tru încă­pățânat de a evi­ta zo­ne­le tu­ris­ti­ce, am pa­riat pe tra­seul Ta­mang – Lan­gtang – Go­sai­kun­da. Și am ieșit câști­gă­tori. Tu­riștii încă oco­le­au zo­na, spe­riați de cu­tre­mu­rul ca­re fă­cu­se ra­va­gii. Ne-am bu­cu­rat de li­niște și pei­sa­je nău­ci­toa­re, punc­tul

Și vi­sul a de­venit re­a­li­ta­te în toam­na lui 2016, du­pă multe no­pți ne­dor­mi­te, gri­ji, an­xi­e­tăți, bă­tă­lii in­te­ri­oa­re cu frici ne­jus­ti­fi­ca­te, îndoi­e­li, când am de­cis să lă­săm to­tul în ur­mă.

cul­mi­nant fi­ind ur­cușul pe un vârf de 5.000 m. Iar se­a­ra ne stor­ce­am ghi­dul de in­for­mații, ne tra­du­cea po­vești­le gaz­de­lor noas­tre, dem­ne de do­cu­men­ta­re. Aproa­pe trei săp­tă­mâni, zi de zi ace­e­ași ru­ti­nă. Ore în șir de mers prin­tre gi­ga­nții Mu­nți Hi­ma­laya. Am învățat să su­pra­vi­ețu­im la alti­tu­di­ne ba­zându-ne pe bu­că­tă­ria lo­ca­lă. Am fă­cut cu­noști­nță cu ce­le­brul dal bhat, un ames­tec de orez, su­pă de lin­te, cur­ry de le­gu­me și mu­ră­turi ne­pa­le­ze de­loc de le­pă­dat. Când ne-am întors în Kat­hman­du, nu ne venea să cre­dem că ne luam adio de la Hi­ma­laya. Ne-am gă­sit ali­na­re însă în se­ri­le pe­tre­cu­te împreu­nă cu fa­mi­lia-gaz­dă, el hin­dus și ea ne­wari. Ne­wari re­pre­zin­tă o co­mu­ni­ta­te ca­re se învârte în ju­rul zeiței Ku­mari, întru­chi­pa­tă de o tână­ră vir­gi­nă, cu pu­teri de vin­de­ca­re. Oda­tă ale­a­să, ră­mâne Ku­mari până la pri­ma sânge­ra­re. Fe­mei­le ne­wari au par­te de trei nu­nți. Una sim­bo­li­că, nu­mi­tă Bel Bi­bah, când fe­tițe­le între 5 și 9 ani se că­să­to­resc cu un fruct, sem­ni­fi­când uni­u­nea lor cu zeul hin­dus Vis­hnu, că­să­to­ria cu zeul Soa­re­lui și cea cu un băr­bat. Astfel, da­că soțul lor moa­re, ele sunt pro­te­ja­te și nu vor de­ve­ni vă­du­ve, vor ră­mâne că­să­to­ri­te cu doi zei ne­mu­ri­tori. Am lă­sat Kat­hman­du în ur­mă și am por­nit în cău­ta­rea ti­gru­lui ben­ga­lez, în Par­cul Nați­o­nal Bar­dia. Du­pă 19 ore într-un au­to­buz ca­re scârțâia din toa­te închei­e­tu­ri­le, am po­po­sit la o fa­mi­lie ju­mă­ta­te olan­de­ză, ju­mă­ta­te ne­pa­le­ză. Am sa­vu­rat un sa­fari în jun­glă, pre­să­rat cu zeci de că­pri­oa­re, mai­muțe, ri­no­ceri, ele­fa­nți, șa­ca­li, șer­pi, mis­treți, in­sec­te de tot soi­ul. Și ca­re a cul­mi­nat cu ti­grul ben­ga­lez, ce ne-a încântat până la la­cri­mi. Cu tol­ba pli­nă cu po­vești, cu emoți­i­le pri­le­ju­i­te de pa­no­ra­ma vârfu­ri­lor Hi­ma­laya și cu flu­tu­rii în sto­mac de la întâlni­rea cu ti­grul, am por­nit mai de­par­te – spre in­gra­ta Indie. Du­pă un po­pas re­la­xant în Pus­hkar, pre­să­rat cu lo­cal­nici ca­re ne in­vi­tau la di­ver­se soi­uri de sub­sta­nțe ha­lu­ci­no­ge­ne, ne-am rein­trat în sta­rea de spi­rit à la India. A ur­mat Jod­hpur, să ne re­ve­dem pri­e­te­nii, să stăm la po­vești și să ne reîncăr­căm ba­te­ri­i­le. Ne-am reîmpri­e­te­nit cu orașul, am mers la me­se în fa­mi­lie, am învățat să mâncăm cu mâna și să ne gâdi­lăm pa­pi­le­le cu mi­ro­de­ni­i­le ar­ză­toa­re. Nu mai eram tu­riști, eram de-ai ca­sei.

