National Geographic Traveller Romania
Un an de hoinăreală. Dragostea unui cuplu de tineri români crește cu dorința de a descoperi lumea.
Suntem Vlad și Andra, doi oameni simpli, dar iremediabil îndrăgostiți de viață. Dragoste care se manifestă prin călătorii și prin dorința de a descoperi lumea.
Totul a început în 2014, cu prima noastră călătorie exotică, în Thailanda, care ne-a teleportat în altă lume. Ne-am întors acasă și visam cu ochii deschiși la plimbările noastre pe scuter pe insulele cu vegetație luxuriantă, printre plantații de arbori de cauciuc, cocotieri, palmieri. Au urmat Vietnam și Cambodgia, cu care Asia ni s-a strecurat definitiv în inimi. Pentru că am decis să înlocuim camerele de hotel cu un pat în casele localnicilor, homestayuri. Ne fascinau poveștile lor, trocul cultural, farmecul unei lumi complet diferite.
Într-o seară, într-un homestay din Delta Mekongului, stăteam la povești cu alți călători. La cei 26 de ani ai mei și cei 30 ai lui Vlad, eram cei mai bătrâni, dar și prea plictisitori ca să ne impresionăm interlocutorii. Ei erau liberi. Unul renunțase la job în urmă cu 6 luni și de atunci luase Asia la pas. Celălalt absolvise facultatea și urma să călătorească doi ani. Era și un tânăr IT-ist care își întreținea pofta de călătorii prin mici proiecte online. Și o tânără absolventă de liceu trimisă în lume de părinți înainte de începerea facultății.
Îi sorbeam din priviri și știam că lumile noastre de birou sunt prea departe de ei. Ei erau nomazii, cu rucsacuri în loc de corturi. În seara aceea ne-am dus în cameră, și nu ne-am spus niciun cuvânt. Eram fiecare cu gândurile lui, dar știam că sunt convergente. De ce ei pot și noi nu?
Ne-am întors acasă, înapoi la birou, la rutina cotidiană presărată cu visuri pline de lumi îndepărtate. Ca să ne potolim
setea de hoinăreală, am decis să înlocuim plajele și palmierii cu iubiții noștri munți. Și unde altundeva să ne satisfacem pofta nesfârșită de munți dacă nu în Nepal?!
Au urmat pregătiri serioase pentru cele 20 de zile în Himalaya. Dar în aprilie 2015, Nepalul a fost lovit de un cutremur devastator. Cu lacrimi în ochi am știut că nu mai putea fi următoarea noastră destinație. Erau probleme prea mari cu apa, alimentația, drumurile. Nu era momentul să fim acolo, poveri pentru oameni în criză.
Dar cu ce să înlocuim Nepalul? Indonezia era o variantă. Dar fără munți. Îmi era greu să dau giganții Himalaya pe vulcanii indonezieni. Vlad, în schimb, avea altă propunere: India! Când l-am auzit, am simțit fiori pe șina spinării. Cu un stomac capricios și o gastrită cât casa, India era cu siguranță ultima pe lista mea, un cocktail de hepatită, malarie, diaree, febră tifoidă, toate bolile pământului. Și nu o asociam deloc cu sufletele calde din Asia de Sud-Est, ci cu oameni dornici să ne tragă pe sfoară.
Ca orice avocat încăpățânat, am început să ticluiesc un plan prin care să mă asigur de o extirpare sigură a Indiei din capul lui Vlad. Am pornit în căutare de argumente solide, dar pe care zeii le-au evaporat.
Cu cât citeam mai mult despre India, cu atât îmi stârnea curiozitatea mai tare. Îmi prinsese urechile și mă vrăjise cu enigmele ei. Voiam munți, iar nordul Indiei era presărat cu voinici de Himalaya. Voiam să descopăr budismul tibetan Mahayana, iar India avea colțuri de rai pline cu mănăstiri budiste. După zile și nopți de cercetări aprige, am capitulat. Cu o ușoară strângere de inimă am înlocuit Kathmandu cu Delhi.
