Pe ur­me­le tră­su­rii prin­cia­re, la o nun­tă ca-n po­vești!

Romania Libera - Friday Edition - - Prima Pagina - Io­nuț Cri­văț

Că­să­to­ria prin­ci­pe­lui Ni­co­lae de Ro­mânia cu ale­a­sa ini­mii sa­le, Ali­na-Ma­ria Bin­der, a fost pri­ma nun­tă re­ga­lă la Si­naia – reșe­di­nța re­gi­lor Ro­mâni­ei – du­pă 87 de ani de la mo­men­tul că­să­to­ri­ei Pri­nțe­sei Ile­a­na, pe 26 iu­lie 1931, cu Arhi­du­ce­le Anton de Hab­sburg. Re­por­te­rul RL a fost de față și a înre­gis­trat bu­cu­ria oa­me­ni­lor sim­pli pre­ze­nți aco­lo.

A fost oda­tă ca ni­ci­o­da­tă o nun­tă împă­ră­te­as­că, o nun­tă ca-n po­vești cu pri­nți și pri­nțe­se, nun­ta lui Ni­co­lae de Ro­mânia cu ale­a­sa ini­mii sa­le, Ali­na-Ma­ria Bin­der, în Si­naia re­ga­lă. A fost emoți­o­nant să-i ve­zi și să si­mți bu­cu­ria oa­me­ni­lor sim­pli pre­ze­nți aco­lo, ca­re măr­tu­ri­se­au că n-au mai po­me­nit o ast­fel de nun­tă și nici nu cred că vor mai apu­ca alta. A fost pri­ma nun­tă re­ga­lă la Si­naia – reșe­di­nța re­gi­lor Ro­mâni­ei – du­pă 87 de ani de la mo­men­tul că­să­to­ri­ei Pri­nțe­sei Ile­a­na, pe 26 iu­lie 1931, cu Arhi­du­ce­le Anton de Hab­sburg.

Tot orașul Si­naia se adu­na­se aco­lo. Rar ne-a fost dat să ve­dem, dar mai cu se­a­mă ce­lor din Si­naia, iar pe lângă ei și oa­me­ni­lor veniți de prin toa­te co­lțu­ri­le ță­rii, așa flu­viu de in­vi­tați și par­ti­ci­pa­nți la nun­tă, îmbră­cați cum ce­re eti­che­ta: smo­kin­guri și pă­lă­rii plu­ti­toa­re, une­le mari, în nua­nțe de­o­se­bi­te, ca niște aba­ju­ruri, alte­le mai mici, dis­cre­te ca un coșu­leț cu vi­o­re­le, cu un fulg sau o pa­nă flu­tu­rând ti­mid. La pri­ma ve­de­re poa­te pă­rea haz­liu pen­tru ro­mânul ca­re n-a vă­zut de­cât de­fi­lă­ri­le de 23 Au­gust sau nu­nți­le prim-se­cre­ta­ri­lor de la „ju­dețe­a­na de par­tid“, dar aces­te ac­ce­so­rii sunt ches­ti­uni foar­te im­por­tan­te, ca­re se im­pun. Așa e re­gu­la. Ele țin de eti­che­tă. Re­pre­zen­ta­nți ai ma­ri­lor ca­se re­ga­le eu­ro­pe­ne, dar și ai no­bi­li­mii au fost aco­lo, ono­rând ace­as­tă nun­tă. Cel mai ma­re bu­le­vard al orașu­lui ge­mea de lu­mea ca­re tre­mu­ra de frig și de emoție, mur­mu­ra, aplau­da, vo­ci­fe­ra și iar aplau­da de fi­e­ca­re da­tă și la ori­ce semn când oa­me­nii de or­di­ne lăr­ge­au cu­loa­rul de in­tra­re în cur­tea bi­se­ri­cii.

Vin in­vi­tații, înce­pe ba­lul!

Vin? Ei sunt? Nu sunt ei, vin in­vi­tații! Nu, sunt Ju­nii Brașo­vu­lui, ca­re au însoțit ca­le­așca mi­ri­lor de la bi­se­ri­că și până la Ca­zi­nou. Din mașini tra­se în bu­za bi­se­ri­cii des­cind dis­ti­nșii in­vi­tați, so­bo­rul de pre­oți și... ca­va­le­rii, con­duși de un domn înalt, cu sa­bie la cin­gă­toa­re și îmbră­cat într-o su­per­bă uni­for­mă de ga­lă, o uni­for­mă de aviație, pre­cum și dom­nișoa­re­le de onoa­re cu tre­ne dia­fa­ne. „Băi, ăștia sunt de-ai noștri, ro­mânași! Nu ve­zi ce cu­min­te cal­că? Se ui­tă la scări și la pan­to­fi!“, se au­de un mur­mur din mu­lți­me. Ce-i drept, cam așa era. Alți domni sau doam­ne, că­ro­ra le sur­prin­de­ai în tre­a­căt grai­ul en­gle­zesc, fra­nțu­zesc sau ne­mțesc, căl­cau dis­tins, cu pri­vi­rea în sus, re­la­xați.