Cu greu ne-am luat inima în di­nți și am ple­cat spre Mum­bai, un­de fe­mei­le nu mai pur­tau sa­ri­uri co­lo­ra­te, ci blu­gi și fus­te scur­te, iar ti­ne­rii nu se mai as­cun­de­au, ci se să­ru­tau în pu­blic. A ur­mat Ke­ra­la, cel mai ver­de stat al Indi­ei, poar­ta noas­tră că­tre Munții Gații de Vest, ti­mi­zi și pre­să­rați cu plan­tații de ce­ai. Am fă­cut dru­meții, am băut ce­ai­uri pes­te ce­ai­uri și am por­nit spre Ma­du­rai, un­de o fa­mi­lie de pen­si­o­nari ne-a bom­bar­dat cu între­bări des­pre Eu­ro­pa.

În Sri Lan­ka am ex­plo­rat in­su­la la bor­dul unui tuk-tuk, fai­mo­sul mij­loc de tran­sport asia­tic, cau­za­tor de mul­ti­ple ata­curi de pa­ni­că. Vlad și-a de­mon­strat măi­es­tria în ale șo­fa­tu­lui, în timp ce eu cu greu am ma­ne­vrat hă­rți­le. Bes­tia noas­tră cu trei roți ne-a con­dus pes­te tot fă­ră gri­ji și fă­ră frici. Înce­pu­se­răm să ne obișnu­im cu sen­ti­men­tul de oa­meni fă­ră ca­să, li­beri. Fa­mi­li­i­le ca­re ne-au găz­du­it ne-au um­plut tol­ba cu po­vești. Am trăit răz­boi­ul ci­vil din­tre ce­le do­uă co­mu­ni­tăți, sin­ga­le­zii bu­diști și ta­mi­lii hin­duși, prin ochii unui bă­trân înțe­lept. Ne-a ex­pli­cat du­re­rea pe ca­re a re­si­mțit-o când pes­te noap­te și-a pi­er­dut pri­e­te­nii de o viață din cau­za re­li­gi­ei. Am de­vo­rat po­vești­le lui și se­a­ra ne-am îndul­cit împreu­nă cu câte­va pră­ji­turi.

În Mas­ke­liya am fost adop­tați de o fa­mi­lie cu pa­tru co­pii și cu su­fle­te mari, dor­ni­că de a găz­dui că­lă­tori cu­ri­oși. Ne-am si­mțit ca aca­să, ne-am ju­cat cu co­pi­ii și am fu­rat ponturi pen­tru Vârful lui Adam (Adam’s Pe­ak) pe ca­re voiam să îl cu­ce­rim. Un vârf de 2.243 m în inima Insu­lei Sri Lan­ka, dar ca­re a unit re­li­gi­i­le lu­mii. Bu­diștii cred că as­cun­de am­pren­ta pi­ci­o­ru­lui lui Bud­dha. Hin­dușii spun că, de fapt, e a lui Shi­va, iar mu­sul­ma­nii și crești­nii cred că îi apa­rți­ne lui Adam sau Sfântu­lui Tho­mas. Noi nu am ur­cat des­cu­lți pre­cum pe­le­ri­nii, ci înar­mați cu bețe de trek­king, ca să ne pro­te­jăm ar­ti­cu­lați­i­le de ce­le 5.500 de trep­te până în vârf. Am por­nit spre vârf în toi­ul no­pții și ne-am de­lec­tat cu un ră­să­rit pes­te dealu­ri­le și plan­tați­i­le de ce­ai stu­foa­se.

