Ce es­te cu acest re­fe­ren­dum?

Romania Libera - Friday Edition - - Actualitate -

Nu! Re­fe­ren­du­mul aces­ta nu es­te în re­a­li­ta­te des­pre fa­mi­lie. Nici des­pre că­să­to­rie.

Ade­vă­ra­te­le între­bări la ca­re se va răs­pun­de sunt: „Mai exis­tăm noi ca ro­mâni?”, „Mai vrem noi să exis­tăm?” și „Cum vrem noi să mai exis­tăm?”

Da­că cel puțin șa­se mi­li­oa­ne de ro­mâni se vor pre­zen­ta la ur­ne, înse­am­nă că încă mai exis­tăm. Da­că cel puțin trei mi­li­oa­ne din­tre aceștia vor spu­ne „DA”, înse­am­nă că vrem să exis­tăm și mai de­par­te ca ro­mâni; ro­mâni eu­ro­peni, de­si­gur, dar mai întâi ro­mâni. Da­că la pri­me­le do­uă între­bări vom pri­mi aces­te răs­pun­suri, înse­am­nă că vrem să trăim nu nu­mai li­ber, ci și în mod de­mo­cra­tic.Să mă ex­plic. Pe fond nu avem o pro­ble­mă re­a­lă cu de­fi­niția că­să­to­ri­ei. Ori­cum am de­fini-o și nu avem ne­voie să o de­fi­nim alt­fel, „soțul” es­te de gen mas­cu­lin, iar „soția” de gen fe­mi­nin. Că­să­to­ria es­te o uni­u­ne ge­ne­ra­toa­re de viață. În cen­trul in­sti­tuți­ei că­să­to­ri­ei es­te pro­cre­e­rea. Lo­gi­ca uni­că a că­să­to­ri­ei es­te pro­cre­e­rea. Pen­tru alte ne­voi nu tre­bu­ie re­curs la că­să­to­rie. Toc­mai de ace­ea aces­tei en­ti­tăți uni­ce tre­bu­ie să i se dea un nu­me al ei, spe­ci­fic, ca­re să o dis­tin­gă de alte­le cu ca­re poa­te avea în co­mun ide­ea con­vi­ețu­i­rii a do­uă per­soa­ne, dar nu și pe ace­ea a per­pe­tuă­rii vi­eții.

Asta nu înse­am­nă că nu pot și nu tre­bu­ie re­gle­men­ta­te prin le­ge di­ver­se alte ra­por­turi ci­vi­le între per­soa­ne de ge­nuri di­fe­ri­te sau de ace­lași gen, ca­re nu sunt, nu au de ce să fie și nu au de ce fi nu­mi­te ra­por­turi de că­să­to­rie. Du­pă cum nu înse­am­nă că toa­te ce­le­lal­te for­me de iu­bi­re ca­re apar în afa­ra re­lați­i­lor ma­ri­ta­le tre­bu­ie re­pu­dia­te.

Iu­bi­rea re­zol­vă ori­ce. Ea es­te cu ade­vă­rat le­a­cul uni­ver­sal al tu­tu­ror re­le­lor. Dra­gos­tea es­te pri­ma din­tre vir­tuți. Să o cul­ti­văm și prețu­im ori­un­de, ori­când și ori­cum apa­re. Dra­gos­tea față de aproa­pe­le tău, dar și dra­gos­tea față de dușma­nul tău.

Ca po­por creștin, ro­mânii ar tre­bui să fie to­le­ra­nți și iu­bi­tori. Asta înse­am­nă că tre­bu­ie să ac­cep­te și res­pec­te ori­ce for­mă de dra­gos­te, iu­bin­du-i to­to­da­tă in­clu­siv pe cei ca­re nu iu­besc ca ei sau nu iu­besc de­loc. Căci tre­bu­ie să fa­cem, to­tuși, de­o­se­bi­rea între dra­gos­te și do­ri­nță, între iu­bi­re și in­stinct, între aga­pos și eros.

M-am lup­tat în anii 1990 pen­tru scoa­te­rea ho­mo­se­xua­li­tății din le­gea pe­na­lă. M-am lup­tat du­pă ace­ea împo­tri­va ho­mo­fo­bi­ei; a ori­că­rei fo­bii, în ge­ne­ral. Sin­gu­ra fo­bie pe ca­re o su­sțin es­te cea împo­tri­va … fo­bi­ei. Sunt fo­bo­fob.

Per­so­nal, nu cred că per­ce­pția asu­pra pro­pri­u­lui gen sau atra­cția față de un anu­mit gen es­te o ches­ti­u­ne de opți­u­ne, de li­ber ar­bi­tru. Ea es­te una de chi­mie. O for­mu­lă chi­mi­că afla­tă în pro­gra­mul ge­ne­tic cu ca­re ne naștem și ca­re nu poa­te fi schim­bat du­pă do­ri­nță.