Ac­ce­sul în cur­tea bi­se­ri­cii a fost res­tri­cți­o­nat, așa cum se pro­ce­de­a­ză la ast­fel de eveni­men­te, per­mis având doar sta’-ul, pre­oții, re­pre­zen­ta­nții ofi­cia­li­tăți­lor lo­ca­le însăr­ci­na­te cu si­gu­ra­nța și or­di­nea pu­bli­că și, nu în ce­le din ur­mă, pre­sa, ca­re a încon­ju­rat bi­se­ri­ca de câte­va ori, tră­gând ca­bluri, mon­tând ca­me­re sau luând sin­cro­nuri cu par­ti­ci­pa­nții la eveni­ment. Țo­păind de pe un pi­ci­or pe altul, mu­lți fi­ind aici din se­a­ra ca­re pre­ce­da­se eveni­men­tul, chi­nu­iți de frig și de te­le­foa­ne­le din stu­dio. „Au venit, au ieșit, cum sunt îmbră­cați? Vre­au un prim-plan cu tră­su­ra, cu li­pița­nii! Ce, nu sunt li­pițani, ce sunt?! Fri­zeri?! Ce-s ăia?“– cam așa se au­zea din căști­le re­por­te­ri­lor ca­re re­la­tau din frig, la cald, eveni­men­tul ce stă­tea să înce­a­pă, tran­smis în di­rect, din bi­se­ri­că, un­de ac­ces au avut doar in­vi­tații și me­dia ofi­cia­le.

În sfârșit apar, în ura­le­le mu­lți­mii, și mi­rii. Doi ti­neri oa­re­cum stânje­niți, de­ce­nți, fru­moși și emoți­o­nați.

Cu­nu­nat în bi­se­ri­ca cti­to­ri­tă de stră­bu­ni­cul său

Mi­rii s-au cu­nu­nat re­li­gi­os în Bi­se­ri­ca „Sfântul Ilie“, lă­caș cti­to­rit de Re­ge­le Ca­rol al II-lea, sfi­nțit în 1939, ter­mi­nat în 1940, pe pe­re­te­le in­te­ri­or al sfântu­lui lă­caș fi­ind pic­tați atât Re­ge­le Ca­rol al II-lea, cât și fi­ul său, Ma­jes­ta­tea Sa Re­ge­le Mi­hai, ca ma­re voi­e­vod.

Bi­se­ri­ca a fost con­stru­i­tă din ba­nii lui Emil Cos­ti­nes­cu, un ma­re in­dus­triaș și mi­nis­tru li­be­ral, ca­re deți­nea ma­ri­le fa­brici din Si­naia, prin­tre ca­re și Me­fin, can­de­la­bre­le fi­ind fă­cu­te tot aco­lo, dar și din do­nați­i­le ce­lor mai înstă­riți si­năi­eni. Du­pă 1948, fres­ca re­pre­zen­tându-i pe cei doi re­gi ai Ro­mâni­ei nu a fost dis­tru­să, dar a fost aco­pe­ri­tă cu o pânză.

Viață lun­gă ca în bas­me­le cu pri­nți și pri­nțe­se să aveți!

La fel de emoți­o­nant și de sin­cer a fost și me­sa­jul

pri­ma­ru­lui Vlad Oprea, omul ca­re a ri­di­cat orașul re­gi­lor la mă­reția de altă­da­tă. „Si­naia a fost me­reu ca­sa re­gi­lor Ro­mâni­ei. In­di­fe­rent de vre­mu­ri­le și încer­că­ri­le prin ca­re au tre­cut, aca­să au re­venit. Re­ga­li­ta­tea es­te aco­lo un­de po­po­rul o re­cu­noaște, aco­lo un­de ace­as­ta se la­să atin­să, un­de ome­nia es­te mai ma­re de­cât ti­tlul, nu urându-le, ci ce­rându-le: «Viață lun­gă ca în bas­me­le cu pri­nți și pri­nțe­se să aveți!»“, a spus pri­ma­rul cu oca­zia aces­tui eveni­ment me­mo­ra­bil.

Sluj­ba de cu­nu­nie, ofi­cia­tă de Înalt Pre­as­fi­nți­tul Ca­li­nic al Argeșu­lui și Mus­ce­lu­lui și de un so­bor de pre­oți de­sem­nați de Prea Fe­ri­ci­tul Pă­rin­te Pa­triarh Da­ni­el, a pu­tut fi ur­mă­ri­tă pe un ecran am­pla­sat în afa­ra bi­se­ri­cii.