Au ur­mat alte opriri, alte fa­mi­lii. În Ha­pu­ta­le am as­cul­tat po­ves­tea tris­tă a unei ma­me sin­gu­re, ca­re se chi­nu­ia să di­vo­rțe­ze de un soț abu­ziv. Dar am râs împreu­nă când s-a am­biți­o­nat să mă învețe tai­ne­le gă­ti­tu­lui cur­ry-uri­lor de­li­ci­oa­se, iar eu mi-am de­mon­strat cu grație an­ti­ta­len­tul. În Ella ni s-a ex­pli­cat de ce eu­ro­pe­nii sunt un pic ci­u­dați. Ne-am plim­bat cu tre­nul până în Nu­wa­ra Eliya, am stră­bă­tut pă­duri stu­foa­se și plan­tații de ce­ai ca­re se agățau de tren. L-am vi­zi­tat pe ce­le­brul domn Lip­ton pe a lui plan­tație de ce­ai și am ajuns în Uda­wa­la­we, un­de ima­gi­nea ze­ci­lor de tu­riști cu­ri­oși înghe­su­iți în je­e­puri ne-a fă­cut să ne te­mem pen­tru in­ti­mi­ta­tea bi­eți­lor ele­fa­nți și să re­nu­nțăm la sa­fari.

De Cră­ci­un am înce­put să si­mțim me­lan­co­lia vi­eții de no­mad. Ne era dor de fa­mi­lie, de o ma­să cal­dă cu săr­mă­luțe și slă­ni­nă, de niște cârnă­ci­ori cu un pa­har de pă­lin­că. Dar am dat cu ochii de oce­an și me­lan­co­lia s-a eva­po­rat, am înlo­cu­it sar­ma­le­le cu cre­veți, slă­ni­na cu o sa­la­tă de ca­ra­ca­tiță și pă­lin­ca am ui­tat-o când am sa­vu­rat un suc proas­păt de man­go.

Du­pă o lu­nă de hoi­nă­rit am pre­dat chei­le tuk-tuk-ului și ne-am su­it din nou în avi­on. Du­pă o scur­tă opri­re în Kua­la Lum­pur, pri­lej să le fa­cem cu mâna tur­nu­ri­lor Pe­tro­nas, am por­nit spre Myan­mar.

VI­SAM LA TEMPLELE DIN BA­GAN de când ple­ca­se­răm de aca­să. Mi­i­le de tem­ple împrăștia­te pe câmpuri nes­fârși­te ne-au cu­ce­rit cu ră­să­ri­turi de po­ves­te, cu ce­rul brăz­dat de ba­loa­ne cu aer cald. Du­pă o opri­re în Man­da­lay, cu al lui pod din lemn de tec de pes­te 1 km, am ajuns în sta­tul Shan, în Hsi­paw. Cu ne­go­ci­eri apri­ge am reușit să ne aran­jăm o in­cur­si­u­ne în jun­glă, pe po­teci as­cun­se. Du­pă o zi de cu­trei­e­rat jun­gla am ajuns la o ca­să într-un sat ca­re pă­rea aban­do­nat. Am fost pri­miți de fa­mi­lia adop­ti­vă cu ce­ai și orez și, is­to­viți de obo­se­a­lă, ne-am pre­gă­tit de somn, des­pă­rțiți de po­dea doar prin­tr-o sal­tea groa­să cât un de­get, cu chițăi­turi de șo­ri­cei pe fun­dal.

Di­mi­neața ne-a întâmpi­nat un tânăr cu pușca pe umăr. Nu era sol­dat, dar nici pri­e­te­nos. Dar ne-a con­fir­mat te­me­ri­le pri­vind tra­seul nos­tru, așa că am de­cis să ne întoar­cem. De­za­mă­giți, dar ne­pu­tin­ci­oși în fața re­be­li­lor înar­mați, ne-am îndrep­tat spre La­cul Inle. Lac ca­re ne-a cu­ce­rit cu a lui co­mu­ni­ta­te adap­ta­tă la o viață ati­pi­că, con­cen­tra­tă în ju­rul apei. Un­de ca să ajun­gi la ve­ci­nul de vi­za­vi tre­bu­ie să vâslești, un­de băr­bații pes­cu­i­esc din zori și până-n se­a­ră, iar fe­mei­le țes veșmin­te co­lo­ra­te în aștep­ta­rea cap­tu­ri­lor de­li­ci­oa­se.