Încer­ca­rea de a o schim­ba prin au­to­su­ges­tie du­ce la in­hi­ba­rea mul­tor ca­li­tăți uma­ne pe ca­re cei ca­re pre­fe­ră com­pa­nia per­soa­ne­lor de ace­lași gen le pot avea. Aceștia sunt oa­meni buni și in­te­li­ge­nți, ade­sea hi­per­sen­si­bi­li și foar­te ta­len­tați; mai umani, une­ori, chiar de­cât he­te­ro­se­xua­lii. Un ho­mo­se­xual poa­te ocro­ti o fe­meie afla­tă în ne­voie cu in­fi­nit mai mul­tă gin­gășie de­cât o fa­ce un he­te­ro­se­xual al­coo­lic sau vi­o­la­tor.

Ia­tă de ce acești oa­meni nu tre­bu­ie ex­cluși, mar­gi­na­li­zați, agre­sați, umi­liți. Dim­po­tri­vă, ei tre­bu­ie in­te­grați în so­ci­e­ta­te fă­ră vreo dis­cri­mi­na­re; înțe­le­gându-se bi­ne că dis­cri­mi­na­rea es­te una și di­fe­re­nți­e­rea es­te alta.

Fe­meia nu es­te dis­cri­mi­na­tă da­că îi spu­nem fe­meie și, mai ales, da­că o pro­te­jăm în mod spe­cial, în con­si­de­ra­rea ro­lu­lui său so­cial, în mod obi­ec­tiv superior. Nici băr­ba­tul nu es­te dis­cri­mi­nat da­că îi spu­nem băr­bat și, mai ales, da­că îi ce­rem să înde­pli­neas­că munci mai du­re, pe mă­su­ra ca­rac­te­ris­ti­ci­lor sa­le ana­to­mi­ce. Tot ast­fel nu es­te nici o dis­cri­mi­na­re atunci când or­ga­ni­zăm di­fe­rit sub as­pec­tul or­di­nii de drept uni­u­ni­le ca­re ză­mis­lesc viață în or­di­nea fi­re­as­că a na­tu­rii, și ce­le ca­re își or­ga­ni­ze­a­ză me­na­jul în afa­ra aces­teia. Căci nu pu­tem ne­ga că tot ce­ea ce oprește ci­clul vi­eții nu es­te na­tu­ral, în timp ce sin­gu­rul cri­te­riu pe ca­re îl avem pen­tru a tra­sa fron­ti­e­ra între mo­ral și imo­ral es­te con­for­mi­ta­tea com­por­ta­men­tu­lui cu na­tu­ra lu­cru­ri­lor. Tot ce­ea ce es­te na­tu­ral nu es­te imo­ral – na­tu­ra­lia non sunt tur­pia.

În ce­ea ce pri­vește ado­pția co­pi­i­lor, ace­as­ta nu ți­ne de de­fi­niția fa­mi­li­ei sau a că­să­to­ri­ei, ci de pro­te­cția și in­te­re­se­le mi­no­ru­lui. Le­gis­lația pri­vi­toa­re la ado­pție iar nu Con­sti­tuția tre­bu­ie să fa­că pre­ci­ză­ri­le ne­ce­sa­re.

Pro­ble­ma re­fe­ren­du­mu­lui es­te, deci, cu ade­vă­rat alta. Un prim ac­cent ca­de pe cu­vântul tra­diție. Ace­as­ta într-un mo­ment în ca­re unii vor să ne anu­le­ze tra­diți­i­le pen­tru a ne ră­pi iden­ti­ta­tea nați­o­na­lă și ast­fel a ne pu­tea do­mi­na mai ușor. Mo­di­fi­ca­rea con­sti­tuți­o­na­lă pro­pu­să ți­ne mai mult de re­a­fir­ma­rea tra­diți­i­lor noas­tre de­cât de de­fi­ni­rea fa­mi­li­ei sau că­să­to­ri­ei, și ea se adre­se­a­ză lu­mii mai mult de­cât ce­tății.

Efec­tul po­zi­tiv va fi re­a­fir­ma­rea dem­ni­tății noas­tre nați­o­na­le și prin asta însă­nă­toși­rea stă­rii de spi­rit a po­po­ru­lui ro­mân.