Du­pă cu­nu­nie, cu­plul prin­ciar s-a îndrep­tat într-o ca­le­așcă de po­ves­te spre Ca­si­no, din al că­rui bal­con mi­rii au sa­lu­tat pu­bli­cul. Pe tot tra­seul și în ura­le­le mu­lți­mii, tră­su­ra a fost însoți­tă de Ju­nii Brașo­vu­lui, de gru­puri fol­clo­ri­ce din Bu­co­vi­na și din alte ți­nu­turi stră­ve­chi ro­mânești. „El es­te Re­ge­le nos­tru!“… Cam așa scan­dau oa­me­nii adu­nați să-i întâmpi­ne pe miri în fața Ca­zi­no­u­lui din Par­cul Ghi­ca. „E ma­re pă­cat, e stri­gă­tor la cer! Să nu vi­nă nici mă­car mai­că-sa la nun­tă? Câți băi­eți are, ce su­flet tre’ să ai?“, ne spu­ne re­vol­ta­tă o doam­nă îmbră­ca­tă în cos­tum po­pu­lar.

Fe­riți, tre­ce ca­le­așca mi­ri­lor!

Ca­le­așca ce i-a pur­tat pe miri a fost și ea spe­cia­lă. Con­fe­cți­o­na­tă în Ita­lia, pur­tând o mar­că ce­le­bră cu tra­diție de pes­te 200 de ani, a fost tra­să de doi bi­di­vii, fri­zi­eni, îna­lți și ne­gri, cu co­pi­te­le al­be ca ză­pa­da ce se așter­nea pe cres­te­le Bu­ce­gi­lor, cres­cuți într-un cen­tru de echi­tație din Po­dari, de lângă Crai­o­va. Es­te uni­cat, din lemn ma­siv, lu­cra­tă ma­nual, cu un de­sign ca­re îi ofe­rea pa­ti­na tim­pu­lui.

Re­ge­le Mi­hai I, sim­bo­lul pre­zent la nun­ta ne­po­tu­lui

Pri­nțul Ni­co­lae a ți­nut nea­pă­rat ca pe scau­nul ar­hi­e­resc, cel de­di­cat con­du­că­to­ru­lui ță­rii sau îna­lți­lor pre­lați, aco­lo un­de pe vre­muri stă­te­au voi­e­vo­zii și re­gii, să stea un ta­blou al Re­ge­lui Mi­hai I, bu­ni­cul său, în acest fel fi­in­du-i aproa­pe, în aces­te cli­pe fe­ri­ci­te, ne­po­tu­lui pe ca­re l-a iu­bit atât de mult.

Pe o ban­că, spri­ji­nit în bas­ton, împo­vă­rat de ani și cu ochii în la­cri­mi, un bă­trân ne po­ves­tește că avea 10 ani când, ală­turi de ta­tăl său, pe pe­ro­nul gă­rii din Si­naia, l-a vă­zut pe Re­ge pă­ră­sind ța­ra, în pri­me­le zi­le ale lui ia­nua­rie 1948, par­că toa­tă ța­ra era aco­lo și plângea. Îl che­a­mă Ni­co­lae Bur­chiu, a tre­cut bi­ne de 80 de ani, abia mai poa­te mer­ge spri­ji­nit într-o cârjă, dar a ți­nut să par­ti­ci­pe, ca re­ga­list și si­năian get-be­get, la nun­ta Pri­nțu­lui Ni­co­lae. Pă­ti­maș al fo­to­gra­fi­ei, are o co­le­cție im­pre­si­o­nan­tă de ima­gini cu Re­ge­le Mi­hai, Re­gi­na-ma­mă Ele­na, cu Ca­rol al II-lea. I-a cu­nos­cut per­so­nal pe re­ge și pe re­gi­na-ma­mă în va­ra lui ’47. „Au venit la noi, la școa­lă, cu dul­ci­uri. Am pri­mit și o di­plo­mă, pe ca­re re­ge­le a sem­nat-o în fața mea. O am și acum, am păs­trat-o și am as­cuns-o în anii co­mu­nis­mu­lui, ca pe o icoa­nă.“

Ne ara­tă mândru in­sig­na pe ca­re o poar­tă la re­ve­rul hai­nei și ca­re re­pre­zin­tă co­roa­na re­ga­lă. „Es­te din aur și mi-a fost dă­ru­i­tă la Cas­te­lul Sig­ma­rin­gen, în Ger­ma­nia.“(reșe­di­nța și lo­cul naște­rii și al co­pi­lă­ri­ei re­gi­lor Ca­rol I și Fer­di­nand, n.a.)