Am încheiat aven­tu­ra din Myan­mar în sud, în Hpa An, ca să ne pi­er­dem prin­tre ne­nu­mă­ra­te­le peșteri ale re­gi­u­nii și să asis­tăm la dan­sul mi­i­lor de li­li­eci ca­re la apus pă­ră­sesc o pește­ră pe rit­mul bă­tăi­lor de to­bă ale lo­cal­ni­ci­lor.

FI­LI­PI­NE! O lu­nă între­a­gă în ca­re am stat nu­mai cu zâmbe­tul pe bu­ze. Ne-am lă­sat cu­ce­riți de fai­moa­sa Insu­lă Pa­la­wan, pre­să­ra­tă cu ni­sip per­fect alb și fin și stânci im­pu­nă­toa­re ca­re țâșnesc din ma­re. Iar în Co­ron, du­pă trei ore de hoi­nă­rit cu mo­to­ci­cle­ta, am gă­sit o pla­jă pus­tie, Ocam Ocam, un­de o fi­li­pi­ne­ză blândă ne-a ieșit în ca­le și ne-a in­vi­tat la ma­să. Și-a tri­mis soțul la pes­cu­it și într-o oră s-a întors cu o ca­ra­ca­tiță ca­re a ajuns în far­fu­ri­i­le noas­tre ase­zo­na­tă cu us­tu­roi și pi­per. Am stat la po­vești, am aflat cât de mult le-au schim­bat viața mi­si­o­na­rii creștini și cât de im­por­tan­tă e re­li­gia și cre­di­nța în Dum­ne­zeu. Du­pă atâtea luni de Bud­dha și mi­li­oa­ne de zei hin­duși, a fost ci­u­dat să au­zim asia­tici ci­tând din Bi­blie.

În Ce­bu ne-am plim­bat ore între­gi pe scu­ter, prin­tre plan­tații de orez, dealuri ver­zi și pla­je as­cun­se și ne-am aven­tu­rat la ca­nyo­ning până la cas­ca­da Ka­wa­san. Dar in­su­la noas­tră pre­fe­ra­tă ră­mâne Bo­hol, cu dealu­ri­le ei de ci­o­co­la­tă și mi­nus­cu­lii tar­si­eri. Și un­de am fost su­pu­să unei pro­be de foc. Du­pă o zi de hoi­nă­rit, am si­mțit ne­voia de o bă­lă­ce­a­lă și am gă­sit un co­lț de pla­jă re­tras, brăz­dat de chi­co­te­li de co­pii. M-am aven­tu­rat în ho­ra lor ve­se­lă, iar Vlad a ră­mas pe pon­ton. Gru­pul te­ro­rist for­mat din cinci mi­cuțe fi­li­pi­ne­ze m-au su­pus unui ade­vă­rat in­te­ro­ga­to­riu. Au înce­put suav, cu între­bări ba­na­le: „De un­de sun­teți? Ro­mânia e aproa­pe de Fra­nța? Vă pla­ce în Fi­li­pi­ne?” Dar pe ur­mă au ur­mat încer­cări dem­ne de Prâslea cel Voi­nic. „De ce ai na­sul așa su­bți­re și as­cuțit? Că noi ne tra­gem în fi­e­ca­re zi de na­suri ca să cre­as­că.”

Și nu s-au oprit: „Câți ani ai? (...) Păi și de ce nu ai co­pii la 29 de ani, pen­tru că ești foar­te bă­trână?” (Une­ori sin­ce­ri­ta­tea co­pi­i­lor e de-a drep­tul ire­zis­ti­bi­lă). „Dar băia­tul ală de pe pon­ton e pri­e­te­nul tău? Păi și da­că e soțul tău, de ce nu fa­ceți co­pii?