India a fost un adevărat roller coaster. După un drum de la aeroportul din Delhi presărat cu mormane de gunoaie, vaci în trafic, mii de motociclete, șoferi care nu știu să își țină banda, claxoane inutile și asurzitoare, oameni dormind pe stradă, am poposit la un refugiu de călugări budiști. Au urmat două săptămâni în Micul Tibet, Ladakh, unde altitudinea medie e de 3.500 m, iar munții își schimbă culoarea. Am luat munții la pas, am fost răsfățați cu povești și istorisiri despre cultura și tradițiile locale, influențate de budismul tibetan, am dormit numai în homestay-uri, ne-am mutat de la o familie la alta, am gătit cu ei, ne-au delectat papilele cu delicatese și ne-au făcut să plecăm de la ei cu lacrimi în ochi.
După Ladakh, am zis să gustăm adevărata Indie. Euforia și liniștea acumulate în munți s-au spulberat în mai puțin de 24 de ore. Căldura sufocantă din Delhi, amestecată cu praful, agitația, mizeria, înghesuiala de pe străzi, au dat un cocktail amețitor. Imaginea unor copii dezbrăcați care se jucau cu excremente într-un morman de gunoi m-au făcut să izbucnesc în plâns și să cedez pentru prima oară de când călătoresc. Voiam acasă.
Dar ne-am continuat aventura și am lăsat India să ne cucerească. Jodhpur, orașul albastru plin de case azurii, turcoaz și bleu, cu detalii arhitecturale musulmane lăsate de moguli, ne-a furat inimile. Și ne-a oferit prietenii surprinzătoare cu localnici.
A urmat Jaipur, cu al lui aer roz, Agra, care ne-a demonstrat că Taj Mahalul merită toate superlativele, și am încheiat cu Varanasi. În zborul spre casă am realizat că India ne hipnotizase. Și a readus la suprafață visul din Vietnam. Să depășim vacanțele de doar două, trei săptămâni, să plecăm fără dată de întoarcere.
Și visul a devenit realitate în toamna lui 2016, după multe nopți nedormite, griji, anxietăți, bătălii interioare cu frici nejustificate, îndoieli, când am decis să lăsăm totul în urmă.
AM ÎNLOCUIT BIROURILE CU NATURA, cu o lume necunoscută; am semnat demisiile și am cumpărat biletele de avion. Cu rucsacurile în spinare și cu bocancii în picioare, după o despărțire de cei dragi siropoasă și hollywoodiană, ne-am trezit în avion. Aveam un singur scop – să descoperim oamenii și poveștile lor.
Prima oprire – Nepal! Un soi de Mecca pentru iubitorii de munte. Totul se învârte în jurul munților, ei dictează, supraveghează și impun regulile. Ca să ne ținem de planul nostru încăpățânat de a evita zonele turistice, am pariat pe traseul Tamang – Langtang – Gosaikunda. Și am ieșit câștigători. Turiștii încă ocoleau zona, speriați de cutremurul care făcuse ravagii. Ne-am bucurat de liniște și peisaje năucitoare, punctul
Și visul a devenit realitate în toamna lui 2016, după multe nopți nedormite, griji, anxietăți, bătălii interioare cu frici nejustificate, îndoieli, când am decis să lăsăm totul în urmă.