Pe de altă par­te, pro­ble­ma su­pu­să re­fe­ren­du­mu­lui es­te una ca­re în prin­ci­piu nu împar­te în do­uă pă­rți re­la­tiv ega­le so­ci­e­ta­tea ro­mâneas­că. Ea poa­te re­pre­zen­ta o plat­for­mă pe ca­re cei ca­re altmin­teri nu se înțe­leg în nici un alt do­me­niu se pot reuni. Mu­lți din­tre aceia ca­re urăsc PSD sau ca­re spun tot­de­au­na „NU” vor ve­ni la re­fe­ren­dum și vor spu­ne „DA”, chiar da­că aces­ta es­te or­ga­ni­zat de gu­ver­nul PSD, pen­tru că fo­rța tra­diți­ei și ne­voia de dem­ni­ta­te, ma­ni­fes­ta­te într-o ches­ti­u­ne ca­re pen­tru mu­lți nu es­te de viață și de moar­te, îi va reuni pe dea­su­pra ide­o­lo­gi­i­lor și gra­nițe­lor de par­tid. Re­fe­ren­du­mul es­te un exer­cițiu al uni­tății într-o Ro­mânie dez­bi­na­tă, în ca­re ni­mic nu pa­re a ne mai pu­tea adu­na.

Re­fe­ren­du­mul es­te și un act de­mo­cra­tic. Ro­mânii nu mai vin la vot când e vor­ba să ale­a­gă po­li­ti­ci­eni și par­ti­de. Ast­fel ris­că să ui­te uti­li­ta­tea aces­tei pro­ce­duri de­mo­cra­ti­ce. Acum es­te po­si­bil să vi­nă toc­mai pen­tru că nu mai es­te vor­ba de po­li­ti­ci­eni, ci de afir­ma­rea iden­ti­tății lor. În con­clu­zie, tre­bu­ie să su­sți­nem re­fe­ren­du­mul pen­tru a ne re­con­fir­ma iden­ti­ta­tea, a ne re­câști­ga dem­ni­ta­tea, a re­gă­si uni­ta­tea, a re­a­bi­li­ta de­mo­crația și ast­fel a ne re­a­fir­ma su­ve­ra­ni­ta­tea. Acum când toa­tă lu­mea ni le con­tes­tă. Cei ca­re se opun, cu ex­ce­pția ho­mo­se­xua­li­lor și les­bi­e­ne­lor ca­re re­pre­zin­tă to­tuși o mi­no­ri­ta­te in­fi­mă, sunt toc­mai cei ca­re vor să ne ră­pe­as­că iden­ti­ta­tea, dem­ni­ta­tea, uni­ta­tea și de­mo­crația, pen­tru ca în fi­nal să ne con­fiște su­ve­ra­ni­ta­tea. Ace­as­ta es­te mi­za și ea tre­bu­ie bi­ne înțe­le­a­să de toți. Dis­pu­te­le din ju­rul re­fe­ren­du­mu­lui nu pot fi des­prin­se de ce­le din ța­ră și din lu­me.

În lu­me se dă o lup­tă du­ră între glo­ba­lism și su­ve­ra­nism, între pro­gre­sism și con­ser­va­to­rism, între de­mo­crație și oli­gar­hie. Ase­me­nea bă­tă­lii nu se poar­tă doar între sta­te, ci și în in­te­ri­o­rul lor. Exem­ple gă­sim chiar în SUA, Ger­ma­nia sau Fra­nța.

Ma­ri­le pu­teri obișnu­i­esc să își re­zol­ve ase­me­nea con­tro­ver­se in­ter­ne ex­por­tându-le. De ase­me­nea, când con­tro­ver­se­le sunt ex­ter­ne, între sta­te, adi­că ge­o­po­li­ti­ce, ele se con­su­mă prin in­ter­me­di­ul alto­ra și pe te­ri­to­ri­ul alto­ra.

Pe te­ri­to­ri­ul Ro­mâni­ei se ci­oc­nesc astă­zi in­te­re­se­le ge­o­po­li­ti­ce ale SUA, Ger­ma­ni­ei / Eu­ro­pei ger­ma­ne, Ru­si­ei etc. ca­re își dis­pu­tă do­mi­na­rea po­li­ti­că a ță­rii, pe de o par­te, și in­te­re­se­le ge­o­e­co­no­mi­ce ale cor­po­rați­i­lor mul­ti­nați­o­na­le ca­re do­resc ex­ploa­ta­rea re­sur­se­lor na­tu­ra­le ro­mânești la prețuri de ni­mic, pe de altă par­te. Aces­te lup­te se dau prin in­ter­me­di­ul ro­mâni­lor. De aici răz­boi­ul ro­mâno­ro­mân. Re­fe­ren­du­mul asu­pra că­să­to­ri­ei poa­te adu­ce mă­car un ar­mis­tițiu în acest răz­boi. Un ar­mis­tițiu ca­re să ne ofe­re câte­va mo­men­te de li­niște și un sen­ti­ment de uni­ta­te pro­pi­ce pen­tru a gândi da­că pen­tru pa­tria ro­mână o „pa­ce strâmbă” între ro­mâni nu ar fi mai pro­fi­ta­bi­lă de­cât un „răz­boi drept” în fo­lo­sul străi­ni­lor. Cu atât mai mult cu cât acest răz­boi se ara­tă a fi unul fă­ră pri­zo­ni­eri, dar mai ales fă­ră învin­gă­tori.

ADRIAN SEVERIN

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.