Ar tre­bui să faci și tu niște fe­tițe dră­guțe ca noi.” Ba chiar au ajuns să îmi po­ves­te­as­că des­pre cât de fru­moa­se sunt fe­te­le din Ro­mânia. Când le-am între­bat de un­de știu asta, mi-au ex­pli­cat mândre că se ui­tă în fi­e­ca­re an la Miss Wor­ld, un fel de sport nați­o­nal. Con­trar aștep­tă­ri­lor, du­pă Fi­li­pi­ne nu a ur­mat o ța­ră pre­să­ra­tă cu mu­nți. Am de­cis să ne tes­tăm li­mi­te­le și an­du­ra­nța pen­tru pei­sa­je exo­ti­ce cu In­su­le­le Ra­ja Ampat, în Pa­pua de Vest a Indo­ne­zi­ei. Du­pă trei zbo­ruri, o noap­te dor­mi­tă în ae­ro­port, un drum de­loc scurt cu fe­ri­bo­tul, ur­mat de echi­li­bris­ti­că pe o băr­cuță fra­gi­lă, am reușit să ajun­gem pe In­su­la Gam, mai pre­cis, în Pa­ra­dis. Un­de co­pi­ii nu ave­au ta­ble­te, ci un­dițe. Fe­mei­le pre­gă­te­au zi de zi pește proas­păt prins de băr­bații ca­re se între­ce­au din băr­ci­le lor sculp­ta­te în trun­chi­uri de co­pac. Iar noi am plu­tit ore între­gi în apa cris­ta­li­nă și am sa­vu­rat bi­o­di­ver­si­ta­tea fas­ci­nan­tă. Ne-am întâlnit cu re­chini de re­cif, fa­mi­lii de țes­toa­se, pi­sici-de-ma­re, șer­pi co­lo­rați și dia­vo­li-de-ma­re.

De zi­ua mea am pri­mit cel mai fru­mos ca­dou. O zi de snor­ke­ling la Fri­wen Wall, un zid su­bac­va­tic aco­pe­rit de co­ra­li pre­cum o gră­di­nă mul­ti­co­lo­ră, ve­ghe­at de mii de pești ca­re alu­ne­că nes­tin­ghe­riți pe lângă ti­ne. Iar se­a­ra ne-am bă­lă­cit sub ce­rul înste­lat în apa pli­nă de planc­ton flu­o­res­cent.

Prin­tre ne­nu­mă­ra­te­le ore pe­tre­cu­te în apă am reușit să stre­cu­răm con­ver­sații cu fa­mi­lia gaz­dă, ca­re ne-a su­bli­niat im­por­ta­nța mi­si­o­na­ri­lor și cre­di­nța în Bi­blie. Am dat și o tu­ră de sat și am in­te­ra­cți­o­nat cu pes­ca­rii mândri că prin­se­se­ră o imen­să pi­si­că-de-ma­re. Nu am pu­tut să nu ne lă­săm vră­jiți de viața lor sim­plă, lip­si­tă de gri­ji, de li­ber­ta­tea su­fle­te­lor lor, de dra­gos­tea față de na­tu­ra ca­re îi încon­joa­ră. Dar ne-am iz­bit și de ce­va ce nu voiam, de fra­gi­li­ta­tea cor­pu­ri­lor noas­tre, ne­o­bișnu­i­te și nea­dap­ta­te con­diți­i­lor me­di­u­lui tro­pi­cal în ca­re ne re­gă­se­am de atâta timp. M-am tre­zit în mij­lo­cul no­pții cu o fe­bră aproa­pe ha­lu­ci­nan­tă, fă­ră să îmi pot mișca mem­bre­le, cu o du­re­re sur­dă în mușchi și o sen­zație de leșin. Pa­ra­di­sul ire­al a venit la pa­chet cu un vi­rus ca­re m-a ră­pus. Am înghițit sin­gu­re­le an­ti­bi­o­ti­ce pe ca­re le ave­am cu noi și a tre­bu­it să ne întoar­cem în So­rong, ca­pi­ta­la Pa­puei de Vest. Dar pen­tru că tra­ta­men­tul me­di­cal dădea greș, am zbu­rat în Ma­kas­sar, în In­su­la Su­la­we­si. De aici ur­ma să por­nim într-un soi de ex­pe­diție in­co­nști­en­tă prin­tre jun­gle pli­ne de tra­fi­ca­nți de dro­guri, în cău­ta­re de fa­mi­lii os­pi­ta­li­e­re și po­vești cap­ti­van­te. Dar a tre­bu­it să re­nu­nțăm la aven­tu­ră, ne-am ca­zat într-un ho­tel cu aer con­diți­o­nat, pri­mul ho­tel ade­vă­rat și cu te­le­vi­zor de când ple­ca­se­răm de aca­să, și am por­nit în cău­ta­re de spi­ta­le. Am înce­put un tra­ta­ment și în câte­va zi­le eram mai bi­ne. Pre­cum cu­ce­ri­to­rii co­lo­niști nea­dap­tați me­di­u­lui umed, fu­se­sem ră­pu­să de o ră­ce­a­lă tro­pi­ca­lă. Con­form pla­nu­lui de aca­să, ur­ma să ex­plo­răm In­su­la Lom­bok și să cău­tăm dra­go­nii de Ko­mo­do. Însă doi ben­ga­le­zi sim­pa­tici pe ca­re îi cu­nos­cu­se­răm în Ne­pal ne-au con­vins să ui­tăm de in­su­le în fa­voa­rea Ban­gla­desh-ului.