culminant fiind urcușul pe un vârf de 5.000 m. Iar seara ne storceam ghidul de informații, ne traducea poveștile gazdelor noastre, demne de documentare. Aproape trei săptămâni, zi de zi aceeași rutină. Ore în șir de mers printre giganții Munți Himalaya. Am învățat să supraviețuim la altitudine bazându-ne pe bucătăria locală. Am făcut cunoștință cu celebrul dal bhat, un amestec de orez, supă de linte, curry de legume și murături nepaleze deloc de lepădat. Când ne-am întors în Kathmandu, nu ne venea să credem că ne luam adio de la Himalaya. Ne-am găsit alinare însă în serile petrecute împreună cu familia-gazdă, el hindus și ea newari. Newari reprezintă o comunitate care se învârte în jurul zeiței Kumari, întruchipată de o tânără virgină, cu puteri de vindecare. Odată aleasă, rămâne Kumari până la prima sângerare. Femeile newari au parte de trei nunți. Una simbolică, numită Bel Bibah, când fetițele între 5 și 9 ani se căsătoresc cu un fruct, semnificând uniunea lor cu zeul hindus Vishnu, căsătoria cu zeul Soarelui și cea cu un bărbat. Astfel, dacă soțul lor moare, ele sunt protejate și nu vor deveni văduve, vor rămâne căsătorite cu doi zei nemuritori. Am lăsat Kathmandu în urmă și am pornit în căutarea tigrului bengalez, în Parcul Național Bardia. După 19 ore într-un autobuz care scârțâia din toate încheieturile, am poposit la o familie jumătate olandeză, jumătate nepaleză. Am savurat un safari în junglă, presărat cu zeci de căprioare, maimuțe, rinoceri, elefanți, șacali, șerpi, mistreți, insecte de tot soiul. Și care a culminat cu tigrul bengalez, ce ne-a încântat până la lacrimi. Cu tolba plină cu povești, cu emoțiile prilejuite de panorama vârfurilor Himalaya și cu fluturii în stomac de la întâlnirea cu tigrul, am pornit mai departe – spre ingrata Indie. După un popas relaxant în Pushkar, presărat cu localnici care ne invitau la diverse soiuri de substanțe halucinogene, ne-am reintrat în starea de spirit à la India. A urmat Jodhpur, să ne revedem prietenii, să stăm la povești și să ne reîncărcăm bateriile. Ne-am reîmprietenit cu orașul, am mers la mese în familie, am învățat să mâncăm cu mâna și să ne gâdilăm papilele cu mirodeniile arzătoare. Nu mai eram turiști, eram de-ai casei.
Cu greu ne-am luat inima în dinți și am plecat spre Mumbai, unde femeile nu mai purtau sariuri colorate, ci blugi și fuste scurte, iar tinerii nu se mai ascundeau, ci se sărutau în public. A urmat Kerala, cel mai verde stat al Indiei, poarta noastră către Munții Gații de Vest, timizi și presărați cu plantații de ceai. Am făcut drumeții, am băut ceaiuri peste ceaiuri și am pornit spre Madurai, unde o familie de pensionari ne-a bombardat cu întrebări despre Europa.
În Sri Lanka am explorat insula la bordul unui tuk-tuk, faimosul mijloc de transport asiatic, cauzator de multiple atacuri de panică. Vlad și-a demonstrat măiestria în ale șofatului, în timp ce eu cu greu am manevrat hărțile. Bestia noastră cu trei roți ne-a condus peste tot fără griji și fără frici. Începuserăm să ne obișnuim cu sentimentul de oameni fără casă, liberi. Familiile care ne-au găzduit ne-au umplut tolba cu povești. Am trăit războiul civil dintre cele două comunități, singalezii budiști și tamilii hinduși, prin ochii unui bătrân înțelept. Ne-a explicat durerea pe care a resimțit-o când peste noapte și-a pierdut prietenii de o viață din cauza religiei. Am devorat poveștile lui și seara ne-am îndulcit împreună cu câteva prăjituri.
În Maskeliya am fost adoptați de o familie cu patru copii și cu suflete mari, dornică de a găzdui călători curioși. Ne-am simțit ca acasă, ne-am jucat cu copiii și am furat ponturi pentru Vârful lui Adam (Adam’s Peak) pe care voiam să îl cucerim. Un vârf de 2.243 m în inima Insulei Sri Lanka, dar care a unit religiile lumii. Budiștii cred că ascunde amprenta piciorului lui Buddha. Hindușii spun că, de fapt, e a lui Shiva, iar musulmanii și creștinii cred că îi aparține lui Adam sau Sfântului Thomas. Noi nu am urcat desculți precum pelerinii, ci înarmați cu bețe de trekking, ca să ne protejăm articulațiile de cele 5.500 de trepte până în vârf. Am pornit spre vârf în toiul nopții și ne-am delectat cu un răsărit peste dealurile și plantațiile de ceai stufoase.