„Nun­ta ace­as­ta es­te un eveni­ment ma­re pen­tru Si­naia și pen­tru Ro­mânia, pen­tru re­ga­li­ta­tea noas­tră. Când Pe­leșul a împli­nit 150 de ani, am fost in­vi­tat la acea săr­bă­toa­re. Mi-au dat la­cri­mi­le când am vă­zut dra­pe­lul pus iar pe el, la fel cum am lă­cri­mat când a fost co­bo­rât ste­a­gul du­pă veni­rea co­mu­niști­lor.“

Îna­lți oas­peți, pof­tiți la ma­să!

Pen­tru nun­ta ca­re a împo­do­bit Ca­zi­no­ul din Si­naia mai ce­va ca în vre­mu­ri­le lui bu­ne, mi­rii au ales să fo­lo­se­as­că de­ta­lii ima­gis­ti­ce din ma­nus­cri­sul Re­gi­nei Ma­ria pen­tru a dă­rui fi­e­că­rui oas­pe­te, ală­turi de in­vi­tații, o amin­ti­re a ce­ea ce înse­am­nă re­ga­li­ta­tea.

Me­ni­ul, ales atent chiar de miri, a cu­prins 4 fe­luri de mânca­re din bu­că­tă­ria tra­diți­o­na­lă ro­mâneas­că, dar și din bu­că­tă­ria in­ter­nați­o­na­lă, iar vi­nu­ri­le no­bi­le, ra­fi­na­te și asor­ta­te, au însoțit acest fes­tin împă­ră­tesc.

Vi­nul spu­mant are și el o po­ves­te, fi­ind fur­ni­zat de ace­e­ași ca­să ce­le­bră ca­re, în 1920, a cin­stit ce­re­mo­nia de înco­ro­na­re a Re­ge­lui Fer­di­nand, iar acum a acom­pa­niat tor­tul mi­ri­lor „Les Pi­voi­nes“, cre­at de ate­li­e­rul de co­fe­tă­rie co­u­tu­re.

Mi­rii au fost gă­tiți de de­sig­neri ves­ti­men­tari re­nu­miți, cos­tu­me­le pur­ta­te fi­ind o sin­cro­ni­za­re per­fec­tă între măi­es­tria ita­lia­nă, ri­goa­rea bri­ta­ni­că și ele­ga­nța fra­nțu­ze­as­că. Mi­rii au pri­mit cu­nu­ni­i­le ca­dou de la nașii Con­stan­tin Fi­lit­ti și Ale­xan­dra But­cu­les­cu-Fi­lit­ti, aces­tea fi­ind co­man­da­te spe­cial pen­tru eveni­ment și lu­cra­te în ar­gint într-un ate­li­er din Ger­ma­nia, iar în ce pri­vește ve­ri­ghe­te­le, cea a Ali­nei-Ma­ria a fost cum­pă­ra­tă din Anglia, iar ve­ri­ghe­ta lui Ni­co­lae, din Ro­mânia. Mi­rii, co­pi­lă­rind în țări di­fe­ri­te, au vrut ca ve­ri­ghe­ta fi­e­că­ru­ia să fie lua­tă din ța­ra un­de ce­lă­lalt a cres­cut.

Ei cu nun­ta, noi cu...

Un­de­va la pe­ri­fe­ria orașu­lui, de­par­te de val­su­ri­le nu­pția­le, de cu­pe­le de șam­pa­nie cris­ta­li­nă ce se ci­oc­neau în aplau­ze și urări, e lu­mea obișnu­i­tă. Nu cu nun­ta, ci cu tru­da, fie ea pur­ta­tă la un pă­hă­rel de tă­rie. Între­băm și noi, cu­ri­oși, cum li s-a pă­rut nun­ta, at­mos­fe­ra de săr­bă­toa­re. „Ce să fie, dom­nu­le, o nun­tă! Ca toa­te alte­le.“Și, ui­te așa, ca­le­așca de po­ves­te tra­să de doi cai pur­sânge s-a tran­sfor­mat, brusc, într-o te­le­guță. „Da’, a fost fru­mos, i-a ur­cat într-o că­ruță și i-a plim­bat prin oraș. Le-am zis la ăștia – ne po­ves­tește un domn nițel ci­u­pit și ară­tând cu de­ge­tul spre muște­ri­ii din ca­fe­nea – stați, măi, oa­meni buni! Da­că n-ați fost în bi­se­ri­că, un­de mai că­pă­tați ce­va, cre­deți că vă la­să să in­trați la ca­zi­nou, ce dați așa bu­luc!?“

În con­clu­zie, nun­ta a avut nua­nțe­le ei, de­pin­de din ce par­te te uiți!

Ni­co­lae Bur­chiu

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.