Dar înain­te de Ban­gla­desh am dat o fu­gă prin Sin­ga­po­re. Poa­te unii l-ar des­crie drept prea per­fect, dar no­uă ne-a fost drag. Ne-a plă­cut să ne strâmbăm gâtu­ri­le prin­tre su­te­le de

zgârie-nori, să cău­tăm cu dis­pe­ra­re un car­ti­er de ca­se des­pre ca­re ci­ti­se­răm că au pe­reții de­co­rați cu ce­ra­mi­că Pe­ra­na­kan și să luăm un prânz cu ve­de­re că­tre ce­le­brul ho­tel Ma­ri­na Bay San­ds. Și se­a­ra ne-am lă­sat ab­sor­biți de spec­ta­co­lul de lu­mini și mu­zi­că din Gar­dens by the Bay, 100 și un pic de hec­ta­re de gră­dini pi­ti­te în spa­te­le Ma­ri­na Bay San­ds. Un­de du­pă luni între­gi de re­ti­ce­nță la ide­ea de a sta pe jos pe stra­dă, ne-am cul­cat cu to­tul pe alei­le din­tre co­pa­cii me­ta­lici înve­liți în plan­te, ca­re au prins viață pe mu­zi­că din Dis­ney. Pe ae­ro­por­tul din Dha­ka, ofițe­rul de la imi­grări ne-a oprit: „De ce ați bi­fat vi­ză de tu­rism? Bi­fați bu­si­ness vi­sa, pen­tru că voi ați bi­fat pen­tru tu­rism și doar nu ați venit pen­tru tu­rism.” Ba fix pen­tru asta eram aco­lo. În Ban­gla­desh a fost un sen­ti­ment ci­u­dat să nu ve­dem pi­ci­or de tu­rist. Pes­te tot un­de mer­ge­am eram în cen­trul ate­nți­ei, întâmpi­nați cu zâmbe­te și căl­du­ră, cu mu­lțu­miri că le vi­zi­tăm ța­ra. Pe lângă oa­meni pri­e­te­noși și mânca­re de­li­ci­oa­să, Ban­gla­desh ne-a cu­ce­rit cu a lui pă­du­re Sun­dar­bans, cea mai ma­re pă­du­re de man­gro­ve din lu­me. N-am re­vă­zut ti­grul ben­ga­lez, dar ne-am de­lec­tat cu mai­muțe, că­pri­oa­re, co­bre, pă­sări mul­ti­co­lo­re și del­fi­nii roz ai Gan­ge­lui.

DU­PĂ BAN­GLA­DESH NE-AM ÎNDREP­TAT CĂ­TRE MA­LAY­SIA.