Au urmat alte opriri, alte familii. În Haputale am ascultat povestea tristă a unei mame singure, care se chinuia să divorțeze de un soț abuziv. Dar am râs împreună când s-a ambiționat să mă învețe tainele gătitului curry-urilor delicioase, iar eu mi-am demonstrat cu grație antitalentul. În Ella ni s-a explicat de ce europenii sunt un pic ciudați. Ne-am plimbat cu trenul până în Nuwara Eliya, am străbătut păduri stufoase și plantații de ceai care se agățau de tren. L-am vizitat pe celebrul domn Lipton pe a lui plantație de ceai și am ajuns în Udawalawe, unde imaginea zecilor de turiști curioși înghesuiți în jeepuri ne-a făcut să ne temem pentru intimitatea bieților elefanți și să renunțăm la safari.
De Crăciun am început să simțim melancolia vieții de nomad. Ne era dor de familie, de o masă caldă cu sărmăluțe și slănină, de niște cârnăciori cu un pahar de pălincă. Dar am dat cu ochii de ocean și melancolia s-a evaporat, am înlocuit sarmalele cu creveți, slănina cu o salată de caracatiță și pălinca am uitat-o când am savurat un suc proaspăt de mango.
După o lună de hoinărit am predat cheile tuk-tuk-ului și ne-am suit din nou în avion. După o scurtă oprire în Kuala Lumpur, prilej să le facem cu mâna turnurilor Petronas, am pornit spre Myanmar.
VISAM LA TEMPLELE DIN BAGAN de când plecaserăm de acasă. Miile de temple împrăștiate pe câmpuri nesfârșite ne-au cucerit cu răsărituri de poveste, cu cerul brăzdat de baloane cu aer cald. După o oprire în Mandalay, cu al lui pod din lemn de tec de peste 1 km, am ajuns în statul Shan, în Hsipaw. Cu negocieri aprige am reușit să ne aranjăm o incursiune în junglă, pe poteci ascunse. După o zi de cutreierat jungla am ajuns la o casă într-un sat care părea abandonat. Am fost primiți de familia adoptivă cu ceai și orez și, istoviți de oboseală, ne-am pregătit de somn, despărțiți de podea doar printr-o saltea groasă cât un deget, cu chițăituri de șoricei pe fundal.
Dimineața ne-a întâmpinat un tânăr cu pușca pe umăr. Nu era soldat, dar nici prietenos. Dar ne-a confirmat temerile privind traseul nostru, așa că am decis să ne întoarcem. Dezamăgiți, dar neputincioși în fața rebelilor înarmați, ne-am îndreptat spre Lacul Inle. Lac care ne-a cucerit cu a lui comunitate adaptată la o viață atipică, concentrată în jurul apei. Unde ca să ajungi la vecinul de vizavi trebuie să vâslești, unde bărbații pescuiesc din zori și până-n seară, iar femeile țes veșminte colorate în așteptarea capturilor delicioase.
Am încheiat aventura din Myanmar în sud, în Hpa An, ca să ne pierdem printre nenumăratele peșteri ale regiunii și să asistăm la dansul miilor de lilieci care la apus părăsesc o peșteră pe ritmul bătăilor de tobă ale localnicilor.