Du­pă atâtea es­ca­le, Kua­la Lum­pur de­veni­se un loc fa­mi­liar, ne ca­zam în ace­lași loc, mâncam la ace­lași res­tau­rant de in­di­eni, ne plim­bam pe ace­le­ași alei. Dar vi­ru­sul pre­luat cu grație în Indo­ne­zia încă mă chi­nu­ia, astfel încât am de­cis să ne re­tra­gem într-un loc ră­co­ros. Și am dat de Ca­me­ron Hi­ghlan­ds, munții din cen­trul Ma­lay­si­ei pe­nin­su­la­re. Nu de­pășesc 2.000 m alti­tu­di­ne, însă cu si­gu­ra­nță as­cund un aer ră­co­ros im­po­si­bil de gă­sit în Kua­la Lum­pur. Am lă­sat pas­ti­le­le de­o­par­te și m-am tra­tat cu aer proas­păt și re­ce, am înlo­cu­it ae­rul con­diți­o­nat cu plim­bări prin pă­duri aco­pe­ri­te cu mușchi și pă­mânt moa­le ca în spați­i­le de joa­că pen­tru co­pii. Ma­lay­sia a de­venit pa­na­ceul meu asia­tic.

Du­pă Ma­lay­sia tre­bu­ia să ajun­gem în Vi­et­nam. Dar ne-am ră­tă­cit și am ajuns în No­ua Ze­e­lan­dă. La vo­la­nul unui cam­per ti­mid, ne-am aven­tu­rat pe că­ră­ri­le pus­tii ale tă­râmu­lui hob­biți­lor și al el­fi­lor. Ța­ra un­de am stră­bă­tut zeci de ki­lo­me­tri fă­ră să ve­dem ți­pe­nie de om. Un­de vă­cuțe­le și oi­le au de­cis cu si­gu­ra­nță ani­hi­la­rea omu­lui. Dar în ca­li­ta­te de fani ai lui Edmund Hil­la­ry, ne-am pre­zen­tat oma­gi­i­le ce­le­bru­lui Mo­unt Cook, cam­pi­o­nul în alti­tu­di­ne din No­ua Ze­e­lan­dă.

Ne-am aven­tu­rat pe mu­nți pus­tii, am ză­rit câți­va ghețari pi­tici în com­pa­rație cu Hi­ma­laya, ne-am des­fă­tat cu o croa­zi­e­ră în Mil­ford So­und și am încheiat apo­te­o­tic în Mor­dor, tă­râmul vul­ca­nic al Insu­lei de Nord.

Du­pă un ul­tim po­pas în Kua­la Lum­pur, ne-am tre­zit din nou

în Hi­ma­laya, în Ne­pal. Pre­gă­tiți pen­tru un tra­seu de 29 de zi­le, noi sin­guri și munții. Ne­pa­lul e ca un drog; oda­tă ce ai prins gus­tul, nu mai exis­tă ca­le de întoar­ce­re. Du­pă pa­tru săp­tă­mâni cu o me­die de 6-7 ore de mers pe zi, dal bhat de trei ori pe zi, cu po­vești in­cre­di­bi­le, lo­cal­nici ca­re au avut gri­jă de noi și ne-au adă­pos­tit de fur­tuni, du­pă ce am vă­zut Eve­res­tul de pe vârful Go­kyo Ri, am știut. Ală­turi de India, Ne­pa­lul va fi me­reu lo­cul în ca­re ne vom reîntoar­ce cu la­cri­mi în ochi.

Ne-am încheiat aven­tu­ra aca­să, în India. Nu am mai si­mțit mi­ro­su­ri­le, nu ne-au mai de­ran­jat gu­noai­e­le, am învățat să evi­tăm cu grație va­ci­le pe ca­re nu le mai con­si­de­ram ener­van­te. Si­mțe­am pri­vi­ri­le ațin­ti­te spre noi și le com­bă­te­am cu zâmbe­te, cea mai pu­ter­ni­că ar­mă. Ne-am reîntors în La­dakh, ca­re ne-a fost ca­să pen­tru o lu­nă și ju­mă­ta­te. Am cer­ce­tat re­gi­u­nea Zan­skar, fă­ră ni­cio ur­mă de tu­rist, doar noi și munții co­lo­rați. Un­de am fost ră­piți de o fa­mi­lie vi­cle­a­nă în ca­sa lor, una din­tre ce­le trei din sat. Sim­pli­ta­tea cu ca­re își pe­tre­ce­au zi­le­le ne-a fas­ci­nat. Con­tras­tul evi­dent din­tre ei și noi, ves­ti­cii me­reu puși pe tre­a­bă, me­reu pe fu­gă, ob­se­dați de teh­no­lo­gie, me­reu cu ochii pe te­le­foa­ne, ne-a lo­vit în moa­le­le ca­pu­lui.

Ne-am întors în Leh ca să îl prin­dem pe Da­lai La­ma, ca­re ne-a vor­bit des­pre im­por­ta­nța co­mu­ni­u­nii cu na­tu­ra și reîntoar­ce­rea la viața sa­tu­lui, și ne-am înscris la o școa­lă de va­ră. Un curs de sus­te­na­bi­li­ta­te și ur­ba­nism, ca­re ne-a des­chis ochii că­tre im­por­ta­nța con­stru­cți­i­lor sim­ple, inu­ti­li­ta­tea ca­se­lor im­po­zan­te și mâncă­toa­re de ener­gie inu­ti­lă.

Du­pă ce­le șa­se luni cu­mu­la­te în India, am dat pes­te in­di­eni in­cre­di­bil de in­te­li­ge­nți, ab­sol­venți de Oxford sau Har­vard, mici între­prin­ză­tori sau pur și sim­plu ar­tiști. Su­fle­te cu­ri­oa­se, cal­de și pli­ne de po­vești și sfa­turi înțe­lep­te. Am încheiat aven­tu­ra noas­tră în Jod­hpur. Sin­gu­rul loc din lu­me în ca­re am fost de trei ori. Pen­tru oa­meni. Pen­tru noi, anul nos­tru în Asia (plus No­ua Ze­e­lan­dă, să nu cre­a­dă că am in­clus-o în Asia) ne-a de­mon­strat că încă exis­tă bu­nă­ta­te în lu­me. Că încă exis­tă su­fle­te cal­de și dor­ni­ce să împăr­tășe­as­că po­vești. Ne-a ară­tat că ce­ea ce avem în su­flet e de un mi­li­on de ori mai im­por­tant de­cât ce­ea ce avem în con­tul ban­car. O lu­me în ca­re oa­me­nii pri­mesc în ca­se­le lor străini doar ca să îi adă­pos­te­as­că și să îi hră­neas­că.

Ne-am întors aca­să cu la­cri­mi în ochi și te­a­mă de oa­me­nii ca­re nu o să ne înțe­le­a­gă. Și am avut drep­ta­te, e greu să împăr­tășim ex­pe­ri­e­nțe­le ca­re ne-au mo­de­lat su­fle­te­le pen­tru tot­de­au­na. Ori­ci­ne poa­te fa­ce ce­ea ce am fă­cut noi. Și e cel mai fru­mos test pen­tru un cu­plu. Ne-am cu­nos­cut unul pe ce­lă­lalt mai mult de­cât am fi pu­tut să o fa­cem într-o viață între­a­gă. Am învățat să ne vor­bim din pri­viri, să ne re­cu­noaștem fri­ci­le, do­ri­nțe­le, bu­cu­ri­i­le, să ne iu­bim.

FO­TO: VLAD PO­E­NA­RU

Un ră­să­rit înno­rat pe vârful Go­kyo Ri (5.357 m) din Ne­pal ne-a adus față în față cu ce­le­brul Eve­rest.

Un că­lu­găr bu­dist aște­ap­tă do­nații din par­tea tre­că­to­ri­lor în ce­le­bra Piață Dur­bar din Kat­hman­du, afec­ta­tă de cu­tre­mu­rul din 2015.

Pă­puși­le su­venir din Myan­mar, em­ble­mă a spec­ta­co­le­lor cu ma­ri­o­ne­te, yo­ke thé – o tra­diție bir­ma­nă ve­che de su­te de ani.

Cel mai fru­mos su­venir din No­ua Ze­e­lan­dă, o pri­ve­liște do­mi­na­tă de Mun­te­le Cook, ca­re ne pri­vea im­pu­nă­tor de la 3.754 de me­tri.

În Fi­li­pi­ne, ne-am mu­tat într-o co­li­bă mo­des­tă. Dar ca­re ne-a fă­cut să tră­dăm pla­je­le pen­tru po­rții zdra­vene de lec­tu­ră în ha­mac.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.