FILIPINE! O lună întreagă în care am stat numai cu zâmbetul pe buze. Ne-am lăsat cuceriți de faimoasa Insulă Palawan, presărată cu nisip perfect alb și fin și stânci impunătoare care țâșnesc din mare. Iar în Coron, după trei ore de hoinărit cu motocicleta, am găsit o plajă pustie, Ocam Ocam, unde o filipineză blândă ne-a ieșit în cale și ne-a invitat la masă. Și-a trimis soțul la pescuit și într-o oră s-a întors cu o caracatiță care a ajuns în farfuriile noastre asezonată cu usturoi și piper. Am stat la povești, am aflat cât de mult le-au schimbat viața misionarii creștini și cât de importantă e religia și credința în Dumnezeu. După atâtea luni de Buddha și milioane de zei hinduși, a fost ciudat să auzim asiatici citând din Biblie.
În Cebu ne-am plimbat ore întregi pe scuter, printre plantații de orez, dealuri verzi și plaje ascunse și ne-am aventurat la canyoning până la cascada Kawasan. Dar insula noastră preferată rămâne Bohol, cu dealurile ei de ciocolată și minusculii tarsieri. Și unde am fost supusă unei probe de foc. După o zi de hoinărit, am simțit nevoia de o bălăceală și am găsit un colț de plajă retras, brăzdat de chicoteli de copii. M-am aventurat în hora lor veselă, iar Vlad a rămas pe ponton. Grupul terorist format din cinci micuțe filipineze m-au supus unui adevărat interogatoriu. Au început suav, cu întrebări banale: „De unde sunteți? România e aproape de Franța? Vă place în Filipine?” Dar pe urmă au urmat încercări demne de Prâslea cel Voinic. „De ce ai nasul așa subțire și ascuțit? Că noi ne tragem în fiecare zi de nasuri ca să crească.”
Și nu s-au oprit: „Câți ani ai? (...) Păi și de ce nu ai copii la 29 de ani, pentru că ești foarte bătrână?” (Uneori sinceritatea copiilor e de-a dreptul irezistibilă). „Dar băiatul ală de pe ponton e prietenul tău? Păi și dacă e soțul tău, de ce nu faceți copii?
Ar trebui să faci și tu niște fetițe drăguțe ca noi.” Ba chiar au ajuns să îmi povestească despre cât de frumoase sunt fetele din România. Când le-am întrebat de unde știu asta, mi-au explicat mândre că se uită în fiecare an la Miss World, un fel de sport național. Contrar așteptărilor, după Filipine nu a urmat o țară presărată cu munți. Am decis să ne testăm limitele și anduranța pentru peisaje exotice cu Insulele Raja Ampat, în Papua de Vest a Indoneziei. După trei zboruri, o noapte dormită în aeroport, un drum deloc scurt cu feribotul, urmat de echilibristică pe o bărcuță fragilă, am reușit să ajungem pe Insula Gam, mai precis, în Paradis. Unde copiii nu aveau tablete, ci undițe. Femeile pregăteau zi de zi pește proaspăt prins de bărbații care se întreceau din bărcile lor sculptate în trunchiuri de copac. Iar noi am plutit ore întregi în apa cristalină și am savurat biodiversitatea fascinantă. Ne-am întâlnit cu rechini de recif, familii de țestoase, pisici-de-mare, șerpi colorați și diavoli-de-mare.
De ziua mea am primit cel mai frumos cadou. O zi de snorkeling la Friwen Wall, un zid subacvatic acoperit de corali precum o grădină multicoloră, vegheat de mii de pești care alunecă nestingheriți pe lângă tine. Iar seara ne-am bălăcit sub cerul înstelat în apa plină de plancton fluorescent.
Printre nenumăratele ore petrecute în apă am reușit să strecurăm conversații cu familia gazdă, care ne-a subliniat importanța misionarilor și credința în Biblie. Am dat și o tură de sat și am interacționat cu pescarii mândri că prinseseră o imensă pisică-de-mare. Nu am putut să nu ne lăsăm vrăjiți de viața lor simplă, lipsită de griji, de libertatea sufletelor lor, de dragostea față de natura care îi înconjoară. Dar ne-am izbit și de ceva ce nu voiam, de fragilitatea corpurilor noastre, neobișnuite și neadaptate condițiilor mediului tropical în care ne regăseam de atâta timp. M-am trezit în mijlocul nopții cu o febră aproape halucinantă, fără să îmi pot mișca membrele, cu o durere surdă în mușchi și o senzație de leșin. Paradisul ireal a venit la pachet cu un virus care m-a răpus. Am înghițit singurele antibiotice pe care le aveam cu noi și a trebuit să ne întoarcem în Sorong, capitala Papuei de Vest. Dar pentru că tratamentul medical dădea greș, am zburat în Makassar, în Insula Sulawesi. De aici urma să pornim într-un soi de expediție inconștientă printre jungle pline de traficanți de droguri, în căutare de familii ospitaliere și povești captivante. Dar a trebuit să renunțăm la aventură, ne-am cazat într-un hotel cu aer condiționat, primul hotel adevărat și cu televizor de când plecaserăm de acasă, și am pornit în căutare de spitale. Am început un tratament și în câteva zile eram mai bine. Precum cuceritorii coloniști neadaptați mediului umed, fusesem răpusă de o răceală tropicală. Conform planului de acasă, urma să explorăm Insula Lombok și să căutăm dragonii de Komodo. Însă doi bengalezi simpatici pe care îi cunoscuserăm în Nepal ne-au convins să uităm de insule în favoarea Bangladesh-ului.
Dar înainte de Bangladesh am dat o fugă prin Singapore. Poate unii l-ar descrie drept prea perfect, dar nouă ne-a fost drag. Ne-a plăcut să ne strâmbăm gâturile printre sutele de
zgârie-nori, să căutăm cu disperare un cartier de case despre care citiserăm că au pereții decorați cu ceramică Peranakan și să luăm un prânz cu vedere către celebrul hotel Marina Bay Sands. Și seara ne-am lăsat absorbiți de spectacolul de lumini și muzică din Gardens by the Bay, 100 și un pic de hectare de grădini pitite în spatele Marina Bay Sands. Unde după luni întregi de reticență la ideea de a sta pe jos pe stradă, ne-am culcat cu totul pe aleile dintre copacii metalici înveliți în plante, care au prins viață pe muzică din Disney. Pe aeroportul din Dhaka, ofițerul de la imigrări ne-a oprit: „De ce ați bifat viză de turism? Bifați business visa, pentru că voi ați bifat pentru turism și doar nu ați venit pentru turism.” Ba fix pentru asta eram acolo. În Bangladesh a fost un sentiment ciudat să nu vedem picior de turist. Peste tot unde mergeam eram în centrul atenției, întâmpinați cu zâmbete și căldură, cu mulțumiri că le vizităm țara. Pe lângă oameni prietenoși și mâncare delicioasă, Bangladesh ne-a cucerit cu a lui pădure Sundarbans, cea mai mare pădure de mangrove din lume. N-am revăzut tigrul bengalez, dar ne-am delectat cu maimuțe, căprioare, cobre, păsări multicolore și delfinii roz ai Gangelui.
DUPĂ BANGLADESH NE-AM ÎNDREPTAT CĂTRE MALAYSIA.
După atâtea escale, Kuala Lumpur devenise un loc familiar, ne cazam în același loc, mâncam la același restaurant de indieni, ne plimbam pe aceleași alei. Dar virusul preluat cu grație în Indonezia încă mă chinuia, astfel încât am decis să ne retragem într-un loc răcoros. Și am dat de Cameron Highlands, munții din centrul Malaysiei peninsulare. Nu depășesc 2.000 m altitudine, însă cu siguranță ascund un aer răcoros imposibil de găsit în Kuala Lumpur. Am lăsat pastilele deoparte și m-am tratat cu aer proaspăt și rece, am înlocuit aerul condiționat cu plimbări prin păduri acoperite cu mușchi și pământ moale ca în spațiile de joacă pentru copii. Malaysia a devenit panaceul meu asiatic.
După Malaysia trebuia să ajungem în Vietnam. Dar ne-am rătăcit și am ajuns în Noua Zeelandă. La volanul unui camper timid, ne-am aventurat pe cărările pustii ale tărâmului hobbiților și al elfilor. Țara unde am străbătut zeci de kilometri fără să vedem țipenie de om. Unde văcuțele și oile au decis cu siguranță anihilarea omului. Dar în calitate de fani ai lui Edmund Hillary, ne-am prezentat omagiile celebrului Mount Cook, campionul în altitudine din Noua Zeelandă.
Ne-am aventurat pe munți pustii, am zărit câțiva ghețari pitici în comparație cu Himalaya, ne-am desfătat cu o croazieră în Milford Sound și am încheiat apoteotic în Mordor, tărâmul vulcanic al Insulei de Nord.
După un ultim popas în Kuala Lumpur, ne-am trezit din nou
în Himalaya, în Nepal. Pregătiți pentru un traseu de 29 de zile, noi singuri și munții. Nepalul e ca un drog; odată ce ai prins gustul, nu mai există cale de întoarcere. După patru săptămâni cu o medie de 6-7 ore de mers pe zi, dal bhat de trei ori pe zi, cu povești incredibile, localnici care au avut grijă de noi și ne-au adăpostit de furtuni, după ce am văzut Everestul de pe vârful Gokyo Ri, am știut. Alături de India, Nepalul va fi mereu locul în care ne vom reîntoarce cu lacrimi în ochi.
Ne-am încheiat aventura acasă, în India. Nu am mai simțit mirosurile, nu ne-au mai deranjat gunoaiele, am învățat să evităm cu grație vacile pe care nu le mai consideram enervante. Simțeam privirile ațintite spre noi și le combăteam cu zâmbete, cea mai puternică armă. Ne-am reîntors în Ladakh, care ne-a fost casă pentru o lună și jumătate. Am cercetat regiunea Zanskar, fără nicio urmă de turist, doar noi și munții colorați. Unde am fost răpiți de o familie vicleană în casa lor, una dintre cele trei din sat. Simplitatea cu care își petreceau zilele ne-a fascinat. Contrastul evident dintre ei și noi, vesticii mereu puși pe treabă, mereu pe fugă, obsedați de tehnologie, mereu cu ochii pe telefoane, ne-a lovit în moalele capului.
Ne-am întors în Leh ca să îl prindem pe Dalai Lama, care ne-a vorbit despre importanța comuniunii cu natura și reîntoarcerea la viața satului, și ne-am înscris la o școală de vară. Un curs de sustenabilitate și urbanism, care ne-a deschis ochii către importanța construcțiilor simple, inutilitatea caselor impozante și mâncătoare de energie inutilă.
După cele șase luni cumulate în India, am dat peste indieni incredibil de inteligenți, absolvenți de Oxford sau Harvard, mici întreprinzători sau pur și simplu artiști. Suflete curioase, calde și pline de povești și sfaturi înțelepte. Am încheiat aventura noastră în Jodhpur. Singurul loc din lume în care am fost de trei ori. Pentru oameni. Pentru noi, anul nostru în Asia (plus Noua Zeelandă, să nu creadă că am inclus-o în Asia) ne-a demonstrat că încă există bunătate în lume. Că încă există suflete calde și dornice să împărtășească povești. Ne-a arătat că ceea ce avem în suflet e de un milion de ori mai important decât ceea ce avem în contul bancar. O lume în care oamenii primesc în casele lor străini doar ca să îi adăpostească și să îi hrănească.
Ne-am întors acasă cu lacrimi în ochi și teamă de oamenii care nu o să ne înțeleagă. Și am avut dreptate, e greu să împărtășim experiențele care ne-au modelat sufletele pentru totdeauna. Oricine poate face ceea ce am făcut noi. Și e cel mai frumos test pentru un cuplu. Ne-am cunoscut unul pe celălalt mai mult decât am fi putut să o facem într-o viață întreagă. Am învățat să ne vorbim din priviri, să ne recunoaștem fricile, dorințele, bucuriile, să ne iubim.